Al.Florin Țene* NOSTALGIA LUI HEIDEGGER DUPĂ ESENŢA ANISTORICĂ A OMULUI

 

NOSTALGIA LUI HEIDEGGER DUPĂ ESENŢA ANISTORICĂ A OMULUI

Autor:    Al.Florin Țene

 

Cu toate întorsăturile şi meandrele ei, gândirea lui Hedegger a căutat sensul existenţei omului. Încă de la apariţia cărţii sale principale, în anul 1927, Sein und Zeit şi până la ultimile sale scrieri, el şi-a dezvoltat excursul sondând sensul existenţei. Aceasta printr-o perpetuă căutare şi perseverenţă pentru receptarea „apelului Fiinţei”. Filozoful de la Freiburg a dorit să reediteze o încercare mai veche în filozofia omenirii de a înţelege o esenţă abstractă, anistorică a omului. În acest sens îl ia ca martor pe poetul romantic Holderlin, iubitori amândoi ai filozofiei greceşti, astfel îşi exprimă Heidegger nostalgia după ancestralitatea armoniei fiinţei umane cu pulsaţiile cosmice, a unei osmoze între existenţă şi „logos”. El exprimă, printre altele, „anxietatea omului într-o lume a noilor dimensiuni satanice” (Martin Heidegger, The Question of Being, text dedicat lui Ernst Junger, ediţie bilingvă, New York, 1958, p. 10). Gândirea presocraticilor, Heraclit şi Parmenide, au fost predecesorii poziţiei, în acest sens, al lui Heidegger. În gândirea acestora se oglindea sensul adânc al Fiinţei, al fuziunii dintre ea şi fiinţările ei concrete, fuziune ordonată de „logos”. Spre deosebire de sofişti, mai ales cu Platon şi Aristotel, filozofia se îndepărtează de baza fundamentală a originei sale, aşa cum subliniază Heidegger în What is Philsophy (New haven, 1956, p. 48 şi 49), Orice fiinţare este în Fiinţă. Autorul lucrări subliniază că Platon prin disjuncţia între lumea ideilor şi lumea lucrurilor a 108 sucombat ireductibilitatea bazei ontologice a Fiinţei ca totalitate de fiinţări şi inseparabilitatea lor de acestea. Sciziunea irecuperabilă între spirit şi mediu natural, dualitatea dintre subiect şi obiect, fenomen argumentat de cogitoul cartezian, a propulsat, după Heidegger, starea psihică şi dezolantă a părăsirii Fiinţei, sau uitarea ei, care în epoca actuală a internetului are drept corolar nihilismul. Plonjarea lui Heidegger în filtrarea vieţii cotidiene, privind-o cu ochiul critic şi exigenţa analistului cu conştiinţă adversă faţă de „inerţia spirituală”, faţă de stereotipia lozincară intrată în vocabularul oamenilor fără o judecată prealabilă, faţă de precaritatea vieţuirii terne, are sensul unui avertisment şi al unui denunţ. Parcurgerea lui Heidegger prin acest labirint social nu uită să sancţioneze simptomele reificării, ale uniformizării materiale, psihice şi spirituale care confirmă depersonalizarea omului într-un mediu social ajuns la alienare, ostil speranţelor împlinirii lui. Trecând peste denumirea abstractă de „păstor al fiinţei” pe care a dato omului, filozoful din Freiburg a accentuat asupra unicităţii şi originalităţii fiinţei umane, asupra necesităţii eliberării omului din chingile facticităţii create tot de el şi înălţării lui către orizontul libertăţii;Heidegger aşează în conul de lumină legitimitatea aspiraţiei autenticităţii fiinţei umane şi propune angajarea filosofiei la realizarea acestui imperativ. Polemizând cu Sartre, el afirmă, că umanismul filosofic nu porneşte de la oameni, ci de la Fiinţă, (Martin Heidegger-Brief uber den Humanismus în Wegmarken, Frankfurt am Main, 1967, p. 160), în pofida elanului umanist care îl inspiră aprioric. Nostalgia după esenţa anistorică a omului provinde şi din sentimentul de teamă pe care filosoful îl ridică, învăluindu-l în coaja angoasei, la rangul de stare metafizică esenţială. Frica nu este un sentiment elementar, empiric, limitat, care intervine la apariţia unui pericol concret, ci, spune filosoful, este o tulburătoare stare sufletească indeterminată, care semnalizează omului, la nivel metafizic, că în societatea creată de el nu se simte în siguranţă, că fiinţa lui se află în permanenţă ameninţată de pericolul desfinţării. „temeiul angoasei este însuşi faptul de a-fi-în-lume”, scria Martin Heidegger în Sein und Zeit, Eraste Halfte, Dritte Auflage, Max Niemeyer Verlag, 1931, p. 186. Prin angoasa, de care vorbea, ce se străduieşte să străpungă carcasa mulţumirii de sikne, a banalităţii cotidiene, omul are revelaţia că trăirea lui este încadrată şi mărginită de neant. Ceea ce spunea Montaigne că a „filosofa înseamnă a învăţa să murim” se insinuează imperceptibil şi persuasive în menirea pe care Heidegger o dă filosofiei sale. În trăirea neautentică omul disimulează sfârşitul său, i se sustrage, se calmează prin cufundarea în viaţa de zi cu zi;trăirea în faţa morţii îl readuce în ineditul autenticităţii, îl face să trăiască ritmurile Fiinţei care ţâşneşte ca o fântână arteziană în existenţa lui. Filosoful spunea că:În măsura în care este, moartea este în esenţă totdeauna a mea. (Sein und Zeit, p. 230). În continuare filosoful urmărind drumul spre autenticitate ajunge la concluzia unui paradox:conştientizăm ceea ce suntem în momentul în care nu mai putem exista, ascultăm cum ni se spovedeşte din străfunduri vocea Fiinţei în momentul în care încetăm s-o mai auzim. Reîntoarcerea la paradisul pierdut, cu nuanţe şi implicaţi teologice (dezvoltată în gândirea lui Heidegger, în ultima perioadă a vieţii sale), este „construită” din nostalgia după întoarcerea idilică şi bucolică la natură şi impulsul spre trezire a surprinzătoarei forţe secrete 110 a limbajului supus receptării Fiinţei. Filosoful ridică esenţa şi funcţia cuvântului până la mistica pitagoreică a numerelor. El substituie apologia limbajului prin apologia tăcerii, lansându-se într-un paradox în interpretarea limbajului:nu prin exprimarea coerentă a frazelor construite din cuvinte, ce au o logică şi coerenţă în trasmiterea gândului, ci prin ascultarea lor, prin capacitatea de „a-se-lăsa-supus” (Unterwegs zur Sprache-Pfullingen, Gunter Neske Verlag, 1965, p. 255), poate acesta recepţiona tensiunea abisală unde încolţeşte tainic sensul;atunci când exprimarea acceptă pietatea solemnă a spusei tăcute se deschid graniţile spaţiului sacru al Fiinţei care îngăduie percepţiei umane să intre către arhe, către origini, să-şi înţeleagă „nedesluşitul rost al Firii” (Rilke), sau, să străpungă ca un fulger prăpastia Fiinţei, cum spunea Nietzsche. Opera lui Heidegger în care găsim convingerea acestuia potrivit căreia cunoaşterea umană va izbuti cândva să găsească un luminiş în semi-zeitatea Fiinţeizeitatea întreţine acele irizări care îi înstelează nostalgia după esenţa anistorică a omului.

                                                                                                            Al.Florin Țene