AL.FLORIN ȚENE:Lupta ideologică a regimului comunist și a scriitorilor afiliați împotriva literaturii române din diaspora (1945–1989)

 

Lupta ideologică a regimului comunist și a scriitorilor afiliați împotriva literaturii române din diaspora (1945–1989)

Autor:    Al.Florin Țene

După instaurarea regimului comunist în România, lupta pentru controlul discursului cultural și literar a devenit o prioritate a noii puteri. Un aspect esențial al acestei lupte a fost campania ideologică și propagandistică dusă împotriva scriitorilor români din exil, considerați „trădători”, „agenti imperialiști” sau „dușmani ai poporului”. Regimul a folosit o parte a intelectualității rămase în țară pentru a crea o contracultură ideologică menită să discrediteze și să izoleze vocile din diaspora. Articolul analizează mijloacele, strategiile și actorii principali ai acestei confruntări, evidențiind natura politică a „dialogului” literar dintre România și exil.După 1945, instaurarea regimului comunist în România a determinat o reconfigurare radicală a câmpului cultural. Literatura a fost subordonată doctrinei realismului socialist, iar scriitorii au devenit, în mod oficial, „educatori ai maselor” și „constructori ai noii societăți”. În acest context, orice manifestare literară care nu se supunea rigorilor ideologice era considerată suspectă.

Scriitorii care au ales calea exilului – Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, printre alții – au continuat să scrie în spiritul libertății de expresie, ceea ce i-a transformat în ținte directe ale atacurilor din presa oficială, dar și din partea unor scriitori din țară.

Pentru diaspora românească, literatura nu a fost doar o formă de expresie artistică, ci și o formă de rezistență culturală. Prin opere, reviste, emisiuni de radio (precum „Actualitatea Culturală Românească” de la Radio Europa Liberă), scriitorii exilați au militat pentru demascarea abuzurilor regimului și pentru păstrarea valorilor culturii române autentice.

Această poziție a fost percepută de autoritățile comuniste ca o amenințare majoră. Se temea nu doar de influența externă a exilaților, ci și de posibilitatea ca literatura lor să pătrundă clandestin în România și să inspire opoziția intelectuală internă.

Regimul comunist a adoptat o serie de strategii pentru a contracara influența scriitorilor din diaspora:

 Scriitorii exilați erau etichetați drept „fasciști”, „colaboraționiști”, „trădători” sau „instrumente ale imperialismului american”.

 Operele acestora au fost interzise în România. Numele lor nu apăreau în manuale, dicționare, istoriile literare oficiale.

 Uniunea Scriitorilor din România a fost transformată într-un instrument de propagandă. Scriitori precum Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Eugen Barbu sau Paul Anghel au fost folosiți pentru a redacta articole împotriva exilaților sau pentru a crea o contracultură conformistă.

Vintilă Horia a câștigat Premiul Goncourt pentru romanul Dieu est né en exil.în 1960. În loc să fie o ocazie de mândrie națională, evenimentul a fost discreditat în presa comunistă, care l-a acuzat de legionarism și antisemitism. Campania de presă din România a fost virulentă, iar premiul a fost ulterior contestat și la Paris, parțial sub presiunea propagandei est-europene.

Prin emisiunile lor de la Europa Liberă, acești doi critici au demontat mistificările regimului și au promovat cultura interzisă în România. Drept represalii, au fost denigrați constant în reviste precum Săptămâna, România literară sau Scînteia, iar Securitatea a organizat și tentative de intimidare fizică împotriva lor.

Inițiator al unei mișcări de protest inspirate de Carta 77 din Cehoslovacia, Paul Goma a fost marginalizat, persecutat și, în cele din urmă, expulzat. Odată ajuns în exil, a fost supus unei campanii constante de calomniere, inclusiv prin foști colegi de breaslă rămași în țară.

Merită evidențiat că nu toți scriitorii din România au colaborat sincer cu regimul. Unii au adoptat o atitudine de compromis sau supraviețuire. Alții, însă, au devenit instrumente directe ale Securității, contribuind la discreditarea și izolarea celor din diaspora. Exemplele lui Eugen Barbu sau Corneliu Vadim Tudor sunt ilustrative: în articolele lor, publicate în reviste precum Săptămâna, dușmanii regimului erau sistematic demonizați.

După 1989, literatura exilului a fost redescoperită și reintrodusă în canonul cultural românesc. Odată cu deschiderea arhivelor CNSAS, s-au confirmat colaborările unor scriitori cu regimul și s-a produs o reevaluare a „rezistenței prin cultură”.

Astăzi, confruntarea dintre diaspora și regimul comunist este privită nu doar ca o luptă ideologică, ci și ca o formă de rezistență etică și estetică. Literatura exilului nu a fost doar o „literatură de exil”, ci o contra-literatură, în sensul cel mai profund.

