Aurelia Rinjea-NOTE DE CĂLĂTORIE

NOTE DE CĂLĂTORIE

              (fragment)

 

Un vis împlinit, o realitate complexă, în care timpul depune mărturie la o răscruce a căutărilor de sine, într-un joc afirmativ, într-o deschidere către perenitate.

*

            Viaţa se măsoară în gânduri  curate şi în acte de creaţie. Libertatea unei femei se măsoară însă în singurătate, în frumuseţe şi în bogăţia ei spirituală. O dimensiune ontică  din ce în ce mai amplă, care certifică pământul roditor din care îmi hrănesc visele, îmi cresc poemele şi îmi înţeleg menirea. Timpul circular mă face de fiecare dată să revin la rampa de lansare pentru a-mi redefini traiectoria ce avea de astă dată un punct fix: Meridianul Zero, locul de unde timpul curge în bărci solare, în primăveri lascive, locul unde Ţara Albionului mă atrăgea ca un magnet pentru a-i respira briza unică de civilizaţie şi cultură, spiritul de cetate şi de măreţie, care stăruie peste milenii.

*  *  *

Era ziua dinaintea plecării, 28 aprilie 2008. Am evadat din Londra  spre Est, înaintând pe autostrada  M. 40, pentru un traseu de aproximativ 200 de kilometri. Peisajul încântător, cu dealuri calcaroase, ne însoţea cu aceeaşi primăvară cu care ne deprinsesem. Stropii diafani de apă îţi pătrundeau fiinţa şi amintirile.

În oraşul de pe râu, Stratford – upon – Avon, aveam să ajungem repede, ochiul fiindu-ne încântat de casele înflorite, curate şi sclipitoare, vesele şi cochete. Nu e de mirare că aici, la 23 aprilie 1564, s-a născut William Shakespeare. Henley Street este liniştită şi acum şi presărată cu mimi şi actori, care îi joacă cu pasiune rolurile.  A fost botezat la Biserica Sfânta Treime, Holy Trinity. Tot aici a urmat şcoala, iar la 18 ani s-a căsătorit cu Anne Hathaway, de 26 de ani, cu care a avut trei copii.

În 1597, după extraordinara sa carieră de dramaturg în Londra, a cumpărat New Palace de pe Chapel Street, unde a trăit încă 6 ani. Orăşelul plin de linişte, cu case pe jumătate din lemn, creează o atmosferă unică. Centrul Shakespeare de pe Henley Street îţi rememorează viaţa lui, teatrul său grandios, capodoperele sale.

Alături, casa nepoatei lui, căsătorită cu Thomas Nash, este muzeu. Aici retrăieşti viaţa lui Shakespeare, a personajelor care te însoţesc din cameră în cameră, în costume de epocă, iar dramatica îndoială existenţială „A fi sau A nu fi” dăinuie şi acum, ca  o provocare alături de statornicele întrebări puse spiritului uman.

 În încântătoarea grădină în stil elisabetan, realizezi pentru o clipă că fiecare din noi suntem actori. Fiecare jucăm un rol. Şi eu pe cel al timpului meu, în care înfloresc de fiecare dată când acced la sfere în care armonia, iubirea  şi omenia triumfă.

Moştenirea sa dramaturgică se găseşte la Teatrul Regal Shakespeare şi la micul Teatru Swan ce pot fi văzute în drumul spre Biserica Trinity. Mergem paralel cu râul Avon, de-a lungul căruia un parc imens te face să-ţi destinzi pentru o clipă căutările. Tenis, canotaj, biciclete, jogging, zborul cu parapanta, cu balonul, călărit.

În parcul ce însoţeşte firul de apă, o tabără îşi aştepta invitaţii: „Întâlnire literară”. Corturile albe, într-un semicerc al tăcerii, făceau ca poezia să se simtă la ea acasă, alături de Romeo şi Julieta, de personajele din timpul nostru, într-o deschidere către comunicarea universală, cum doar cuvântul poate înnobila spiritul uman.

O poezie ce-ţi pătrunde fiinţa şi care, aici ocupă un loc special în viaţa cetăţii.

         SOARELE  LUI

Porţi de tăcere,

Adânci până

La marginea adevărului.

