Liviu Pendefunda-Descântec la stea, Logostea

Autor: Liviu Pendefunda

Adunat-am la izvoare, în genunchi, a stelei vorbă.

Ridicat-am suflet, Doamne, pe cărarea Ta

Tu mă’nvață Adevărul să surprind cum aș putea

Intre cele nearătate şi ascunse’nţelepciunii Tale,

Cuvântul-Logos vrăjmașilor să le întorci ca soare

Să piară vraja ce-a privit prin ochiul meu dosit

Și tot necazul  izbăvitu-se va de cel ce m’a vrăjit.

Viclean e omul nedrept să mă distrugă, Tu m’ascultă,

Doamne, e glasul rugăciunii mele ce printre astre zboară.
Dezleagă cu foc viu în cercul magic desenat între stejari

cu praf de sare și cu cenușă strecurată dintr’o vatră.

Mă’nchin și focul îl aprind nu cu chibrite ori cu lumânare

Ci c’un cărbune de lemn curat dintr’un jăratec neîntors

In noaptea’n care cântă de cu seară o bufniță fără’ncetare.

Steaua mea, Tu, Logostea, ce aduci robia mea
De pe șapte văi venită, de pe șapte munți sortită
Să dai leac și trup și fapt ăstui foc cu apă botezat.

Apă rece de izvor sub cuvântul stelelor
Pară albă, pară verde în lungiș și’n curmeziș
În suiș și’n coborâș flacără ce nu se pierde

Roșu’n negru să prefacă, Logostea lumina’n apă
Să oprească al meu chin, să șoptească’n dor: Amin !

Vasul pus pe foc de-aramă să descânte alb lumina

Așezată’n uși și poartă, la ferestre sfântă apă

Să oprească’n loc cenușa din foc viu piedică tare

Să distrugă’n umbre norii, piramide, rădăcina

Nici în zori nici în crepuscul de aici să nu mai treacă

Amețeli, dureri de cap ori lucrări de vrăjitoare

O sămânță de scânteie, foc albastru, foc de stea.

Stea, stea, Logostea, în clipa asta stelele să stea,

Căci dincolo de vrajă singur voi lupta, steaua mea

Acolo o planetă așteaptă ceea ce poate voi fi
Cu nuiaua de alun să’mplinesc vis de mame și copii
Acum stau, privesc la tine, noaptea mea de stea,

și’mi vorbești de ursitoare, de lumină, de cuvânt

Licărind dansez cu tine și ascult de Duhul Sfânt.

 

Farmece de vor mai fi să le-alunge cine-o vrea

Eu mă’ncred în stea – cuvânt și’l repet sub Logostea
Lună nouă, lună plină; eu plutesc pe cer întunecat
Nu contează cine e, de’i femeie sau bărbat

spune’i tu că n’am plecat și’n fântână părăsită

voi ascunde-un pui de clopot ascuns în piele de șarpe
cu-o  talpă de șoarece orb și cântece de moarte

cu mătură de mătrăgună în coadă de iapă’mpletită

Spune’i, Doamne, Tu, stelei c’am venit, care m’aștepta

Să mă simtă iar, gândul să’mi alinte, trup de’mi vei mai da

Din al unui iepure culcuș, prin foc albastru aruncat

într’un câmp fără unde, fără când din neant m’ai întrupat

Adunat-am la izvoare, în genunchi, a stelei vorbă.

Șapte gânduri, șapte drumuri, Logostea din vad în vad,

Tot lumini îmi vin pe dedesupt și’n univers spre tine cad.

Steaua mea, Tu, Logostea, ce aduci robia mea

Dar din vrajă nu mai sunt vis și dans într’un cuvânt;

Nu mai râd dar nici nu plâng; să mă duc n’aș mai putea.

Lasă-ne cum ne-a lăsat Domnul nostru pe pământ.

Cu ambrozie și vin, în pocal să arzi venin

Roșu’n negru să prefacă, Logostea lumina’n apă
Să oprească al meu chin, să șoptească’n dor: Amin !