Conflictul dintre scriitorii români din diaspora și cei afiliați regimului comunist din țară a fost mai mult decât o dispută literară: a fost o confruntare între două viziuni asupra culturii, identității și libertății. Reintegrarea operei exilaților în circuitul cultural național este nu doar un act de recuperare istorică, ci și o formă de reparație morală.

După cel de-al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului comunist în România a declanșat o reconfigurare profundă a culturii naționale, în care literatura a fost transformată într-un instrument de propagandă ideologică. În acest context, literatura română din diaspora – adică acea literatură creată de scriitori români aflați în exil – a fost percepută ca o amenințare directă la adresa hegemoniei culturale dorite de regimul comunist. Între 1945 și 1989, lupta ideologică împotriva acestor voci din afara granițelor a cunoscut forme multiple, de la marginalizare și denigrare sistematică până la supraveghere și tentative de discreditare personală. În centrul acestei confruntări se află două lumi literare paralele: una supusă ideologicului de stat, cealaltă fidelă libertății de expresie și valorilor autentice ale culturii române.

După 1945, numeroși intelectuali români au ales calea exilului, refuzând colaborarea cu noua putere comunistă. Printre aceștia se numără personalități precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Vintilă Horia, dar și poeți, prozatori și critici mai puțin cunoscuți în țară, însă valoroși în peisajul literaturii universale. Acești autori au continuat să scrie în limba română sau în limbi de circulație internațională, construind o cultură paralelă, eliberată de cenzură și dogmatism. Existența acestei literaturi incomode a fost resimțită de regimul de la București ca o formă de disidență culturală.

Reacția autorităților comuniste a fost promptă: cenzura oficială a interzis orice referință pozitivă la scriitorii din diaspora. Manualele școlare, dicționarele, istoriile literare și publicațiile oficiale îi ignorau sau îi prezentau într-o lumină negativă, etichetându-i drept „trădători”, „agenti ai imperialismului” sau „elemente decadente”. În același timp, scriitorii afiliați regimului – fie prin convingere ideologică, fie din oportunism – au participat activ la această campanie de delegitimare. Prin articole în revistele Uniunii Scriitorilor, prin recenzii tendențioase sau intervenții publice, aceștia au susținut teza superiorității „literaturii angajate social” în detrimentul „literaturii decadente” din exil.

Un exemplu semnificativ este reacția virulentă la acordarea Premiului Goncourt lui Vintilă Horia, în 1960, pentru romanul Dieu est né en exil. În loc să celebreze succesul unui scriitor român pe scena literară internațională, presa românească a demarat o amplă campanie de denigrare, acuzându-l de fascism și colaborare cu regimul legionar, deturnând atenția de la valoarea literară a operei. Această atitudine reflectă teama regimului de orice validare a exilului cultural și incapacitatea de a accepta pluralismul de opinii și forme estetice.

Mai mult, serviciile secrete (Securitatea) au urmărit și infiltrat cercurile de exil, încercând să destabilizeze organizațiile culturale ale diasporei, să compromită lideri de opinie sau să recruteze colaboratori. Cultura devenea astfel un câmp de luptă geopolitică, iar scriitorii – fie ei din țară sau din exil – erau tratați ca agenți ideologici.

Această luptă nu a fost doar o confruntare între regim și diaspora, ci și o dramă identitară pentru cultura română. Ruptura dintre cele două poluri a însemnat o mutilare artificială a patrimoniului literar, o amputare a memoriei culturale. Literatura din exil, cu tot ce a însemnat ea în materie de inovație estetică, reflecție critică și deschidere către universal, a fost sistematic ocultată în România comunistă. Abia după 1989, acest segment al culturii române a început să fie recuperat, într-un efort de reintegrare a tuturor vocilor care compun identitatea națională.

În concluzie, lupta ideologică a regimului comunist împotriva literaturii române din diaspora a fost o confruntare între control și libertate, între manipulare și autenticitate. Departe de a fi o simplă chestiune politică, ea a reprezentat o bătălie pentru sufletul culturii române, ale cărei răni și ecouri se resimt până astăzi. Scriitorii exilați, chiar dacă marginalizați de regim, au păstrat vie flacăra unei literaturi libere, devenind astfel mărturii vii ale demnității intelectuale și ale rezistenței prin cultură.

                                                                             Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

• Cioroianu, Adrian. Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc. Editura Curtea Veche, 2005.
• Lovinescu, Monica. Jurnal. Editura Humanitas, 2002.
• Goma, Paul. Culorile curcubeului. Editura Vremea, 1990.
• Tismăneanu, Vladimir. Fantasmele salvării. Editura Polirom, 1998.
• Vianu, Andrei. Scriitori români din exil. Editura Litera, 2012.
• CNSAS. Arhivele Securității și literatura română. Vol. I–II

                                                                                                            Al.Florin Țene