Poetul iubind,

Cu bătăile de aripă,

Hoinăreşte cutreierat

De spaime,

Sedus Sinele

Îndrăgostit,

De Soarele Lui.

Biserica se ridică așa cum era firesc, în mijlocul unui loc cu verdeaţă. Monumentele funerare erau aşezate ordonat într-o linişte apăsătoare. Doar păsările cerului îndrăzneau să tulbure veşnicia, peste care timpul a păşit aici cu pioşenie. În biserică, sub o piatră funerară, acum acoperită cu flori, se afla trupul celui care a fost William Shakespeare. Gloria şi recunoaşterea adevărată au venit târziu, azi oamenii aducând un omagiu celui care avea să revoluţioneze şi să şlefuiască una din feţele adevăratei arte. Alături, se odihnea soţia lui, Ana, împreună pentru veşnicie. O tăcere abisală cuprindea totul. Ne-am retras din lăcaşul de cult fără să tulburăm cu ceva adâncimea timpului, care  a permis decantarea valorilor.

Spiritul lui Shakespeare te însoţeşte pretutindeni. Trăim aici sub semnul lui. Încă mai  are  ceva de spus  generaţiilor viitoare de actori şi lumii. Încă mai pune în scenă Marea Capodoperă.

CREDO

                                       lui W. Shakespeare

Spiritul,

Cu braţe de poem,

Strigă

Peste pragul

De lebădă,

Departe de lumea

Măruntă.

Misterul, cu aripi

De astru,

Mângâie lacrima

Nerespirată

De frunza cu dorul

De ram

Şi Cuvântul,

Care ne defineşte.

Bogata tradiţie dramaturgică britanică se reflectă în calitatea teatrului. Deşi Londra este centrul, majoritatea oraşelor au cel puţin un teatru, unde se pun în scenă piese de către mari companii teatrale, cum ar fi Royal Shakespeare Company şi Teatrul Naţional.   

         Aici a trăit el, William Shakespeare, cel care avea să revoluţioneze una dintre cele mai puternice şi frumoase arte, arta dramatică. Aici viaţa însăşi este o scenă. Gongul bate pentru întreaga planetă, pentru cei care au fost,  sunt şi vor veni.

            Aici, prezentul este o scenă, în care oamenii îşi pot juca rolul, dezlegându-se din singurătăţi.

        În Stratford-upon-Avon la mijlocul lunii iulie are loc aici, timp de 4 zile, Festivalul Phonix, eveniment dedicat familiei, cu teatru de păpuşi, teatru de comedie, scene muzicale, circ, parc de distracţii.

Ne-am adunat la autocar. Nu lipsea nimeni, deşi era uşor să te rătăceşti printre file de istorie, printre actele pieselor care se joacă sau acum sunt scrise. Un teatru universal ale cărui replici par să plutească în aer.

SCENĂ

Aerul joacă verde

Printre perdele

De îngeri,

Lumina ţâşneşte

Sfios,

Trezind nostalgia

Acestui pământ,

Când piesa se joacă,

Peste picioarele

Prezentului.

 Din nou harta ne era tovarăş de călătorie. Un mic ocol, ales de Silviu, pentru a ne bucura de frumuseţea locurilor şi pentru a vedea cât mai multe obiective. Casele cochetau cu ferestrele deschise parcă spre viitor, dar şi spre trecut. Soarele făcuse pace cu timpul.

Traseul ocolea autostrada, astfel încât cunoşteam adevărata „viaţă la ţară”. Şoselele proaspăt asfaltate, casele prinse în jocul de cuburi, liniştea trecătorilor, te făceau să nu simţi distanţele parcurse şi să aştepţi cu nerăbdare fiecare întâlnire cu însemnele Albionul.

Aici, trăirile interferă, rătăcind printre arborii seculari, odată cu timpul propriu.

SINGURĂTATE

Pletele ude,

Pe ţărmul netulburat,

Timpul

Cu ochi pribeag,

Numără drumul

Ce duce spre noi.

Gestul

Spaimei de vid

Lunecă ancestral,

Golul topindu-se

În desişul

Tot mai tăcut.

