Ciungul…

Ciungul…

Fragment din cartea : ”Poveşti din infern”

Autor: Dumitru Gîrbăcea

„Odată demult aveam două mâini. Acum din
păcate nu mai am decât mâna stângă, eu fiind
dreptaci. Nici nu ştiţi cât este de greu să începi din
nou a învăţa să scrii sau să mănânci doar cu o
sigură mână, aceea pe care n-ai folosit-o în acest
scop mai mult de 20 de ani.
Dar asta-i partea mai puţin dureroasă. De fapt,
coşmarul a început acum trei ani când am fumat
prima dată o ţigară specială. Anturajul şi tinereţea
m-au împins spre a începe să-mi injectez droguri
în vene. Îmi ziceam că e mişto să ai bani, tata să-ţi
asigure spatele şi tu să faci tot ce vrei.
La început mă drogam ocazional, cam o dată la
o săptămână, dar am ajuns după ceva timp să-mi
injectez de două ori pe zi. Cred că era fain, că ne
strângeam cu toţii în garsoniera unei tipe, şi nu

prea ne interesa ce se întâmpla în jurul nostru.
Având bani, aveam deja omul meu care aducea în
fiecare zi dozele. Stăteam şi ne uitam unul la altul
ca pisicile la semafor. Poate această indiferenţă
indusă ne stimula. Poate!!!
Într-o zi a venit tata în dormitor când tocmai
mă îmbrăcam şi în trecere mi-a văzut braţele. S-a
oprit blocat şi m-a chestionat. Lovit în orgoliul
meu, cu o pseudointimitate violată l-am îmbrâncit
şi am fugit prin curtea din spatele casei. Seara
m-am întors acasă, deja injectat; tata mă aştepta în
curte, în faţa casei. Zâmbindu-i flegmatic am dat
să intru. O mână grea m-a prins de braţ. A urmat
un scandal monstru care s-a curmat cu înjurături
dure şi cuvinte grele. Rezultatul a fost că am fugit
spre gară şi m-am suit în primul tren. Ştiam de la
nişte prieteni că în Banat sunt baruri speciale unde
poţi găsi toate plăcerile tipice drogaţilor. După
vreo 3 zile de umblat prin trenuri şi gări m-am
trezit într-o gară din Banat. Eram obosit, ploua şi
îmi doream o doză; primul impuls a fost să găsesc
un loc unde să dorm. M-am dus în triaj. Acolo
ghinionul a făcut să dau peste nişte boschetari care
s-au simţit jigniţi că le-am încălcat „proprietatea”;
drept urmare au fost nişte picioare în gură şi
„împrumutat” geaca cu acte şi bani. Şi pentru ca
totul să fie OK, m-au şi violat. Plin de sânge am
cerut puţină apă şi să mă lase în pace. În nebunia

lor mi-au dat vodcă sau ceva foarte tare. Unul
dintre ei a spus ca e periculos să mă lase acolo, aşa
că mai mult mort decât viu, m-au luat cu ei. Am
ajuns într-un ghetou sau ceva similar; mi-am
pierdut conştiinţa.
M-am trezit, nu ştiu după cât timp, într-o baltă
de vomă amestecată cu sânge. Eram înconjurat de
vreo opt persoane cu ochii injectaţi. Mi-au arătat o
seringă şi m-au întrebat dacă vreau. DA, am
răspuns, dar n-aveam bani. Atunci a trebuit să mă
facă poştă şi mi-au servit o seringă cu droguri.
Începusem să mă obişnuiesc, dimineaţa mă făceau
băieţii, iar seara aveam droguri. Vedeam lumina
zilei doar printr-un mic gemuleţ. De fapt nici nu
cred că aş fi putut să mă ridic, să mă deplasez.
Fundul mă durea, picioarele îmi erau grele, faţa
tumefiată, arătam jalnic; riscam să fiu reţinut de
gabori.
Erau zile când trebuia să accept şi bătaie pentru
o doza. Ajunsesem un mic obiect sexual de care se
foloseau cu toţii. Voiam să ripostez dar nu mai
aveam putere nici să stau câteva minute în
picioare. Acceptam orice înjosire pentru droguri;
am acceptat chiar să se urineze pe mine sau alte
nemernicii, doar pentru a mai injecta ceva în
sânge.
Mai grav era că mâinile îmi erau pline de răni
purulente. Uneori nici nu mai simţeam braţul, dar
totul revenea la normal când îmi injectam otrava.

Durerea dispărea şi corpul devenea o masă inertă
de carne care nu mai răspundea la stimuli.
Într-o noapte am auzit ţipete şi urlete şi, prin
ceaţă, am zărit oamenii în negru. Băgat cu forţa în
dubă, am fost amprentat şi trimis la spital. Acolo
au constatat că braţul drept era cangrenat şi
infecţia risca să se extindă; soluţia aleasă a fost
amputarea braţului drept puţin deasupra cotului.
Am stat în acel spital mai mult de două luni după
care am fost transferat într-un alt spital de
dezintoxicare.
După mai bine de şapte luni de stat prin spitale
am fost trimis acasă. Soarta a făcut ca părinţii să
aibă milă şi să mă primească acasă. Lipsisem peste
un an de zile.
În momentul de faţă mi-am reluat cursurile la
şcoală postliceală şi încerc să uit cât mai repede de
experienţa prin care voit am trecut şi mă preocup
cât mai mult să deprind cât mai multă îndemânare
în mâna stângă. Uneori, mai ales înainte de
culcare, am momente când regret anii din viaţă
pierduţi. Dar nici lacrimile, nici remuşcările nu
cred că sunt soluţia pentru a preveni aceste drame.
În paralel cu şcoala, activez ca voluntar într-o
organizaţie care luptă pentru eradicarea
consumului de droguri; povestindu-le prin ce am
trecut sper din tot sufletul ca niciun tânăr să nu
cadă în această capcană…”

Mai citeste din aceeasi carte : 

Mânuța

Revista TIPARITA ”Poezii pentru sufletul meu” nr 1/2019

Cumpără un număr al revistei Poezii pentru sufletul meu,25 CAD si participa la concurs ! Semnează cu o culoare închisă ,[pix negru sau albastru ] pe globul pamântesc de pe coperta revistei tale , fă o poză revistei semnate și trimite-o pe adresa de email concurs@poeziipentrusufletulmeu.com Nu uita să lași coordonatele tale ca să poți fi contactat dacă ai câștigat un abonament gratuit!

C$25,00