Al.Florin Țene* ÎN LITERATURA ROMÂNĂ AU ÎNVINS SCRIITORII CANONIZAŢI DE REGIMUL COMUNIST

 

ÎN LITERATURA ROMÂNĂ AU ÎNVINS SCRIITORII CANONIZAŢI DE REGIMUL COMUNIST

Autor:    Al.Florin Țene

(În bătălia re-canonizării au învins activiştii din sistemul propagandei PCR)

 Imediat după evenimentele din decembrie, potrivit unei dialectici în relaţie valoare – autoritate, deviată de la traseul indicat de propaganda PCR, la o dezbatere, mai degrabă o bătălie a re-canonizării. Operaţia de re (canonizare) nu înseamnă în spaţiul literaturii, altceva decât selectarea, ierarhizarea şi consacrarea scriitorilor, mai precis pătrunderea şi supravieţuirea valorilor în memoria colectivă, cu toate avantajele sociale, chiar politice, material, care decurg de aici. Acest fenomen a fost teoretizat în cartea lui Harold Bloom, intitulată The Western Canon, folosită ca armă a 60 discriminării inverse, de rasă, de sex, de etnie, astfel că acest proces de canonizare este manipulate în scopuri extra-extatice. În ţara noastră, după 1989, s-au constituit, de la început, două grupări şi şi-au disputat notorietatea în faţa unui public dezorientat. Elitiştii s-au declarat minoritari, în timp ce oportunişti „apolitici”, care fuseseră activiştii culturali ai regimului criminal comunist, s-au regrupat în jurul unor port-drapele aparţinând generaţiei 1960- 1980, obedienţi faţă de Puterea comunistă, care în prezent fac jocurile celor proveniţi din FSN, interesaţi să păstreze ierarhiile prestabilite de regimul comunist, şi acum menţinuţi în falsele ierarhii în „istoriile” de doi bani semnate de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu. Pe cele două grupări le uneşte sindromul minoratului, datorită faptului că sunt conştienţi că au scris cărţi care nu au fost bune nici pentru prezent, dar ce să mai vorbim de viitor? Toţi scriitorii veniţi din structurile regimului comunist s-au sprijinit unii pe alţii, fiindu-le teamă şi azi de fenomenului jocului de domino. E de-ajuns să cadă o carte şi se năruie totul. Ei niciodată nu au scris cărţi bune. Vina lui Manolescu şi Ştefănescu este că au menţinut în lista lor ierarhică cărţi şi autori ce au promovat realismul socialist, promovând astfel nonvaloarea şi chiar pornografia. Datorită acestor doi critici, şi a altora, cititorul a fost împins să rămână captiv unor mituri create în jurul lui D.R. Popescu, Buzura, celor proveniţi din generaţia echinoxistă, optzecistă, cum este Ion Mureşan, colaborator al Securităţii comuniste, etc, chiar a mitului „Micul Paris”, expresie dâmboviţeană a reprezentării bovarice şi, simultan, a resemnării singulare. Puţinele înfăptuiri având atributele monumentalităţii sunt supuse, periodic, acţiunilor demolatoare (Vezi opera lui Eminescu sau Istoria lui Călinescu), cea din urmă devine, într-o astfel de împrejurare, o construcţie utopică, inadecvată literaturii noastre, născută ca supracompensare a unui complex de inferioritate al miticilor Manolescu şi Ştefănescu.