Drumul spre metropolă a fost anevoios. Ne aştepta o noapte scurtă. Ne-am potrivit ceasurile pentru a ne trezi la ora 4, respectiv  2 după ora României. Aveam de mers dimineaţa o oră şi jumătate până la aeroportul Luton. Eram aceeaşi, dar mai bogaţi, mai bogaţi cu spiritul acestui popor.

Însemnele Albionului stăruiau în mintea noastră înscriindu-se  pe o scară adevărată în memoria umanităţii.   Nu e de mirare că englezii rămân ei înşişi, întotdeauna altfel decât alţii, pornind de la lucruri minore până la cele fundamentale.

Aceşti oameni îşi reevaluează trecutul într-un bilanţ naţional, într-o pledoarie a vieţii şi identităţii. Trecutul a devenit pentru ei o moştenire. Aici, săptămânal se deschide un muzeu. Aici totul se rearanjează, se valorifică. Aici accesul la cultură e încurajat. „O ţară mândră şi de umărul ei” cum spunea scriitorul ungur George Mikes.  

O metropolă a lumii renumită prin diversitate arhitecturală, culturală şi etnică, un oraş care se înalţă strălucitor prin ceaţa magică a vremurilor, ridicându-se spectaculos din trecutul atât de bogat în tradiţie şi civilizaţie.

VIS  DE  DRAGOSTE

Ademenite corăbii

Împart continentele.

Suavă muzică

Peste mările tumultoase,

Ce curg

În cadrane de ceas,

Îmbrăţişând

Copacul plutitor,

Ca un vis curat

De dragoste.

Albionul ţine pasul cu spiritul vremii. Poate ploaia mirifică ştie ce să spele sau poate sângele ce curge prin venele lui fac să-şi păstreze demnitatea, credinţa şi valorile. Nu trebuie să ne mire că toiagul sfânt al lui Iosif, cel care şi-a dăruit mormântul lui Iisus şi care a călătorit din Ţara Sântă până în Anglia pentru a converti pe păgâni, a prins rădăcini şi a înflorit aici. Cupa de la Cina cea de Taină, adusă cu el, Sfântul Graal, dăinuie în credinţa oamenilor, dăruindu-le puterea de a fi înţelepţi şi mereu ei înşişi.

   Ne simţeam purificaţi. Sunt  convinsă că oricine vine aici simte aerul plin de civilizaţie care  te face să înţelegi că valorile se transmit, că viitorul are rădăcinile adânc înfipte în istorie, că înţelepciunea veacurilor salvează omenirea de la nefiinţă.

Am mai aruncat o privire asupra acestui pământ al ceţurilor,  unde curcubeul îşi poartă izvoarele și îşi croieşte albia. Aici nopţile coboară în firele de iarbă şi în adâncuri înfloresc magnoliile.  O stare de revelaţie ca o ploaie de fractali, ce într-o plurivalenţă tonală, într-o  împletire de creaţie şi divin îţi pătrunde fiinţa.

 Simt cum pulsează ca o inimă Albionul, cum însemnele lui planează peste timpuri, un timp în care noi, în luntrea prezentului, învăţăm timid  pasul. Aura primăvăratică a trandafirului îţi inundă sufletul cu bucuria înnoirii, primindu-l lăuntric, ca pe o minune pe care viaţa te învaţă să o preţuieşti.

Fie că vrem fie că nu, timpul se joacă fără a păstra prezentul continuu. Îl simţim vâslind prin asfinţituri de ape, printre erele care se adapă din mituri. Stă aşezat pe celalalt taler al balanţei, de unde legăm fiecare existenţă de altele,  pentru mereu alte călătorii spre inima existenţei.

Însemnele Albionului reprezintă un ecou al tăcerii lui Dumnezeu, o revărsare din preaplinul Lui, despre care încă ştim atât de puţin.

UVERTURĂ

Aud lumina

Cum se sparge

În spinul de trandafir.

Timpul curge

În picuri de memorie,

Pe treptele vii,

Într-un regal

             Al Lumii Noi.

A fost cea mai înţeleaptă faptă, pe care  independenţa şi libertatea spiritului unei  femei singure  au ales-o, în acest timp  al căutărilor, pentru a  ridica în căuşul inimii noi stâlpi de lumină ce să susţină templul lăuntric, scăldat acum, mai mult ca oricând, în oceanul meu de iubire.