Al.Florin Țene-Crucea creștină-simbolul trupului omului îmbrățișând necuprinsul

 

Crucea creștină-simbolul trupului omului îmbrățișând necuprinsul

Autor:    Al.Florin Țene

            Așa cum se stipulează în diferite dicționare crucea este un simbol al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, fiind în același timp simbolul prin care Isus Hristos s-a jertfit pentru a salva omenirea. Ea a fost declarată simbol al creștinătății cu ocazia Conciliului de la Niceea din anul 325 e.n. de către Constantin cel Mare.

            Crucea este principalul simbolul al religiei creștine, amintind de Răstignirea lui Isus Hristos, de mântuirea oamenilor prin prisma Patimilor și morții Sale și de biruința asupra răului. Crucea este astfel un semn atât al lui Hristos însuși, cât și al credinței creștinilor. În uzul ceremonial, a face un semn al crucii poate fi, în funcție de context, un act de mărturie de credință, o rugăciune sau o binecuvântare. Braţele Crucii au şi ele o semnificaţie aparte. Cel oizontal arată că jertfa Mîntuitorului se răsfrînge asupra întregii creaţii, restabileşte armonia dintre om şi creaţie. Braţul cel vertical arată actul de refacere a legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pămîntesc, arată posibilitatea de îndumnezeire a omului.
            Prima dată când un creştin ia contact cu semnul crucii este la ritualul botezului. La începutul secolului III însemnarea cu sfânta cruce era însă considerată un fel de iniţiere şi simboliza semnul apartenenţei la Hristos. A face semnul crucii este o binecuvântare rituală făcută de credincioșii creștini. Această binecuvântare se face prin trasarea unei cruci drepte peste corp cu mâna dreaptă, adesea însoțită de recitarea verbală sau mentală a formulei trinitare: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”

            Semnul crucii poate fi făcut de creștini asupra lor înșiși ca o formă de rugăciune și de clerici asupra altora sau asupra obiectelor ca un act de binecuvântare. Gestul de binecuvântare este legat cu siguranță de semnul crucii, dar cele două gesturi s-au dezvoltat independent, la un moment dat. În creștinismul răsăritean, cele două gesturi diferă semnificativ. Preoților și diaconilor li se permite să binecuvânteze folosind mâna dreaptă, în timp ce episcopii pot binecuvânta simultan cu ambele, stânga oglindind-o pe dreapta. Credincioșii o pot face în orice moment, clerul trebuie să o facă în anumite momente, ca de exemplu în liturghii.

            Cel mai important simbol al creştinilor din toate timpurile rămâne însă CRUCEA. Primii creştini nu credeau în învierea trupului, ci, pur şi simplu, în supravieţuirea sufletului şi în reîntoarcerea lui în cer, după distrugerea corpului, considerat a fi temniţa lui. Crucea mistică exista cu mult timp înaintea creştinismului şi a fost confundată cu instrumentul de supliciu al romanilor. În fapt, anticii distingeau trei forme de cruce: a) decussata în formă de „X”, cunoscută sub numele de „Crucea Sfântului Andrei”, pentru că tradiţia relatează că pe o astfel de cruce a fost crucificat; b) comissa sau patibulata de forma literei „T” (gr. „tau”) – după o tradiţie foarte acreditată, crucea Mântuitorului era de forma aceasta (Paulinus, Epistulae, XXIV, 23. );

            Crucea simplă este înlocuită frecvent în inscripţii de MONOGRAM12 • Monogramul sau chrisma simbolizează triumful Mântuitorului asupra morţii 13 şi este realizat din combinaţia literelor greceşti „iota – chi” sau „chi – rho”. Monogramul a fost adoptat de Constantin cel Mare ca emblemă în anul 331, aşezându-l pe un steag (labarum). Crucea simplă este înlocuită frecvent în inscripţii de MONOGRAM12.

            Crucea ca formă materială a existat încă din antichitate.Ea a fost preluată de creștinism ca simbol al Crucificării. Cuvântul „a răstigni” este de origine slavonă, unde rastegnati înseamnă a pune, a arunca, a ucide în chinuri pe cineva (mai ales în antichitate), pironindu-l cu brațele și cu picioarele pe o cruce. Acest proces chinuitor putea dura 24 de ore.

