Al.Florin Țene* IDEI LITERARE ŞI STIL ÎN OPERA CRITICĂ A LUI ALEX ŞTEFĂNESCU – Scurte însemnări –

 

IDEI LITERARE ŞI STIL ÎN OPERA CRITICĂ A LUI ALEX ŞTEFĂNESCU – Scurte însemnări –

Autor:    Al.Florin Țene

E o îndrăzneală să abordezi opera celui mai mare critic literar din România al secolului XXI, având în vedere causticitatea de bucovinean, prin părinţi, şi lugojan prin naştere a lui Alex Ştefănescu. Despre acest critic literar am mai scris, ocazional, nu laudativ, şi datorită faptului că nu am înţeles culoarea pelerinei „cu ţepi” sub care se ascunde înţelepciunea şi darul pedagogic al criticului, o fac acum în preajma zilei sale de naştere, 6 noiembrie, când împlineşte 67 ani şi în amintirea cunoştiinţei noastre dintr-o iarnă bogată în zăpadă, petrecută la Sinaia lângă regretatul Laurenţiu Ulici, şi alţi amici. De data aceasta încerc să înlătur „pelerina cu ţepi”, şi să înţeleg lumea ideilor literare, mişcarea acestora în cadrul stilului inconfundabil al lui Alex Ştefănescu. Fruntariile dintre cele două secole, în care a scris şi scrie, nu a limitat viaţa principiilor, chiar dacă criticul a trecut şi prin „furcile caudine” ale unui regim totalitar şi inuman. Acest fapt confirmă, sub nebănuite chipuri, continuitatea. Spre deosebire de critica ideilor (vezi: „Jurnal de critic” – Ed. Cartea Românească, 1980), ideea despre critică nu rămâne, nici măcar provizoriu, prizionieră a conceptelor impuse de realismul socialist. Marile adevăruri din cărţile acestui critic literar nu depind de forma rostirii, aşa cum filozofii supravieţuiesc timpului şi înving perimetrele lingvistice. În elaborarea unei concepţii despre literatură sau a unei doctrine estetice, Alex Ştefănescu a cuagulat scântei teoretice de pretutindeni, de-alungul deceniilor, decantându-le în creuzetul creaţiilor proprii, reuşind să păstreze un echilibru valoric apreciabil, prin teoria literară, aşa cum a procedat în „Dialog în bibliotecă”, carte apărută la Editura Eminescu în anul 1984. La nivelul reflexiilor, universalitatea operei criticului nu este atât o rezultantă, cât un dat primordial. Oricare consideraţie asupra sistemului critic al autorului „Istoriei literaturii române contemporane (1941-2000)”, apărută la Ed. Maşina de scris, în anul 2005, implică premise din datul primordial. Rupând din universalitatea originară gândirea şi normele clasicismului, declaraţiile 142 programatice ale romanticilor, tezele maioresciene sau manolesciene şi judecând fiecare caz în parte numai prin sine însuşi, viziunea asupra întregului în devenire ca şi asupra laturilor sale şi-ar pierde reazemul firesc. Există afinităţi spirituale la Alex Ştefănescu, vezi paginile despre Nichita Stănescu, sau „Prim-Plan, 35 de profiluri de scriitori români contemporani”, carte apărută la Ed. Eminescu, 1987, gradul de deschidere a orizontului cunoaşterii, supunerea într-o anume măsură la presiunea amiciţiiei, tradiţiei sau dictatura momentului literar, mai ales în cronicile din „Contemporanul” în anii de dinainte de 1989, fac ca Alex Ştefănescu să-şi legitimize ideile redescoperindu-le genealogia. Mărturisită sau nu, (Jurnal secret. Noi dezvăluiri, Ed. Corint, 2007), retrospectiva este aici un mod de existenţă. Căci originalitatea în procesiunea istorică a operei lui Alex Ştefănescu nu constă în noutatea absolută, cu toate că descoperim multe astfel de noutăţi, ci în reaşezarea şi reformularea operelor contemporanilor săi. Din necesitatea, resimţită de critic, redefinirii, s-au născut filierele, originalitatea presupunând legături adânci şi depedenţe de înaintaşi. Adevărul, într-o concentrată frazare, este că „ideile literare sunt deci – originale – hic et nunc, în diferite condiţii date, în contextual fiecărei culturi naţionale, care parcurg în mod necesar mereu alte etape istorice”. (Adria Marino, Critica ideilor literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 106). Scrierile lui Alex ştefănescu invită, înainte de toate, la o meditaţie asupra condiţiei teoriei literare ca ştiinţă şi a istoriei literare ca o relatare şi construcţie a unor imagini ale trecutului în centrul căruia se află scriitorul. Motivele acestui îndemn de a se depăşi obiectivele imediate ale actului său interpretativ sunt diferite. Primul care trebuie invocate, este acela că Alex Ştefănescu nu-şi ascunde izvoarele felului său de a gândi, în sinea sa primând cu totul altceva decât o originalitate cu orice preţ. Simţindu-se obligat să se raporteze la ceea ce s-a afirmat înaintea şi în timpul său, susţinându-şi ideia şi făcând istorie. Reacţia faţă de propriul gând este, prin urmare, a eruditului, care îşi face o vocaţie din a comunica etapele drumului spre claritate. Ca şi în cazul lui Tudor Vianu, cei care vor căuta la Alex Ştefănescu sentinţe, surprinzătoare în esenţă şi spectaculoase în expresie, vor avea ocazia, o dată mai mult, să-i confirme erudiţiei tristeţea şi puţină ironie ce-i lipseşte lui Vianu. Lipsit de o conştiinţă naivă, neîncrezându-se deci un descălecător, îşi supune întotdeauna demonstraţia unei duble revizuiri. În primul rând, el caută să redescopere contextul filozofic sau estetic în care ideea a fost emisă, adresându-se către tineri, precum o face în „Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!”, carte apărută la Editura Curtea Veche, în anul 2014, ce-mi aminteştede de un text al lui Mihai Beniuc, sau de” Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, de prin anii 1521. În al doilea rând, este urmărită succesiunea reluărilor, remarcându-se indicele de deformare pe care istoria literaturii îl denotă. În acest context, „Istoria” lui Alex Ştefănescu poate fi completată cu autori care au trăit în afara graniţelor ţării noastre şi care nu au fost influenţaţi de realismul socialist promovat de PCR. La acest autor, critica ideilor literare reprezintă modul fundamental de construcţie teoretică, aşa cum le regăsim în „Între da şi nu”, apărută în 1981, la Editura Cartea Românească. Criticismul său, având la bază, ca obiect, evoluţia gândirii universale până în prezent, dar mai ales critica lui Călinescu, este determinantă, într-o sferă mai restrânsă, dar, şi de tradiţia estetică românească, începând cu Lovinescu. 144 În fine, pentru a încheia cu ceea ce este mai important, el indică unul dintre traseele posibile pe care, parcurgându-le, (în cărţile lui de critică şi istorie literară), primeşte adâncime istorică. Despre cărţile de alte genuri semnate de Alex Ştefănescu voi scrie cu altă ocazie.

                                                                                                            Al.Florin Țene