Visul de nemurire, acea „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” din basmele românești sau, cel puțin, speculațiile Marchizului de Condorcet asupra folosirii științei medicale pentru extinderea duratei vieții umane, pot deveni realitatea viitorului.

       De la descoperirea focului și până acum specia umană a învățat din experiență proprie care sunt riscurile descoperirilor și a invențiilor ei și s-a adaptat. Normele scrise și nescrise de morală au fost cumpăna care a ajutat omenirea să rămână într-o stare de echilibru, firav adesea, dar totuși, menținut până de curând.

       Transumanismul nu este un curent nou de gândire. Discutabil, unii filozofi transumaniști își plasează, ca o justificare, filonul de gândire în antichitate. Filozofia a apărut pe baza convingerii că specia umană ar trebui să evolueze și este suprapusă de către susținătorii săi noțiunii de progres. Termenul de „transumanism” a fost folosit prima dată de biologul Julian Huxley (fratele scriitorului Aldous Huxley) și definea transumanismul ca „omul rămânând om, dar depășindu-se pe sine prin realizarea noilor posibilități ale naturii sale umane”.

       Asistăm astăzi la o radicalizare a transumanismului, la o deturnare a sensului acestei definiții. Omul riscă să nu mai rămână om. Departe de a-și depăși sinele, poate ajunge în situația în care să nu și-l mai poată atinge! Capacitățile de adaptare umană de această dată sunt depășite de viteza de dezvoltare exponențială a I.A.   Programele de evaluare a riscurilor nu au avut și nu au aceeași pantă de augmentare, rămânând mult în urmă. Pe cea de a doua direcție formală de dezvoltare prevăzută în „Declarația Transumanistă” adoptată de WTA în 1999, aceea de a studia pericolele potențiale ale noii tehnologii, a implicațiilor bioetice, nu se focusează suficient interesul. La drept vorbind, chiar și prima direcție de dezvoltare – creșterea capacităților umane sub aspect intelectual, fizic și psihologic, are mari derapaje, întrucât se observă o descreștere a acestora. Ceea ce s-a dorit a fi un progres pentru specia umană s-ar putea să devină un regres.

       Este poate, pentru prima dată în istoria existenței sale, când specia umană nu are timpul de partea sa. Capacitatea de a lua decizii a I.A. nu mai pare o năstrușnicie scient-fiction, nici o alegorie literară, este perfect posibilă. Omul s-ar putea vedea pus în situația în care nu va mai fi ființa supremă pe Pământ, devenind, conștient sau nu, sclavul deciziilor tehnologice. Mai mult, nimeni nu ne dă certitudinea că aceste decizii sunt corecte, cel puțin prin prisma eticii și bioeticii tradiționale. În fond, I.A. „învață” din multitudinea de date la care are acces. Nu avem vreo siguranță că aceste date sunt cele corecte sau utilizate corect și nici reperele morale după care s-ar ghida I.A. nu ne sunt cunoscute. Nu sunt trasate responsabilitățile pentru deciziile care pun în pericol omul și nici nu există o modalitate de control al I.A. Chiar dacă suntem, pe bună dreptate, nemulțumiți de liderii noștri actuali, afirmații ca: „Aș putea fi un lider mai bun”, rostite de un robot, ne cam dau frisoane.

       Ne amăgim cu ideea că I.A., neavând emoții (încă!), nu poate înlocui omul în activitățile creative. Mulți estimează că noi, cei care scriem, pictăm, sculptăm, am putea fi „ultimii mohicani”. Poate au dreptate sau, poate că lumea, sătulă de atâta perfecțiune, va căuta în viitor doar farmecul imperfecțiunii și ne va da și nouă o șansă. Greu de spus. Unele aspecte ar părea pozitive. Câți nu ne-am dori ca, apăsând pe un buton, să ni se traducă opera în toate limbile pământului, cât mai aproape de expresia sa originală? Pe de altă parte însă, câți ne-am dori să nu mai fim citiți pentru simplul motiv că I.A. ar putea scrie mai bine decât noi? Chat – GPT funcționează, se perfecționează, fără a-l putea verfica sau controla. Au apărut expoziții de pictură bazată pe I.A, cu teme cam demonice, este drept. Ne sunt prezentate sculpturi ajunse la perfecțiunea formei, actorii de la Hollywood fac grevă, fiind înlocuiți de roboți etc.

       Ne amăgim în cazul în care credem că dezvoltarea I.A. mai poate fi oprită, după cum este iterat ca necesitate de înșiși creatorii acesteia. În condițiile date se impune cu caracter de urgență evaluarea riscurilor, dezvoltarea mecanismelor și tehnologiilor de control al I.A., trasarea responsabilităților și limitelor. Acest lucru nu poate fi realizat fără a avea o etică solidă, bazată pe un fundament moral traditional. În caz contrar, această „joacă de-a Dumnezeu”, fără cunoașterea în profunzime a legilor care guvernează Universul, ar putea să ne coste, să sape groapa speciei căreia îi aparținem. Asta, desigur, dacă omul însuși nu va pune, autodistructiv,  capăt vieții acestei planete înainte.

       Spre ce ne îndreptăm, Doamne?

Eseul SIMONEI MIHUȚIU a apărut în revista literară ”VATRA VECHE” nr. 7/2023

Bibliografie:
Baldwin, WARBLETOCOUNCIL, 2021
WIKIWAND.https://www.wikiwand.com/ro/Transumanism
Iordache, R. (2009, September). Virtual-isme. Noua paradigmă a virtualului, ca depăşire a umanului. Revista Irregular, pg. 14-16.
Hrişman, A.-C. (2012). Bioetica şi omul viitorului. În A.-C. Hrişman, Bioetica şi omul viitorului (p. 226). Editura Galaxia Gutenberg.
Simona Mihuțiu, Oana Mocan, Corina Lupău, Transhumanism (H+) in oncology, between benefit and risk, Journal of Intercultural Management and Ethics, Issue No. 1, 2023 (p. 11 – 20)