Termenul se utilizează, în mod frecvent, pentru a desemna răstignirea lui Isus din Nazaret.

Teologul Gunnar Samuelsson, de la Universitatea Gothenburg, din Suedia a obținut titlul de doctor cu o teză de doctorat cu titlul „Crucificarea în Antichitate: o cercetarea a terminologiei Noului Testament referitoare la crucificare” („Crucifixion in Antiquity: An Inquiry into the Background of the New Testament Terminology of Crucifixion”). Concluzia sa este că urcarea pe cruce a lui Iisus e sprijinită de tradiție, nu și de textele istorice. Samuelsson a studiat texte antice în latină, greacă, ebraică și aramaică, din perioada lui Homer până în secolul I, și nu a găsit dovezi care să sprijine teza crucificării. Samuesson nu pune sub semnul întrebării execuția în sine, ci modul în care a avut loc, deoarece în textele antice nu apar menționate „cuie”, iar despre Iisus scrie că a purtat în spate un „stauros”, care poate însemna orice de la un trunchi de copac până la un par cu spini, și nu neapărat o cruce.

            Crucificarea a fost preluată de Romani de la Cartaginezi. Felul în care romanii crucificau diferă însă față de modul în care este prezentată de obicei pe picturi și în sculpturi.
Au existat 2 variante de răstignire:
În prima variantă condamnatul stătea cu șezutul pe o traversă intermediară (sedecula). Cuiele nu se băteau prin palme (acestea fiind prea slabe pentru a susține corpul), ci prin încheieturile mâinilor.
În a doua varianta mâinile erau legate de traversa orizontală, picioarele fiind fixate prin cuie ce străpungeau lateral gleznele.
Moartea survenea de obicei după mai multe zile. Spre scurtarea chinului, fie li se străpungea inima cu lancea, fie li se fracturau fluierele picioarelor (crurifagium), ceea ce ducea rapid la sufocare.După cum se vede creștinismul a preluat Crucea și Crucificarea de la antici. În antichitate, înainte de creştinism, crucea era cunoscută ca obiect de tortură, iar răstignirea pe ea era văzută ca una dintre cele mai înfricoşătoare pedepse pe care mintea omenească le putea născoci şi se aplica răufăcătorilor periculoşi, sclavilor fugari şi uneori ostaticilor. Era considerată cea mai degradantă moarte şi cea mai ruşinoasă. Răstignitul era sortit unei morţi lente dar chinuitoare, nimeni nu-l compătimea, durerea lui nu impresiona pe nimeni şi uneori trupul aflat încă în agonie, era sfâşiat de păsările răpitoare.

Pedeapsa crucificării era cunoscută şi de către iudei. La Deuteronom scrie: „De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorât, spânzurat de copac (lemn), trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn, şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire” (Deut. 21, 22-23; Iosua, 8, 29; 10, 26-27).

Aici se cuvine o precizare: de acest citat se folosesc cei ce necinstesc Crucea şi nu se închină ei, zicând că moartea ruşinoasă pe ea – deci şi a lui Hristos – nu ne dă dreptul în nici un caz să o cinstim. Adevărul este însă altul: Hristos a sfinţit-o cu sângele Lui iar de atunci încoace ea a devenit un obiect de cinste, de venerare, de mare putere pentru creştini. Primul înţeles al cuvântului Cruce este lemnul pe care Domnul şi-a vărsat sângele. Numai El a putut să transforme acest obiect de ocară şi tortură în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, de transformare a uneltei călăilor în unealta mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este astfel semnul Jertfei Mântuitorului.

