GEORGE PETROVAI-Testamentul lui Aristotel

 

Testamentul lui Aristotel

(Corpus Aristotelicum)

 

autor: George PETROVAI

 

Actul I

(Dimineața vieții)

Când tinerețea mă-mboldea,

vedeam în om acea ființă

ce zeilor porunci le-ar da

de și-ar schimba vrerea-n putință.

Mă deruta adeseori

cu-a sale ifose pieptișe –

zvâcniri de gâză-ntemnițată

în plasa sorților furișe.

Dar ca unealtă grăitoare,

n-avea de-a face cât de cât

cu mintea-n dârză căutare –

era biped, și doar atât!…

Din școala platoniciană

am stors cam tot ce se putea,

 neadmițând că lumea-ar fi

doar în Idei cum este ea.

Căci nu poți omul natural

să ți-l explici prin omu-n sine,

decât mergând spre infinit

 călare pe regresiune,

ca din Ideile-nghețate

de o eternă plictiseală,

să afli șpilul bramburelii

din lumea noastră-n vâjâială.

Dar cum din gol nu iese plinul

făr’ de impulsul creator,

tot astfel și mișcarea vine

de la eternul Prim motor.

El, unitar și neîntins,

cum Binelui îi șade bine,

Divinitatea e in actu

prin faptele-i pe drept divine.

Filosofia, prin urmare,

(în Metafizica o spun)

nu-i la-ndemâna orișicui,

deși pare un bun comun:

Să afle cauzele prime

ale ființei ce prin ea

și-n ea cu brio ființează,

aceasta e menirea sa!

Privind atent la tot ce este

– pământ, viață, stele, soare –

un adevăr mi s-a impus

cu forța logicii primare:

Nimic nu-i la-ntâmplare-n lume

din tot ce știm și-n veci n-om ști

(cu toate că-ntâmplarea-i una

cu tainicul efort de-a fi),

ci părți perfect articulate

într-un gigantic plan divin

sunt cele vii și cele moarte,

precum și-acelea care vin…

Cutremurat de măreția

sublimului fără hotar,

am înțeles cam care-i baiul

cu-al omului perfid calvar,

un paradox de patimi zămislit,

ce liniștea i-o ciugulește –

el, vierme pe acest pământ,

buricul lumii se dorește!

Dar mai știam că din ce-i viu

doar omu-i marele rebel,

mereu trudind să-și schimbe soarta

după un plan croit de el.

Atât e de-omenesc să vrei

prin ne-ncetată adaptare,

încât o viață fără scop

se tot usucă până moare.

Dator e omul, așadar,

față de Cel ce l-a făcut,

să tindă la desăvârșirea

primită-n starea de-nceput.

Căci de scrutăm până-n străfunduri

a conduitei vie hartă,

avem dovada cum că omul

cu josnicu-i amic la toartă

și că progresul din moravuri

se cheam-acea realitate,

în care orice-i cu putință

dacă se face ca la carte…

Fiind un fapt adeverit

că legile umane-s șchioape

oricât ar vrea leguitorii

de miez să fie mai aproape,

nu-ncape nici o îndoială

că pentr-un ins echilibrat,

nu ele-s barca de salvare

pe-al vieții ocean zbuciumat,

– îndeosebi când în năvodul

salubrizării sociale,

doar peștișorii-s pescuiți,

conform cutumelor tribale –

ci conștiința-i prima treaptă

din nelipsita judecare

a făptuirilor cu care

clădim speranța de răsplată;

iar mai la urmă, după moarte,

vom fi luați la puricat

de-acea teribilă instanță,

ce judecă fără rabat

și-al cărei verdict impecabil

va fi totuna cu vecia –

o nouă viață ne așteaptă,

ori în canon vom regreta trufia?…

În ce privește guvernarea,

vestitele orori nu le-am uitat:

Socrate condamnat la moarte,

Platon de Denys exilat.

Când un tiran respingător

– așa ca Denys, bunăoară –

din legi face un preș de șters

pentru a sa vrere murdară,

e semn că omu-i în pericol

și necinstite-s tot atunci

gândirea, crezul, libertatea –

valori ce-s pentru el porunci.

Iar episodul cu Socrate

și moartea ce i-a fost impusă,

ne-arată că-n democrație

chiar și greșeala e distinsă…

(Greșeal-a fost și nu eroare

a lui Socrate condamnare:

Prima-n morală-i găzduită,

eroarea-n logică-i adânc înfiptă!)

