La marginea satului, într-o colibă mică, locuiau doi oameni săraci: Maria și Tudor. Ei munceau din zori și până-n noapte, dar cu toate acestea abia își duceau zilele. Așa săraci cum erau, se rugau la Dumnezeu să le dăruiască și lor un copil, care să le lumineze zilele și să le bucure sufletele, că tare mai era triști și năpăstuiți.
Într-o zi, pe când mergeau ei tăcuți și gânditori spre holda unde lucrau, aud deodată un scâncet de prunc mic. Se uită unul la altul, apoi încearcă să-și dea seama de unde vine plânsul.
-Ai auzit, Marie?
-Am auzit. Pare să fie un scâncet de copil.
-Și mie așa mi s-a părut.
-Hai să vedem de unde vine și ce este cu adevărat.
S-au apropiat de locul cu pricina, au dat la o parte iarba mare, apoi florile de sânziene crescute acolo, și deodată, în mijlocul florilor văd un coșuleț cu un copilaș în el.
-Doamne, dar este un înger de copil, spuse Maria!
-Ai dreptate. Dar oare al cui este?
Se uitară în jur, dar nu văzură pe nimeni. Mirați și necăjiți în același timp, se întoarseră la copil.
-Abia s-a luminat de ziuă. Oare cine l-a lăsat aici?
-Sau poate că l-a pierdut cineva, spuse Tudor necăjit.
-Cum poți pierde un copil, omule?
-Nu știu. Dar știu că de acum înainte va fi copilul nostru.
-Că bine zici. Dumnezeu ne-a ascultat ruga, spuse Maria, fericită!
Așa că, nici una, nici două, au luat coșul cu pruncul și au pornit spre holda lor. După ce au ajuns, Tudor a căutat niște crengi și niște lemne.
-Ce vrei să faci, Tudore?
-Vreau să construiesc o colibuță pentru puiul nostru.
-Mă bucur, spuse Maria fericită că au și ei un pui al lor.
Tudor a terminat coliba, apoi au așezat coșul cu pruncul la umbră, au pus acolo și coșul lor cu merinde, apucându-se de lucru fără întârziere. Copilul parcă simțea fericirea lor, deci a stat cuminte în coșulețul lui, jucându-se cu mânuțele albe și micuțe, până ce a adormit. Pe la ora prânzului, cei doi au venit la colibă să mănânce, dar și să vadă ce face puiul lor.
-I-o fi foame, se gândi Maria.
Scoase din coșul lor o ulcică plină cu lapte de capră și se pregăti să-i dea micuțului să mănânce.
-Oare o fi bun pentru el, întrebă Tudor?
-Nu știu, dar altceva nu avem ce să-i dăm și nu-l putem lăsa flămând.
Dar pruncul nu așteptă să i se dea laptele, că se puse pe un plâns jalnic, voind parcă să spună ceva. Speriată, Maria voi să-l ia în brațe, dar când puse mâna sub el ca să-l ridice, simți că este ud.
-Vai de mine și de mine! De asta plângeai tu așa de tare?
-Bietul copil, așa ne-a spus el că este ud.
-Oare cu ce am să-l schimb? Nu am scutece pentru el!
-Uite, îți dau cămașa mea. Rupe-o și fă-i scutecele, spuse Tudor.
Așa a făcut, Maria. Luă pruncul, îl așeză pe prosopul cu care era acoperit coșul cu merindele lor, dar când desfăcu scutecul ud, văzu că puiul lor este de fapt, o fetiță. S-au uitat unul la altul, fericiți dar și puțin încurcați. Maria luă scutecul uscat, înfășă fetița în el, apoi o luă în brațe, uitându-se întrebător la Tudor.
-Ce nume îi vom da?
-Păi… eu zic s-o numim Sânziana, că doar acolo am găsit-o, nu-i așa?
-Nu se putea un nume mai frumos, spuse Maria fericită că are o fetiță frumoasă, și un nume la fel de frumos.
Acum că-i deteră și un nume, s-au pregătit să-i dea lăpticul.
-Dar cum am să-i dau eu laptele, se întrebă Maria, necăjită.
-Nu știu, femeie, că eu nu am văzut așa ceva până acum. Mamele îi pun la sân pe pruncii lor!
-Dar eu nu am lapte în sâni, spuse ea plângând și uitându-se la scumpa ei Sânziana.
Deodată îi vine un gând bun. Se spălă bine pe mâini, luă ulcica, o apropie de degetul ei cel mic, pe care îl vârî în gurița mică și flămândă a fetiței. Încet, încet, picătură cu picătură, o hrăni pe draga ei Sânziana. După o masă așa de bună, micuța adormi în coșulețul ei de paie. Maria și Tudor au privit-o cu dragoste, au îmbucat și ei puțin, apoi s-au întors la muncă, fericiți că s-a întâmplat așa o minune în viața lor.
