Al Florin Tene -Mircea Eliade  între sacru și profan

Mircea Eliade  între sacru și profan

Autor: Al Florin Tene 

 

 

Născut la București la 13 martie 1907, format în atmosfera „tinerei generații” interbelice, Eliade își începe studiile de filosofie sub îndrumarea lui Nae Ionescu și se remarcă precoce prin erudiție și poliglosie.^1^ Decisivă pentru profilul său va fi însă șederea în India (1928–1931), ca discipol al lui Surendranath Dasgupta la Universitatea din Calcutta, unde aprofundează sanscrita, yoga și filosofia hindusă.^2^ Întoarcerea în România marchează un dublu debut: eseistic (volume de istorie a ideilor și prime sinteze de istorie a religiilor) și literar (nuvele și romane în care fantasticul e tratat ca epifanie a sacrului).^3^

Instalarea în exil după 1940–1945 îl va conduce spre Paris (Institutul de Studii Avansate) și, din 1957, spre Universitatea din Chicago, unde devine titularul catedrei de Istorie a Religiilor, întemeind ceea ce exegeza numește adesea „școala de la Chicago”.^4^ În acest cadru, operele sale de sinteză—Traité d’histoire des religions (1949), Le Sacré et le Profane (1957), Shamanism: Archaic Techniques of Ecstasy (1951), Patterns in Comparative Religion (1949)—devin repere obligatorii ale domeniului.^5^

În centrul arhitecturii teoretice eliadeene se află dihotomia sacru/profan. Lumea „profană” este omogenă, relativă și contingentă; sacralitatea, dimpotrivă, introduce o ruptură de nivel—o „hierofanie”—prin care „ceva” absolut se face vizibil în structurile lumii.^6^ Hierofania, fie că se manifestă ca obiect, arbore, munte, rit sau spațiu, instituie un axis mundi, ordonând spațiul și timpul în jurul unui centru. Astfel, sacrul nu este „o parte” a realului, ci o modalitate a realului de a se revela, lăsând urme în simboluri, mituri și rituri.

„Mitul eternei reîntoarceri” tematizează caracterul paradigmatic al actelor exemplare „originare” (ale zeilor sau ale strămoșilor mitici), acte replicate periodic prin rituri care reactivează illud tempus, timpul primordial.^7^ Pentru Eliade, omul tradițional trăiește într-o ontologie a repetiției: sărbătoarea, ritul de An Nou, inițierile, sacrificiul—toate anulează timpul istoric „uzat” și reconectează comunitatea la izvorul ființei. Complementar, noțiunea de „teroare a istoriei” desemnează pluralul traumatism al modernității, în care evenimentul secular, lipsit de model transcendent, apasă asupra individului ca pură facticitate.^8^

Metodologic, Eliade propune ceea ce a numit „morfologia” fenomenelor religioase: o istorie comparată ce urmărește structuri recurente, tipare simbolice și arhetipuri în spații culturale diferite.^9^ Deși afinitățile cu fenomenologia (în special cu Rudolf Otto, das Heilige) sunt evidente, Eliade depășește registrul descriptiv, mizând pe o hermeneutică a simbolului.^10^ Cheia de boltă o reprezintă credința că experiența sacrului are o structură recognoscibilă dincolo de diversitatea expresiilor istorice; astfel, „comparativismul” nu este simplă colecție de analogii, ci efort de inteligibilitate a profunzimilor simbolice.

Sintezele despre yoga și tehnicile extazului (șamanism) sunt paradigmatice: în Shamanism (1951), Eliade interpretează zborul magic, înălțarea pe axul cosmic, toba șamanică sau inițierile ca proceduri de „ruptură” și „reînnoire ontologică”.^11^ În volumele dedicate alchimiei sau „simbolismului centrului”, el cartografiază marele repertoriu al imaginilor cosmice: muntele, stâlpul, scara, copacul lumii.^12^

Proza lui Eliade—de la Maitreyi (1933) și Domnișoara Christina (1936) la Noaptea de Sânziene (1955) și La Țigănci—funcționează ca un contrapunct ficțional al reflecției teoretice. Aici, sacrul nu mai e concept, ci eveniment narativ: o întâmplare „improbabilă” fisurează cotidianul, lăsând să se întrevadă straturile arhaice ale realului.^13^ Fantasticul eliadean—distinct de „fantasticul” gotic—nu cultivă groaza, ci epifania: un „semn” (o casă, o femeie, o sărbătoare, o pădure) își dezvăluie textura hierofanică.

