Scânteia ascunsă

Adriana Crăciun

De când îl citesc pe Ioan Romeo Roșiianu ca Poet și ca Om, caut scânteia nemuritoare în structurile sale muritoare și observ că aceasta se ascunde.

Poem după poem, vers după vers, literă după literă, el dezvăluie frământări într-un colț de suflet, în umbră, departe de scânteie, care pare să se ascundă, jucăușă, ademenind muze.

Fără aceste frământări, „Litanii pentru inima surdă”, publicată la editura eCreator în 2024, nu ar fi fost scrisă.

Litaniile, în contextul Poetului Roşiianu, sunt rugăciuni sau incantații repetitive, menite să exprime profundele zbateri ale sufletului.

Ele sunt rostite de el, jucând rol de Mare Preot în templul propriului suflet. Litaniile sunt invocate în spațiul sacru al poeziei sale, un loc unde se întâlnesc tensiunile interioare.

Titlul este încărcat de semnificație.

De ce inima? Pentru că inima este considerată sediul emoțiilor și al sensibilității umane.

O inimă „surdă” sugerează o incapacitate de a simți sau de a răspunde la stimuli afectivi, similar cu urechea surdă care nu poate auzi.

Corelația între inimă și ureche subliniază analogia între cele două organe ca receptoare ale lumii externe și interne: urechea pentru sunete, inima pentru sentimente.

Poate inima să fie ca o ureche surdă dacă este înconjurată de un zid? Cu siguranță.

Un zid, metaforic vorbind, poate izola inima de influențele externe, făcând-o insensibilă sau „surdă” la trăirile care altfel ar pătrunde. Rezistența acestui zid depinde de traumele, experiențele și defensiva omului.

Cartea explorează în detaliu tema morții și a mortalității.

Poeziile abordează relația complexă și inevitabilă cu moartea, descriind-o atât ca certitudine finală cât și ca o companie constantă în viața autorului.

Creațiile poetice, de data aceasta cu rimă, ceea ce este mai rar întâlnit în opera Domnului Roşiianu, sunt o meditație asupra sfârșitului vieții și a modului în care acesta influențează existența umană, văzută prin prisma amintirilor și a regretelor.

Exemple relevante includ poeziile „Mă știu cu moartea sau deloc” și „Am vrut să mor”.

Versurile „eram plecat să număr dimineți / cu pieptul gol la margine de lume / am risipit acuma niște vieți / și mă tot duc înspre genune” („Mă știu cu moartea sau deloc”) oferă o imagine poetică tulburătoare, încărcată de simbol și sentiment.

Prin ideea că era „plecat” să numere „dimineți”, ne propune o călătorie sau o căutare existențială. „Numărarea dimineților” este o încercare de a găsi valoare în fiecare zi, o reflecție asupra timpului care trece.

„Cu pieptul gol” disimulează vulnerabilitate, sinceritate sau deschidere completă. „La margine de lume” poate sugera un loc extrem, fie fizic, fie metaforic, unde convențiile nu mai au sens, iar ființa se confruntă cu propria sa esență sau cu limitele existenței.

Aici, „risipirea vieților” semnifică pierderea, irosirea sau trecerea timpului fără a realiza ceva durabil. Poate sunt regrete sau se conștientizează că anumite oportunități au fost pierdute.

Ducerea înspre genune simbolizează o cădere sau o mișcare către un abis fizic, sufletesc sau spiritual. Aceasta insinuează o alunecare în disperare, haos sau autodistrugere.

Textul descrie o călătorie interioară, existențială a eului liric, marcată de încercări de a găsi semnificație și sens în viață.

Vulnerabilitatea și expunerea la „margine de lume” subliniază o stare de criză. Pierderea și risipirea vieților semnalează regrete și conștientizarea trecerii timpului, iar direcția către „genune” indică o cădere în deznădejde, recunoaștere a unei stări critice a existenței. Aceste imagini exprimă lupta interioară și căutarea unui scop sau a unei înțelegeri mai adânci a propriei vieți.

Iată o altă dovadă a unei chinuitoare suferințe interioare, cu dorința de evadare, punctând încercările nereușite ale sinelui de a găsi alinare în moarte:

„Am vrut să mor de dimineață / și nici la prânz n-am reușit / am încercat să mor spre seară / luntrașul Charon n-a venit” („Am vrut să mor”)

Dorința de a muri de dimineață ne duce cu gândul la o stare de descurajare care este prezentă încă de la începutul zilei.

Dimineața este un nou început, iar nevoia de a muri în acest moment arată lipsa de speranță.