Au crescut-o pe draga lor fată cum au putut și s-au bucurat de ea în fiecare zi. Nu era numai frumoasă, era bună și ascultătoare, harnică și înțeleaptă. Își ajuta părinții la toate treburile, ba mai mult, făcea și lucruri pe care părinții ei nu le făceau. Aduna florile câmpului, le usca și făcea tot felul de ceaiuri cu care-i vindeca pe toți cei bolnavi din acel sat. Azi așa, mâine altfel și vestea îi mersese departe, în cele patru zări. Ajunse vestea despre ea și la curtea unui împărat dintr-o țară vecină. Acesta era foarte bolnav și doctorii din împărăția lui, nu au putut să-i aducă alinare. Așa că într-o zi, împăratul îl chemă pe fiul său și-i spuse:
-Am auzit că în țara vecină, este o fată care vindecă toate bolile. Te rog s-o cauți și s-o aduci aici, poate că ea mă va vindeca.
-Am să mă duc, tată!
Dădu poruncă să se facă toate pregătirile pentru drum, apoi merse la grajduri.
-Să-mi alegi cei mai buni cai, îi spuse prințul, grăjdarului.
-Am înțeles, măria ta, numai să-mi spui de câți cai ai nevoie.
-Patru cai și o căruță cu merinde.
-Dorința îți va fi îndeplinită, prealuminate prinț.
Totul fu pregătit în mare grabă, apoi prințul își luă doi scutieri și câțiva oșteni și o porni la drum. Au făcut drum lung și după câteva zile au ajuns în țara vecină. Acolo au întrebat din sat în sat, din casă în casă, până au ajuns în satul Sânzianei. Oamenii din sat i-au îndrumat spre căsuța Mariei și a lui Tudor. Prințul Paul când văzu acea căsuță mică, se opri și cugetă: „Oare aici locuiesc oameni?”. Deodată el văzu ușa deschizându-se și o frumoasă cu părul băi ca soarele, ieșind din căsuță. Cum o văzu, prințul simți o durere în inimă și rămase nemișcat, fără să mai poată rosti un cuvânt.
-Bună ziua, mărite prinț! Ce vânt te aduce pe la noi,întrebă fata?
-Bună să-ți fie inima, răspunse prințul, revenindu-și puțin.
-Aveți un necaz mare, dacă ați făcut drumul până aici!
-Da, ai dreptate, frumoasă fată. Dar care îți este numele?
-Sânziana mi se spune.
-Sânziana? Nu am mai auzit un asemenea nume!
-Atunci nu cunoști nici florile din care m-am născut!
-Te-ai născut din flori?
-Acolo m-au aflat părinții mei și așa m-au botezat, Sânziana! Dar ce necaz aveți?
-Tatăl meu, care este foarte bolnav, a auzit de tine și m-a trimis să te duc la el. Poate vei reuși să-l vindeci.
-Am să încerc, dar aș vrea mai întâi să le spun și părinților mei.
-Dar unde sunt? Să-i întrebăm degrabă!
-Sunt la muncă pe pământul boierului din satul nostru. Dar vă poftesc în căsuța noastră până sosesc ei acasă.
Cam stingher, prințul intră în casa mică, dar foarte curată. Pe sobă era mâncarea caldă și bine mirositoare, chiar dacă era săracă.
-Doriți să mâncați ceva, întrebă fata cu sfială?
-Mi-e cam foame, dar…
-Este mâncare săracă, dar e bună și este făcută de mâinile mele.
-Atunci am să gust puțin.
Sânziana îl ospătă pe prinț, apoi îi turnă într-o ulcică, apă rece de izvor.
-Mulțumesc, frumoasă fată. A fost foarte gustoasă mâncarea ta.
-Mă bucur că ți-a plăcut, prealuminate prinț.
Spre seară, s-au întors și părinții fetei de la muncă. S-au speriat rău de tot când au văzut cai și călăreți lângă casa lor.
-Fata noastră, strigă Maria, speriată! Unde-i fata noastră?
-Aici sunt, măicuță. Nu te speria!
-Dar cine sunt dumnealor?
-Prințul Paul și oștenii lui, spuse fata râzând.
-Și ce vor de la noi?
-O vreau pe Sânziana, spuse prințul.
-Pe Sânziana, strigă Tudor? Cum să v-o dăm pe Sânziana? Ea este fata noastră!
-Nu vrem s-o furăm, vrem doar să vină și să-l vindece pe tatăl meu.
Maria și Tudor au rămas fără cuvinte, doar lacrimile curgeau pe obrajii lor. Fata îi îmbrățișă și-i sărută, spunându-le:
Mă voi întoarce, măicuță și tăicuțul meu iubit. Doar eu sunt fata voastră!
