MARIUS TUCĂ-vindecarea prin trăire

O surpriză aparte în spațiul cultural românesc contemporan o produce jurnalistul Marius Tucă cel care ne-a obișnuit cu imaginea jurnalistului combativ, a omului conectat la pulsația imediată a realității sociale și politice, dar care, uneori își abandonează armura lucidității gazetărești pentru a intra în teritoriul profund vulnerabil  al poeziei.

Descoperim astfel, dincolo de imaginea publică asociată televiziunii, editorialului și discursului incisiv,  pe poetul Marius Tucă, un poet confesiv, melancolic și senzorial, care își construiește versurile din fragmente de tandrețe, nostalgie și neliniște metafizică. Poezia sa mizează pe emoția directă, pe muzicalitatea interioară a cuvântului și pe forța imaginii afective.

În vremuri dominate de cinism și ironie, Marius Tucă are curajul de a scrie despre iubire într-o manieră dezarmant de sinceră, fapt ce-i conferă atât vulnerabilitate, cât și un farmec aparte poeziei sale. ’’Ai să mă iubești/Așa cum n-ai iubit niciodată/ Cu respirația tăiată/ Căutându-mă și pe acolo/ Pe unde nu sunt/În gând și în aer,/Va fi un zbor lung/ Cu și fără aripi,/ Cu ochii închiși/ Cu ochii deschiși/ Până la pierderea orizontului’’ ( Marius Tucă, Ai să mă iubești)

În volumele ’’Am să te iubesc până la sfârșitul lumii’’ si ’’Pe tine te’’ autorul relevă o poetică a apropierii umane, a fragilității și a dorului de absolut sentimental. Poetul cultivă frecvent o estetică a simplității, în care versul scurt, aproape aforistic, capătă valoare de respirație lirică: „ Dragoste,/inimile noastre/ țin omerta,/ nu spun ce bat,/ce simt,/în frumusețea lor/ ele doar consimt. (Marius Tucă, Dragoste-omerta)

Această economie verbală amintește, pe alocuri, de minimalismul poeziei moderne, unde sugestia valorează mai mult decât demonstrația. Marius Tucă nu explică sentimentul dar îl lasă să pulseze în tăcerea dintre cuvinte.

Într-un mod elegant si iscusit  autorul reduce tensiunea dintre timp și iubire la o întrebare aproape metafizică: Ce se aude:/Inima sau ceasul? ( Marius Tucă, Sunet)

Unul dintre marile atuuri pe care le are poetul Marius Tucă este capacitatea extraordinară  de a transforma banalul într-un simbol existențial. Ceasul devine astfel măsura fragilității umane, iar inima este ultimul spațiu autentic într-o lume dominată de mecanică și grabă. ’’Uneori sunt / Prin tăcerea ceasurilor,/ Alteori/ Prin tic-tac-ul lor/ Şi de cele mai multe ori/ Bat în tine,/ Astfel încât/ Tu te întrebi deseori/ Ce se aude:/Inima sau ceasul? ( Marius Tucă, Sunet)

Dimensiunea vizuală ocupă un loc important  în lirica versurilor lui  Marius Tucă. Poetul scrie vizual, își vede poezia  într-o cinematografie interioară a imaginii. Versurile sale par adesea secvențe filmice care atrag și totodată  ajută cititorul să pătrundă mai adânc în sensul poeziei sale:  o femeie pe bicicletă, lumina unui felinar, orașul nins, teii înfloriți, umbrele care dansează.

În poemul „Blonda cu bicicletă”, imaginea feminină devine aproape mitologică prin dinamica memoriei afective:

„Tăiai aerul și totodată inima mea /Cu pegasul tău galben plutitor/ De parcă trăgeai tot cerul cu el,/ Și cuceriseși întreaga lume/ Cu zâmbetul tău androgin,/Blocuri întregi, alei, cartierul,/ Tu erai blonda cu bicicletă, /Îți iubeam aerul lăsat în urmă/ Când pedalai calm, nepăsător, tandru,/Îți iubeam spițele învârtindu-se,/ Ce vârtej produceau în sufletul meu”(Marius Tucă, Blonda cu bicicletă)

Această transformare a concretului într-o emoție amplificată apropie poezia lui Tucă de neoromantismul contemporan, unde realitatea imediată este filtrată prin nostalgie și sensibilitate.

Orașul ocupă un loc esențial în universul său poetic. Nu este orașul alienant din lirica postmodernă, ci unul viu, senzorial, aproape organic. Bucureștiul lui Marius Tucă respiră, iubește, înflorește, suferă. În celebra poezie despre teii înfloriți, poetul convertește parfumul urban într-o metaforă a salvării spirituale:

„Au înflorit teii în oraș / Lăsați seringile, băieți, / veniți să prizați direct, / fără bani, fără socoteală, / pe aici, prin oraș, au înflorit teii, / avem alei și bulevarde întregi / unde puteți să intrați în transă / fără amfetamine,(…)Simplu şi natural, trecătorii sunt drogați direct pe trotuare, / îndrăgostiții își îndeasă flori de tei prin buzunare, / e o mică răscoală în cartier, / fără autorizație, /fără protocol, / se împarte frumosul la botul calului, / venele sunt adăstate direct la coaja copacului, / au înflorit teii în oraș…” (Marius Tucă, Au înflorit teii în oraș )

Aici observăm poate cea mai interesantă dimensiune a creației sale și anume: îmbinarea lirismului cu observația socială. Poetul nu evadează complet din realitate; jurnalistul din el rămâne prezent, dar îmblânzit de poezie. Drama dependenței, degradarea urbană, singurătatea colectivă sunt convertite într-un apel către frumusețea simplă și naturală. Poetul găsește soluția prin poezie, oferind vindecarea prin sensibilitate.