Apatia persistă în timpul zilei. „Nereușita” de a muri la prânz subliniază lupta continuă și suferința prelungită a scriitorului.

Încercarea de a muri spre seară divulgă o intensificare a suferinței pe parcursul zilei.

Seara poate simboliza sfârșitul, atât al zilei, cât și al vieții, iar intenția de a muri în acest moment arată o epuizare totală și o necesitate de a găsi pace.

Referința la Charon, luntrașul din mitologia greacă, cel care transportă sufletele morților peste râul Styx în lumea de dincolo, indică faptul că moartea nu a venit pentru autor, în ciuda chemării sale.

Absența lui Charon ne liniștește cumva, iar autorul trebuie să rămână în viață să înfrunte destinul.

Aceste versuri transmit o durere vie și solicitarea de eliberare prin moarte, dar și frustrarea și dezamăgirea de a nu putea atinge acest „scop”.

Încercările repetate de a muri în diferite momente ale zilei dezvăluie o suferință persistentă și o demoralizare crescânde.

Credința și relația cu divinitatea sunt teme recurente.

Omul Roşiianu își exprimă dilemele și conflictele cu Dumnezeu, uneori contestându-L, alteori căutând alinare în prezența Lui.

            „L-am auzit cândva pe Dumnezeu / cum îmi cânta din fluier și-alăută / amiroseam a moarte numai eu / trăiam amiaza aia nevăzută” („L-am auzit cândva pe Dumnezeu”) – iată simboluri care transmit o experiență dincolo de structuri mentale și afective.

Confesiunea: „L-am auzit cândva pe Dumnezeu” reprezintă un moment de revelație sau comuniune spirituală.

Observăm că a avut o experiență directă, aproape auditivă, cu divinitatea, ceea ce este o imagine puternică a conectării cu ceva sacru și transcendent.

Fluierul și alăuta sunt instrumente muzicale care evocă o atmosferă pastorală și liniștitoare.

Dumnezeu cântând la aceste instrumente induce armonie celestă și pace interioară.

Muzica divină poate fi văzută ca o alinare sau o ghidare spirituală.

Dar „amiroseam a moarte numai eu” creează un contrast puternic între sacralitatea momentului și starea personală a ființei, mărturisind o conștientizare a propriei mortalități sau a unei stări de deteriorare psihică sau fizică.

În acest context, Romeo Roșiianu simte o disonanță între existența sa și prezența divină. „Amiaza aia nevăzută” este un timp al vieții nerecunoscut sau neapreciat pe deplin.

Este mijlocul vieții sau un punct de maximă intensitate, ignorată.

Aceste gânduri vin să descrie o experiență spirituală complexă și ambivalentă. Pe de o parte, persoana trăiește un moment de apropiere de Dumnezeu, reprezentat prin muzica divină, care aduce o promisiune de pace și armonie.

Pe de altă parte, muritorul se simte încărcat de propria sa trecere și de o stare anxios-apăsătoare, ceea ce creează un contrast puternic între sacru și profan.

Imaginile subliniază dualitatea experienței umane, în care momentele de revelație și grație spirituală coexistă cu conștientizarea durerii și a mortalității.

Poezia investighează astfel complexitatea existenței și căutarea unui sens benefic în fața fragilității vieții.

            Iubirea, în diferitele sale forme, și dorul, sunt teme centrale în multe dintre poezii.

Se meditează asupra iubirii pierdute, asupra dorului de persoane dragi, și asupra ecoului acestor stări în sufletul său. Poezii precum „Cântec pentru Mama” și „Iubire necondiționată” ilustrează intensitatea acestor sentimente și complexitatea relațiilor umane.

            „Mamă orizontul e departe / mai aproape-i bunul Dumnezeu / simt că numai lacrima desparte / drumul meu spre tine către eu” („Cântec pentru Mama”), sună sfâșietor, aducând în prim-plan  relația dintre prunc și mamă, precum și căutarea de sine.

„Mamă orizontul e departe” ne lasă să ne imaginam o distanță fizică, emoțională sau temporală între copil și mamă.

Orizontul, întotdeauna inaccesibil, este un obiectiv sau o destinație care pare greu de atins, aici fiind vorba de reconectare sau reapropiere de mamă.

Aflăm că „mai aproape-i bunul Dumnezeu”, adică în ciuda distanței față de mamă, se simte prezența divinității mai aproape.

Acest vers poate indica o conexiune spirituală mai puternică în momentele de dor sau dificultate, evidențiind că Dumnezeu este un suport în fața pierderii.