Această osmoză între cercetarea istoric-religioasă și ficțiune explică, în bună măsură, rezistența canonului eliadean: proza „exemplifică” fără a ilustra tezist, iar eseurile „teoretizează” fără a seculariza misterul. De aici și interesul constant al teoriei literare pentru Eliade, de la analiza simbolului erotic (în Maitreyi) la mapping-ul mitic al spațiului urban bucureștean (în Noaptea de Sânziene).^14^

 Recepție, critici, controverse

Recepția internațională a fost dublă: pe de o parte, consacrarea universitară (Chicago) și traducerile masive l-au impus ca autor standard; pe de altă parte, critici metodologice au vizat tendința „ahistorică” sau esențialistă a comparațiilor eliadeene și „universalismul” conceptelor sale. Ivan Strenski, Daniel Dubuisson și alții au subliniat riscurile unei tipologii supersimplificatoare și ale unei „teologizări” a științei religiilor.^15^ În contrapunct, exegeți precum Bryan S. Rennie au apărat coerența metodologică a proiectului, propunând o lectură mai nuanțată a „structuralismului religios” eliadean.^16^

La acestea se adaugă controversa biografică privind simpatia/adeziunea lui Eliade, în tinerețe, la Mișcarea Legionară, intens discutată după 1990. Florin Țurcanu a documentat, cu aparatul critic specific, raporturile dintre intelectualul interbelic și conjuncturile radicale ale epocii, propunând o poziționare istorică necomplacentă.^17^ Ioan Petru Culianu—elev, continuator și, în același timp, interpret critic—a subliniat tensiunile dintre „metoda” eliadeană și anumite inflexiuni ideologice ale perioadei interbelice.^18^ Dezbaterile nu diminuează însă impactul operei—mai curând, o reinscriu într-o lectură responsabilă, care distinge între valoarea euristică a conceptelor și reconstituirea lucidă a biografiei publice.

Moștenire și relevanță

Impactul lui Eliade depășește strict câmpul istoriei religiilor, reverberând în antropologie, filosofie, istoria ideilor și teoria literaturii. Într-un secol dominat de fragmentarea disciplinară, el propune—cu toate riscurile—o viziune integratoare asupra fenomenului religios, în care simbolul, mitul și ritul devin chei de lectură pentru experiența umană de profunzime.^19^ În epoca târzie a secularizării, unde „teroarea istoriei” produce anxietăți identitare, reinterpretarea „vechilor modele” de reînnoire ontologică rămâne o provocare hermeneutică actuală. De aici și interesul constant al istoriografiei recente de a reevalua moștenirea eliadeană, integrând-o critic în cadrul mai larg al studiilor despre modernitate, sacru și imaginar.

 