Sânziana își luă în grabă câteva lucruri de trebuință, trăistuța ei fermecată unde-și ținea toate leacurile, își sărută încă odată părinții, apoi porni la drum, împreună cu prințul. Drumul a fost lung și obositor, așa că pe biata fată o răzbi somnul și adormi în căruța cu merindele prințului, punându-și capul pe un sac plin cu boabe de grâu, în loc de pernă. Prințul o privi cu multă dragoste.
-Este foarte frumoasă, spuse el în șoaptă.
-Ți-e dragă, mărite prinț?
-Mi-e dragă, dar cred că tata nu mă va lăsa să iau de soție o fată atât de săracă.
-Dar împăratul are suflet bun, răspunse scutierul.
-Are, dar cred că nu s-a gândit că m-aș putea îndrăgosti.
-Te crede încă puiul lui mic și neajutorat, nu-i așa?
-Așa este, dar uită că anii au trecut și pentru el, și pentru mine.
-Nu te necăji acum. Lasă că vom vedea ce va fi când ajungem acasă.
-Ai dreptate. Acum hai să ne grăbim. Avem cale lungă de făcut.
După mai multe zile și nopți de drum lung și obositor, au ajuns la castelul împăratului, care aproape că se stinsese, și de boală, și de dor. Prințul se grăbi s-o ducă pe fată la el, pentru a încerca să-l vindece.
-Bine te-am găsit, dragul meu tată. Am adus-o pe Sânziana.
-Cine este Sânziana? Întrebă împăratul cu glasul stins.
-Fata înțeleaptă după care m-ai trimis!
-Mă bucur. Adu-o aici s-o văd și eu.
Prințul o aduse de grabă pe frumoasa fată, care intră sfioasă.
-Bună ziua, majestate! Spuse ea făcând o plecăciune.
-Bună să-ți fie inima, fata mea. Oare mă vei putea vindeca?
-Vom vedea! Dar acum să iasă toți din încăpere.
După ce rămase singură cu împăratul, ea îl întrebă despre una, despre alta, îi făcuse ceaiurile ei fermecate, îl unse cu alifii făcute de ea, apoi îl ajută să se așeze comod în pat și-l lăsă să doarmă liniștit. Când ieși Sânziana din camera împăratului, prințul și curtenii o așteptau curioși.
-Ce face tata?
-Acum doarme. Vom vedea mâine dacă l-am vindecat sau nu.
A doua zi, dis de dimineață, prințul auzi bătăi ușoare în ușa dormitorului său. Deschise ușa și când îl văzu pe împărat în fața lui, îl întrebă speriat:
-Tată! Cum ai venit până aici?
-Singur, singurel, pe picioarele mele.
-Te-ai vindecat?
-Nu eu m-am vindecat, ci frumoasa ta a făcut-o!
Prințul Paul își plecă ochii, înroșindu-se până în vârful urechilor, rușinat.
-Nu te rușina, fiule! Așa-i tinerețea, inimă năvalnică!
-Tată, eu….
-Știu, știu. Te-am văzut eu aseară. Ești topit după ea!
-Da, tată. Mi-e tare dragă. Dar oare mă vei lăsa s-o iau de soție?
-Așa o frumusețe și așa o înțelepciune, se cade s-o pierzi?
-Îți mulțumesc tăicuțul meu iubit, spuse prințul, sărutându-i mâna.
-Du-te și cere-i mâna de grabă, să nu ți-o fure altul!
Bucuros, prințul alergă la frumoasa lui. O îmbrățișă, o sărută, apoi îngenunche în fața ei.
-Vrei să fii soția mea, întrebă prințul fericit?
-Nu știu. Ce va spune tatăl tău?
-Tatăl meu te iubește la fel de mult ca și mine. Acum că l-ai vindecat, vrea să danseze la nunta mea.
-Și cu părinții mei cum rămâne, întrebă Sânziana?
-Am trimis deja după ei. Vor fi aici peste câteva zile.
-Atunci voi fi soția ta, prințul meu iubit.
Cei doi s-au îmbrățișat fericiți, apoi au început pregătirile pentru nuntă. Când totul a fost gata, au ajuns și părinții fetei la curtea împăratului. Au fost primiți așa cum se cuvine, li s-au dat haine frumoase și au fost așezați la masă, lângă împărat. Au petrecut trei zile și trei nopți, pentru că așa țin nunțile împărătești. După nuntă, părinții Sânzianei s-au întors acasă, în satul lor, dar nu oricum, ci cu multe bogății. Și-au construit o casă frumoasă și nu au mai fost nevoiți să muncească la boierul satului. Sânziana și prințul ei, au trăit fericiți la castelul împăratului și…poate mai trăiesc și astăzi, de n-or fi murit!
Poezii pentru sufletul meu 