Lacrima care desparte înseamnă durere, dor și emoție, sentimentele de tristețe și dor fiind singurele bariere care îl împiedică să fie cu mama.

Este o recunoaștere a suferinței personale și a impactului emoțional al separării.

Versul „drumul meu spre tine către eu” ne transmite că apropierea de mamă este strâns legată de descoperirea sau realizarea de sine.

Drumul spre mamă este și un drum spre propria identitate, indicând cât de puternică și formativă este relația cu mama în definirea sinelui.

Copilul interior exprimă un sentiment de dor cumplit și dorința de reunire cu mama, figură centrală în viața și identitatea personale.

În ciuda distanței (orizontul departe), prezența divină este simțită ca un suport în caz de disconfort interior.

„Te iubesc ca și pe-un Dumnezeu / diferența e că tu mă dori / mă trezesc în liniște mereu / trupul mi-e strivit între ninsori” („Iubire necondiționată”) – avem aici o iubire pasională, marcată de suferință și durere.

„Te iubesc ca și pe-un Dumnezeu” ne face cunoscută o iubire aproape sacră, puternică, chiar comparabilă cu devotamentul și venerarea pentru o divinitate.

Apoi se face o distincție între iubirea divină, pură și plină de alinare, și iubirea pentru persoană, care aduce durere. „Mă dori” ilustrează o iubire dureroasă, circumstanțe nefericite, conflicte sau lipsa reciprocității.

„Strivit între ninsori” este o imagine în care intuim o presiune sau o greutate enormă.

Ninsorile reprezintă frig, distanță și înstrăinare. Trupul „strivit” este o mărturie a suferinței fizice și mentale intense, răcirea sentimentelor sau a pierderii iubirii.

Aceste versuri exprimă o mare iubire, dar care este sursa unei enorme suferințe. Oare iubirea necondiționată este generatoare de suferință?

Tema singurătății este omniprezentă, descriindu-se adesea starea de izolare și sentimentul de a fi singur în fața vieții și a morții.

Percepem o stranie senzație de alienare și căutare a unui sens într-o lume pustie și rece.

„N-am să mai pot de-acum să știu să plâng” se confesează Poetul într-o temporară stare de istovire afectivă totală.

Acest sculptor de emoții, Romeo Roșiianu, se simte incapabil să mai plângă, indicând că și-a pierdut capacitatea de a exprima durerea și suferința prin lacrimi. Aceasta poate semnifica un nivel alarmant de amorțire a iubirii sau o stare în care durerea a devenit atât de copleșitoare încât nu mai poate fi exprimată.

Tristețile care îl „strâng” arată o acumulare constantă de jale. Acestea nu dispar, ci continuă să se adune, creând constrângere sufletească.

„Margine de zare” este un loc îndepărtat și greu de atins, la limita vizibilității, la marginea existenței, unde Poetul este o prezență efemeră, neimportant și izolat, cu impact devastator asupra scânteii ascunse.

Cartea examinează existențialismul și dilemele umane în fața inevitabilității morții, căutând sensul vieții. Eul se confruntă cu absurditatea existenței și încearcă să găsească un scop prin interpretarea condiției umane. Există o dualitate între acceptarea destinului și lupta împotriva acestuia, reflectată în relația sa complicată cu divinitatea și cu sinele.

Poemele dezvăluie un tumult interior și o căutare a identității prin cercetarea amintirilor și a traumelor. Tema mamei, prezentă în multe poezii, poate fi interpretată ca o manifestare a dorinței de întoarcere la copilărie.

Sentimentele de vinovăție și auto-pedepsire sunt evidente, sugerând o luptă cu supraeul și cu idealurile imposibil de atins impuse de acesta.

Stilul lui Ioan Romeo Roșiianu este marcat de o utilizare intensă a imagisticii și simbolismului, care contribuie la crearea unei atmosfere sublim apăsătoare. Ritmul și structura versurilor sunt variate, reflectând stările fluctuante și adâncind impactul textului asupra laturii empatice a receptorului. Limbajul este bogat în metafore și antiteze, subliniind contrastul dintre viață și moarte, speranță și neputință.

Poetul dezvăluie straturi de flăcări arzând mocnit sau distructiv, capturându-i esența sentimentelor și oferind o experiență literară deosebită.

„Litanii pentru inima surdă” este o analiză atentă a sufletului și a complexității existenței, invitând cititorul să reflecteze asupra propriilor experiențe și neliniști.

Adriana Crăciun