Atunci când se discută despre Eminescu, imediat se inflamează spiritele hrănite la şcoala etnicismului europenist, perorând că Poetul nu avea dinţi în gură, (Sabin Gherman), că a plagiat, că era antisemit etc, etc… Datorită acestor manipulatori de conştiinţă unica enciclopedie, la nivel mondial, cum este cea dedicată ideii de literatură, semnată de Adrian Marino, este marginalizată şi privită ca o ciudăţenie, deşi reprezintă singura formă reală de dialog cultural cu lumea. Trăim într-un stat mic, în ţărişoara lui Trahanache, într-o cultură mică, ne spun Pleşu şi Patapievici, cu o remuneraţie tot mică, după buget (datorită faptului că au furat tot, cei ce strigau „nu ne vindem ţara”), cum spune un ilustru personaj. Aşadar, să fim cuminţi, să poată fura în continuare cei ce au pus mâna pe ciolan, inclusiv ciolanul ierarhiei „valorice”. Pentru a se înfrupta din banul public şi din premiile primite, date între ei prin rotaţie. Totuşi, trebuie să remarc în acest sens, citându-l pe Titu Maiorescu, marele critic avertizând în legătură cu primejdia minoratului încă de la 1867: „Când se află diminutive în fiecare strofă, şi la fiecare ocaziune, când gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura şi toate se afişă în decadenţă”. Până la ratare nu mai este decât un pas. Pentru că ratarea destinului istoric, cum spunea Cioran, „se exprimă în satisfacerea cu un rol mediocru cu o respiraţie lipsită de amploare şi un ritm lent”. Pe parcurs, în anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au început luptele şi combinaţiile re-canonizării în 62 plan literar. Orgoliile s-au aprins la maximum, interesele au căpătat contururi precise, stimulate de economia de piaţă, starea de beligeranţă s-a extins la nivelul tuturor aşa-numitelor „generaţii”, fenomen inventat de Laurenţiu Ulici. În special nouăzecişti într-adevăr ca nou veniţi, se agită cu mai multă ardoare într-un conflict dirijat strategic din centrele universitare, cum ar fi Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi. Unul îl reprezintă diaspora, fiind de înţeles dorinţa celor eliminaţi, (de aparatul de propagandă p.c.r, din care făceau parte mastodonţii promovaţi de Manolescu şi Ştefănescu în istoriile lor), decenii la rând, din corpul viu al culturii române, de a reveni şi de a-şi revendica un loc. Dar, în „armonie” cu specificul neaoş al dezbinării (bahluiene, someşene, alutare etc.), viaţa literară este percepută ca parte-pris-uri, prin lentilele deformatoare ale mass-media care confundă voit Budapesta cu Bucureştiul, capodopera cu telenovela, aberaţiile şi pornografia poeziilor lui Mihai Gălăţanu şi I. Mureşan şi poezia bună, izbânzile spiritului cu subcultura de cartier, valoarea cu succesul, autoritatea cu intoleranţa (vezi răutatea din cronicile lui Alex. Ştefănescu). Vajnicii apărători ai demnităţii intelectuale se simt frustraţi, părându-li-se că sunt lipsiţi de un drept pe care şi l-au arogat în exclusivitate o bună perioadă: libertatea de opţiune. Al centru de coordonare a bătăliei re-canonizării se află în mediile universitare, cum ar fi Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, Timişoara, care influenţează jocul la bursa valorilor, fără valoare, acaparând presa, televiziunea, editurile, şcoala, prin programe şi manuale alternative, construite pe criterii de eficienţă financiară, şi încercând să impună nulităţile generaţiei 1980, snobi, intoleranţi, fără operă, şi care au făcut jocul regimului comunist-criminal. Fiinţe năzuroase, posomorâte cu aer fals academic şi irascibile se repet asupra conştiinţelor culturii româneşti, atacându-le într-un mod stupid şi nedemn. Revărsarea de vorbe sufocate, indignarea mimată nimicesc un adversar inexistent şi închipuit, pentru că judecata dreaptă aparţine doar timpului. Sunt nişte credincioşi fără religie, stareţi răi şi clevetitori la mitocul fraţilor refuzaţi de istorie. În lipsa autorităţilor autentice şi a criteriilor de competenţă, este cert, competiţia valorilor a fost înlocuită de luptele subterane pentru succesorat canonic. Domnilor, Manolescu, Ştefănescu şi ceilalţi „corifei” ai criticii româneşti sunteţi în eroare. Doar timpul va impune valorile şi nu subiectivismul dumneavoastră, al unora şi al altora!

                                                                                                            Al.Florin Țene