Note

1. Vezi Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907–1945 (New York: Columbia University Press, 1988), 15–42.
2. Mircea Eliade, Autobiography, vol. I–II (Chicago: University of Chicago Press, 1981–1988), în special capitolele dedicate Calcuttei; și Surendranath Dasgupta, A History of Indian Philosophy, vol. I–V (Cambridge: Cambridge University Press, 1922–1955).
3. Pentru panorama perioadei interbelice, vezi Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade. Spiritul și litera (București: Univers, 1995), 21–76.
4. Pe instituirea „școlii de la Chicago”, cf. Bryan S. Rennie, Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion (Albany: SUNY Press, 1996), 1–24.
5. Mircea Eliade, Traité d’histoire des religions (Paris: Payot, 1949); Le Sacré et le Profane (Paris: Gallimard, 1957); Shamanism: Archaic Techniques of Ecstasy (Princeton: Princeton University Press, 1964 [ed. orig. 1951]); Patterns in Comparative Religion (London: Sheed & Ward, 1958 [ed. orig. 1949]).
6. Eliade, Le Sacré et le Profane, 10–35.
7. Mircea Eliade, Le Mythe de l’éternel retour (Paris: Gallimard, 1949) [rom.: Mitul eternei reîntoarceri, București: Vremea, 1943].
8. Ibidem, cap. „La terreur de l’histoire”.
9. Eliade, Traité d’histoire des religions, „Prefață” și cap. metodologice; a se vedea și Patterns in Comparative Religion.
10. Rudolf Otto, Das Heilige (Breslau: Trewendt & Granier, 1917); pentru raportul comparativ cu Eliade, cf. Rennie, Reconstructing Eliade, 47–65.
11. Eliade, Shamanism, cap. I–III.
12. Mircea Eliade, The Forge and the Crucible: The Origins and Structure of Alchemy (Chicago: University of Chicago Press, 1978 [ed. orig. 1956]); idem, Images and Symbols (Princeton: Princeton University Press, 1991 [ed. orig. 1952]).
13. Mircea Eliade, La Țigănci și alte povestiri (div. ed.); Noaptea de Sânziene (Paris: Buchet-Chastel, 1955). Pentru lectura „fantasticului hierofanic”, vezi Matei Călinescu, „Fantasticul la Mircea Eliade,” în A citi, a reciti (București: Univers, 1973).
14. Despre cartografia mitică a spațiului urban la Eliade, vezi Sorin Alexandrescu, Spiritul și litera, 135–168.
15. Ivan Strenski, Four Theories of Myth in Twentieth-Century History (Iowa City: University of Iowa Press, 1987); Daniel Dubuisson, The Western Construction of Religion (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2003).
16. Rennie, Reconstructing Eliade, cap. 2–5.
17. Florin Țurcanu, Mircea Eliade: Prizonierul istoriei (București: Humanitas, 2003).
18. Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade (Milano: Jaca Book, 1986); vezi și studiile postume despre istoria ideilor și imaginar.
19. Pentru impactul transdisciplinar, cf. Wendy Doniger (O’Flaherty), „Eliade and the History of Religions,” în History of Religions 18, nr. 2 (1978): 177–186.

 

Bibliografie selectivă (primară)

• Eliade, Mircea. Maitreyi. București: Cartea Românească, 1933.
• Eliade, Mircea. Domnișoara Christina. București: Cultura Națională, 1936.
• Eliade, Mircea. Mitul eternei reîntoarceri. București: Vremea, 1943; ed. fr. Le Mythe de l’éternel retour. Paris: Gallimard, 1949.
• Eliade, Mircea. Tratat de istorie a religiilor. Paris: Payot, 1949 (trad. rom. ulterioare).
• Eliade, Mircea. Sacrul și profanul. Paris: Gallimard, 1957 (trad. rom. ulterioare).
• Eliade, Mircea. Noaptea de Sânziene. Paris: Buchet-Chastel, 1955.
• Eliade, Mircea. Șamanismul. Tehnici arhaice ale extazului. (ed. orig. 1951; diverse ediții).
• Eliade, Mircea. Imagini și simboluri. (ed. orig. 1952; ediții rom. și engleze).
• Eliade, Mircea. Autobiography, vol. I–II. Chicago: University of Chicago Press, 1981–1988.

Bibliografie selectivă (secundară)

• Alexandrescu, Sorin. Mircea Eliade. Spiritul și litera. București: Univers, 1995.
• Culianu, Ioan Petru. Mircea Eliade. Milano: Jaca Book, 1986.
• Dubuisson, Daniel. The Western Construction of Religion. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2003.
• Doniger (O’Flaherty), Wendy. „Eliade and the History of Religions.” History of Religions 18, nr. 2 (1978): 177–186.
• Rennie, Bryan S. Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion. Albany: SUNY Press, 1996.
• Ricketts, Mac Linscott. Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907–1945. New York: Columbia University Press, 1988.
• Strenski, Ivan. Four Theories of Myth in Twentieth-Century History. Iowa City: University of Iowa Press, 1987.
• Țurcanu, Florin. Mircea Eliade: Prizonierul istoriei. București: Humanitas, 2003.

 

                                                                  Al.Florin Țene