Marieta Cristian-Drumul spre mine

 

Drumul spre mine

Autor: Marieta Cristian

Ochii tăi alunecau  

printre visele copacilor adormiți  în iarna 

ce aștepta amenințătoare în albul unui fulg de nea încă nenăscut

Se împleteau

cu furtunile 

aurorei boreale  din gândul meu

Pășeau agale , 

fără teamă 

târându-și irisul înghețat prin aleile  Tuilleriului mutat ad-hoc în mine  

de mâna  unui Picasso înnebunit  de pamântiul  evadat din tabloul   suprarealist al unei toamne

care a contorsionat

geometria,

a dezorientat  culorile, 

a confundat apusul cu răsăritul, 

ziua cu noaptea 

și a pus secunda  

să vegheze în locul  timpului   

plecat să se mai odihnească un pic 

Sfâșiau aerul 

fără să ia în seamă urletele  disperate 

ale pietrelor 

transformate în săgeți care  dăltuiau 

Brâncușian 

încrustând

în șuvoiul  lacrimilor 

fulgere de amintiri.

Embouteillage…

Nu ne place să fim noi înșine…

deși impresionăm,

avem ,,greutate”.

Debordăm de euri 

care aleargă haotic 

pe o autostradă supraaglomerată 

unde bouchoanele de

viruși cu nume amenințătoare de covid

se țin lanț. 

Se duc războaie grele pentru supremație întreținute de Putini clonați într-o Rusie criogenată. 

Există și 

momente de liniște

când războiul își pune masca jocului… 

Pe tarlaua pârjolită de nucleare a tablei de șah se mișcă încrâncenat nebunii, caii, turele, 

regii si reginele

dar mai ales armate de pioni.

Jocul dobândește dimensiunile hiperbolice ale unui stadion cosmic pulsând in ritmul genezei și apocalipsei

când tăcerea și cuvântul sunt scoase ,,in aut ” pentru o banală eternitate.

Povestea devine interesantă –

Ne transformăm în sarcofage cosmice închizând în noi 

tot ce a avut întrupare de om.

Rai și Iad amestecate , înghițind Timpul.

Viitorul  curge  spre înapoi  spulberând prezentul și se varsă năvalnic în trecut ca un film întors dat pe ,,repede …înapoi”.

O arcă a lui Noe salvează ritmic naufragiați înaintând încet dar sigur împotriva  curentului

Mărturia unui om de zăpadă 

Da…Ia-mă cu tine!

Desigur nu în America pentru că sunt deja acolo  ci în iarna visului tău.

Te rog să  ai grijă de mine să nu mă rătăcesc 

printre troienele speranțelor care ning întruna 

cu fulgi mari și grei

ca plumbul bacovian deposedat  de culoare si consistență, 

un ecou ciudat al unui suflet trist

Să  ai grijă 

să nu mă fac om de zăpadă 

Interesantă entitate!

A condensat în el picătură  cu picătură 

atâtea iubiri spulberate devenind o arcă aptă să navigheze

spre o viitoare eternitate glaciară

E provocator dar și riscant 

să-ți asumi un astfel de rol

Poti deveni o amenințare pentru întreaga planetă 

topindu-te la o pătimașă, neprevăzută iubire provocând  o nouă apocaliptică 

încălzire globală.

Mă și văd călătorind

prin troienele albului 

din mine

făcând slalom printre  locurile călduțe 

străduindu-mă 

să nu uit cumva 

că sunt de gheață 

și nu-mi priește 

decât frigul,

alunecând vertiginos

cu o vagă nelamurire- Încotro?

Probabil că 

voi găsi în sfârșit 

într-un buletin meteo

eronat ,

încâlcit ca prezicerile Pithiei

cele mai scăzute temperaturi 

și atunci voi reuși 

să- mi adorm vigilența 

și să visez 

o călătorie cu tine 

în aurora boreală 

care să-și arunce curcubeele peste flăcările pământului aprins de iubirea noastră