Să ne aducem aminte de viaţa Sfântului Ciprian vrăjitorul. Acest mare vrăjitor, convertindu-se la Hristos, diavolul năvălea cu putere asupra lui ca să-l omoare, prin atacuri nevăzute dar şi fizice. Pe toate le-a biruit cu puterea Crucii, prin rugăciune şi post. Atunci când năvăleau asupra lui atacurile vrăjmaşului se însemna cu semnul Sf. Cruci şi toate dispăreau ca un fum. În Noul Testament aşadar, Crucea are o altă semnificaţie: ea nu poate fi despărţită de Persoana Mântuitorului Hristos care este „mântuirea păcătoşilor” (Efes.2). Iar răstignirea cu braţele deschise arată că opera de mântuire s-a făcut pentru toţi oamenii. Hristos îi îmbrăţişează pe toţi.

Braţele Crucii au o semnificaţie profundă. Cel orizontal arată că jertfa Mântuitorului se răsfrânge asupra întregii creaţii, restabileşte echilibrul şi armonia dintre om şi creaţie. Braţul vertical arată refacerea legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pământesc, îndumnezeirea omului.

            Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În trupul său este pus tainic dumnezeiescul semn al Sf. Cruci, căci atunci când îşi întinde mâinile la orizontală până la nivelul umerilor, formează o cruce. Hristos răstignit vrea să îmbrăţişeze lumea toată cuprinzând-o în braţele sale. Vedem astfel ca forma de cruce este semnul iubirii absolute de la Dumnezeu la om – pe verticală –, şi între oameni – pe orizontală.

            Semnul făcut de evrei la casele lor în Egipt închipuie Crucea. El era făcut din sângele mieilor jertfiţi, deasupra uşilor pentru ca îngerul morţii trecând pe acolo să nu le facă nimic rău, spre deosebire de casele egiptenilor care nu aveau aceste semne şi unde îngerul va ucide pe toţi întâii-născuţi. Precum sângele a fost semnul izbăvirii poporului ales, tot aşa Crucea este semnul mântuirii pentru noul popor ales, creştin. „Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce… Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului” (Ieş. 12,7,13).

             Dacă în Vechiul Testament locul jertfirii animalelor era socotit sacru, iar cel ce se atingea de el era sfinţit (Ieş. 30,29), cu atât mai mult noul altar, Crucea, este purtătoare de har sfinţitor. Prin sângele Mântuitorului s-a sfinţit şi Crucea care devine din obiect de tortură un obiect de sfinţire şi de mântuire. Prin Cruce se ridică păcatele lumii (Evrei 9,28). Această jertfă sângeroasă se prelungeşte până la sfârşitul veacurilor, nesângeros, în Biserică, prin Sfânta Liturghie (Mt.28,20). Împărtăşania sau Euharistia este trupul lui Hristos în chip real care nu diferă cu nimic de cel dat apostolilor la Cina cea de Taină înainte de Patima Sa: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 55-56).

             Crucea este semnul biruinţei, care se va arăta pe cer la sfârşitul veacurilor: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului…” (Mt. 24,30). Atunci cei ce n-au cinstit-o o vor vedea şi se vor căi amarnic dar va fi prea târziu pentru ei.
Crucea înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, necazurile, greutăţile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire şi ne întăresc, deşi mulţi dintre noi nu vedem asta. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din iubire atâtea suferinţe pentru noi oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu credinţă, cu tărie şi încredere, toate încercările vieţii. Ele formează crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. E o cruce unică pe care trebuie să o purtăm.

A-ţi lua crucea înseamnă şi a înţelege că destinul fiecărui om este în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentru viaţa cerească, de sus. De scurta noastră viaţă de aici depinde veşnicia dincolo, şi asta nu este o joacă, nu este o banalizare a acestei vieţi spunând că „fac ce vreau cu viaţa mea”. Facem ce vrem, dar vom da socoteală de ce am făcut, căci viaţa este de la Dumnezeu. Veşnicia unui om depinde de fărâma de nisip a unei vieţi pământeşti. Şi atunci, nu este preţioasă această viaţă pentru mântuire, şi timpul din lume care trece şi nu se mai întoarce??

Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a credinţei creştine. Fără Cruce n-ar fi existat Jertfa şi Învierea!

Nu există mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! De aceea Mântuitorul ne descoperă importanţa şi înţelesul duhovnicesc al Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) şi „cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10,38).

                                                                                                            Al.Florin Țene