În multe dintre poemele sale, apare relația dintre „eu” și „tu”, într-un dans al apropierii și al imposibilității contopirii totale. Dragostea este văzută simultan ca revelație și absență, ca salvare și condamnare. Remarcăm aici o permanentă tensiune între dorința de absolut și conștiința efemerului, motiv pentru care versurile lui Marius Tucă au deseori un aer de cântec elegiac contemporan.

’’În mintea noastră e un tangou/ Dar ne mișcăm în ritm de vals/ Distanța de la eu la tu/ E de o lume minus un dans,/Necunoscuți, atât de necunoscuți/ Ca dragostea noastră să fie perfectă/ Cu mine prezent, cu tine absentă/ În acest prim și ultim dans’’.(Marius Tucă, Dans)

Iubirea, care definește aproape întreaga poetică a lui Maria Tucă, este un joc al  distanțelor imposibil de anulat, o fugă între da și nu,  între prezență și absentă, între  real și ireal .

’’O să fugim unul de celălalt/ Și cu asupra de măsură/ O să ne căutăm unul pe altul,/De-acum ne știm de când lumea,/ Ne vom întâlni mereu/La jumătatea drumului/ Între da și nu, între eu și tu,/Între da și tu, între eu și nu,/Fericiți da, despărțiți nu,/ Sfâșiați eu, translucizi tu’’.  (Marius Tucă, Fuga din dragoste)

Poezia lui Marius Tucă nu trebuie analizată prin grila experimentalismului avangardist sau a sofisticării teoretice, pentru că forța ei stă în autenticitatea emoției și în accesibilitatea expresiei. Pentru unii critici această simplitate a expresiei romantice poate părea excesiv sentimentală dar tocmai refuzul de a compromite artificial  emoția îi oferă autenticitate.

’’Tu ești cea mai frumoasă poezie/ Atunci când îmi spui același lucru mie/Când treci prin mine și-mi furi rimele și rostul/ Și eu fără cuvinte te iubesc ca prostul/ Că îmi rămâne din toată această nebunie/Doar verdele ochilor tăi risipit pe hârtie/ Sau poate e albastru, ori căprui, domnișoară erezie.’’ (Marius Tucă, Tu ești cea mai frumoasă poezie)

Marius Tucă nu scrie  poezie pentru a demonstra ceva  ci scrie  pur și simplu pentru că anumite stări nu pot fi exprimate în discursul jurnalistic. În fond, lirica sa reprezintă o formă de rezistență interioară căci în spatele omului de televiziune, al jurnalistului care traversează zilnic tumultul lumii contemporane, se află un autor care, atunci când îl vizitează muza creatoare, încearcă să salveze fragilitatea, tandrețea și mirarea. ’’Domnișoară Muză,/ Tu ești a mea ori eu sunt al tău?/ Cine pe cine inspiră, cine pe cine expiră?/ Ești aer, ești abur, ești lumină?/ Sau poate un suflet rătăcitor de femeie/ Ce îmbracă atâtea euri în idee?/ Eu sunt al tău, tu ești a mea?’’ (Marius Tucă, Domnișoara Muză)

În versurile poetului Marius Tucă întâlnim  o melancolie calmă, care ne re amintește că marile teme ale poeziei precum iubirea, timpul, dorul, singurătatea sau memoria clipei, vor rămâne mereu aceleași indiferent de epocă. Dovada că fragilitatea și sensibilitatea lirică supraviețuiește chiar și  în mijlocul unei lumi hiperactive și grăbite este însăși faptul că poemele de iubire circulă astăzi  în mediul on line, printre știri, scandaluri și zgomot informațional, producând un contrast fascinant și benefic.

Lumea are nevoie de iubire,  are nevoie de poezie, pentru că poezia este hrană spirituală pentru suflet, precum o rugăciune, ea  înalță, vindecă și luminează, iar Marius Tucă  știe acest lucru. De aceea poetul Marius Tucă scrie versuri pe care le dăruiește cititorilor oferind  astfel un refugiu împotriva brutalității realului.

Poetul Marius Tucă nu încearcă să reinventeze poezia română, dar încearcă să reinventeze sinceritatea, iar astfel, versurile sale ajung mult mai ușor la sufletul cititorului.

Dincolo de metafore și imagini, poeziile lui Marius Tucă păstrează în ele un element rar întâlnit  în literatura contemporană și anume, emoția neprotejată, curată, directă. Prin sentimentele și vibrațiile emoționale ale versurilor sale  poetul Marius Tucă oferă lumii vindecarea prin trăire.

Johnny Ciatloș Deak

Alte pagini:  

Mai citește: 

Cum pot să mă înscriu în clubul GOLD al revistei tipărite PPSM?

Mihaela CD-eseu-Întoarcerea la frumos și bun-simț