Al.Florin Țene*EROSUL CA ARTĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ROMÂNESC

 

EROSUL CA ARTĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ROMÂNESC

Autor:    Al.Florin Țene

Veacul al XVIII-lea a fost văzut adesea de unii istorici romantici europeni ca „secolul fericirii”, dar pentru români s-a dovedit a nu fi fost „fericit”. Dimpotrivă, locuitorii spaţiului carpato-danubian, care nu aveau, încă, conştiinţa de românitate, au trăit o epocă apăsătoare. Stăpânirea străină, războaiele, jafurile şi amputările teritoriale au făcut ca viaţa să pară un calvar în care traumatismele istorice lăsau arareori clipe de linişte. Dar cum putea o asemenea realitate istorică să procure şi clipe de iubire între sexe? Răspunsul este simplu. Viaţa şi sentimentele omeneşti nu puteau fi oprite de vicistitudinile vremurilor. Omul este dotat de Dumnezeu cu acest nobil sentiment, specific numai speciei umane, şi el se afirmă indiferent de vremuri şi anotimpuri. În acest context istoric motivul erotic era întreţinut de cărţile populare. Acestea s-au bucurat la noi de receptivitate abia în secolul XVIII, chiar dacă în unele cazuri primele lor traduceri datează din perioada anterioară. Este vorba de Alexandria, foarte mult gustată în vechea noastră cultură, scriere pigmentată de scene ale iubirii „la prima vedere”, precum aceea în care Neatinav se arată „săgetat la inimă de frumuseţile” Olimpiei, aşa cum le găsim în „Cărţile populare” (volumul I, pag. 14). O întreagă moştenire sentimentală cathară era cuprinsă în această literatură, precum şi în „Istoria Troadei”, cu portretul ideal al frumuseţii feminine, ilustrată prin Elena („mai frumoasă decât toate muierile dă lume, că unde o vedeai, părea-ţi că iaste zugrăvită, cum spun la istorii”), cu ipostazierea iubirii (şi-au găsit vremea şi-au început a-şi arăta dragostile unul către alt), dar cu încheierea severă a moralei creştine, ce înfiera adulterul: „Vedeţi, fraţilor, ce-au făcut spurcata Elena şi cu spurcatul Alexandru Parij? Aceasta agoniseau dragostele muiereşti…”. Erotica se dovedea o componentă mult mai întinsă a vechilor cărţi populare. Pe acest fundal s-a întemeiat Sindipa, presărând lecţii morale despre iubire şi ispitele sexului frumos. În acest context, mai bine este reliefat în Istoria lui Imberic, povestea tinerilor îndrăgostiţi care au fugit în lume, sau în Erotocritul, în care eroul 14 „s-au nebunit de dragostea Aritusei”, ca şi eroina în cauză care „se arde şi frige pentru dragostea lui”, ambii jurându-şi în final „pîn’ la moarte să ne aşteptăm cu curată ficiorie” (ibidem, vol. II, p. 71). Printre cărţile gustate în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, trebuie amintite „Imberie şi Margarona”, „Istoria ethiopicească” şi „Istoria lui Alţidilas şi a Zelidei” („a doi tineri libovnici”), ce îngăduiau cititorului să se regăsească în toată trăirea lor sufletească. Dar, trebuie să insistăm asupra altei cărţi Istoria lui Filarot şi Antusa, care se remarcă prin cristalizarea în formă românească a discursului erotic de sorginte medieval, pe care vechea moştenire cathară din mediile cavalereşti l-a opus doctrine iubirii creştine, lui Agape. O meditaţie asupra simţământului se dovedea instructivă, de aceea Istoria lui Filarot şi Antusa exprima şi o nouă atitudine faţă de dragoste, sancţionând cu un plus de înţelegere prezenţa ei, fiindcă – se arată – „din ceasul ce să răneşte de săgeţile ei”, omul devine altul, prin noua sa încărcătură afectivă, emoţională. Dar elogiul iubirii nu era făcut până la capăt. Elogiul ibirii nu era făcut până la capăt, considerându-se „mai fericit (…) acela carele n-a căzut în primejdia dragosti, pentru că dragostea cu cât este mai întâiu de dulce, cu atât în urmă este amară şi plină de feluri de griji şi primejdi.” (Cărţile populare, p. 42). Nu erau puţini cei care doreau să se iniţieze în tainele lui Eros. O făceau pe cale livrescă având la îndemână scrieri precum „Floarea darurilor”, cu un capitol „Pentru dragoste”. Nevoia cunoaşterii sale era întemeiată pe ideea „că nimenea nu poate să iubească vreun lucru deacă mai înainte nu-l va cunoaşte”. De aici, nevoia definirii sentimentului în variatele sale accepţii, ca devoţiune confesională „mai deasupra de toate”, dar şi ca „dragostea părinţilor, apoi pentru a priatinilor, deci, pentru dragostea muierilor”. Trebuie să amintim „Ceasornicul domnilor”, cu numeroase referiri la experienţa erotică, expuse adesea, sub formă de pilde şi maxime: „că nici o lege cei iubiţi nu sufăr”; „dragostea face preom a nu vide ace vede şi a vide ace nu vede” (Arhivele Basarabiei, IX, 1938, p. 27.) Motivul iubirii apărea şi în cărţile străine în traducere românească. Acestea erau „Cugetările lui Oxenstiern”, „Narchis”, după Rousseau, sau în original, precum „L’art d`aimer” după Ovidiu sau „La vie et les amours du chevalier de Faubas” (14 vol.), pe care Marieta Cantacuzino le avea în biblioteca sa înainte de 1821, aşa cum specifică Dan Simionescu în „Probleme de educaţie şi învăţământ în literatura parenetică” (1965, p. 714). Nimic mai firesc ca Erosul să se desprindă din paginile cărţilor şi să străbată viaţa secolului fără a fi doar o „sugestie de lectură”. Ne aflăm, totuşi, departe de o modificare esenţială a comportamentelor, în spiritual „regulilor” din renumitul „Catechisme des gens maries”, scris de Pere Feline şi publicat în 1782. Un personaj al acestei lumi în schimbare îşi destăinuie printre rânduri trăirile în laconicele însemnări făcute pe margine unui „Ceaslov” din 1795. Se numea Ioniţă Măgură ce s-a căsătorit la 20 de ani cu Anica. Ea a murit în 1808 şi soţul consemna evenimentul cu duioşie reţinută. Din anonima istorie a celor mulţi răzbate astfel un crâmpei de viaţă, în care, peste toate frământările zilnice, iubirea aruncă câteva raze senine.

                                                                                                            Al.Florin Țene