De-acord, de-aceea, sunt cu Platon

cu formele de guvernare –

atâta-s de nedrepte toate,

că binele-i mistificare.

Niciuna dintre cârmuiri

(din ce a fost și va mai fi)

nu poate egalitarismul

cu libertatea a uni.

Căci statele din astă lume

(chiar filosofii de-ar conduce,

așa cum Platon și-a dorit)

toate-s amarnic de caduce,

cu gâtul prins ca într-un clește

de-nfloritoare legi perfide –

cruzimea tot mai rafinată

și egoismul ce sporește.

Actul II

(Amiaza vieții)

Creațiunea, prin urmare,

de-un plan divin fu precedată,

un plan c-o logică eternă

pentru zidirea-n vrere demarată.

Cum altfel să ne-nchipuim

această armonie colosală

pe care Cosmos o numim,

uimiți de-a sa-ntocmire ideală?

El este și va fi mereu

fiul veciei cu vecia-n fire –

un tot ce toate le cuprinde

și-i mai presus de-a omului gândire…

Văzând ce-i de văzut și mai departe

în miezul nevăzut dar intuit,

pe drumul nesfârșit al cugetării

cu două adevăruri am pornit.

Întâiul dintre ele stabilește

raportul efemer-eternitate:

Nu-i omul primul genitor,

ci Absolutul e temei în toate!

Fiind deci omul o fărâmă

din existența grandioasă,

înțelepciunea și-o vădește

prin voia sa respectuoasă

în fața cosmicei Voințe,

astfel încât a lui cărare

cu stăruință să urmeze

divina cale-n veșnică lucrare.

Al doilea adevăr vizează modestia,

căci făr-așa ceva nu știi cât ești de mic…

(Socrate „vrăjitorul”atât o prețuia,

c-adeseori zicea: „Știu că nu știu nimic”.)

*

După ce planul l-am trasat

– temeinic și cu socoteală –

un tot unit urma să fie

a Corpusului rânduială,

precum un Cosmos limitat

al spiritului omenesc,

pe care prin noi cunoștințe

doream să îl îmbogățesc.

La baza lui am așezat

acele forme de gândire,

ce-n logică-s fundamentale

pentru a justului plinire.

(O precizare se impune

privind esența-n cugetare:

Dacă Socrate-a intuit

că noțiunea-i cea mai tare

ca entitate logică,

iar Platon a dezvăluit

că a ideii entitate

e una metafizică,

în formă am încorporat

mai mult de-o simplă entitate –

ea pentru mine-i instrument

al facerii neîncetate.)

Apoi în Corpus am inclus

aproape tot ce am mai scris

în metafizică și etică,

știință și estetică.

De pildă, Fizica-i o carte

atât de antiplatoniciană,

încât pot fi învinuit

c-am conceput-o dintr-o toană.

Știm însă foarte bine

că una-i lutul și-alta cerul!

Așa și-aici, mi-e prieten Platon,

dar mult mai prieten adevărul…

În Fizica nu urmăresc

o găunoasă confruntare,

schimb de subtile argumente,

doar în sofism la mare căutare.

(De altminteri, vidu-l resping

ca pe-o vizibilă demență,

căci, ontologic, el se cheamă

ființa în inexistență.)

Cum scopul cărții e mișcarea

fără-ncetare-n existență,

m-am străduit să o prezint

ca pe o cosmică esență.

Dar eu mișcarea n-o gândesc

ca discontinuu șir de stări,

ci-i necesar ca ea să fie

mereu continuă-n pulsări.

Ori pentru asta e nevoie

(când demonstrezi și când combați)

de instrumente potrivite,

ca și pe dracu să îl bați.

Și-așa, cu setul înjghebat

de scule întru cugetare

(un trio de principii generale

și-acel cvartet de cauze plenare),

am arătat că Heraclit e depășit

cu-a lui suspectă automișcare

și că-n teleologie-s cauzal,

deci finalismu-l văd ca generare.

Actul III

(Amurgul vieții)

Acuma când viața aproape că s-a scurs

ades mă uit în urmă cu un regret ascuns

și mă întreb:

Viața asta precum o apă curgătoare

într-un pustiu,

prin moarte ea dispare

fără urmă

mai înainte de-a se vărsa în mare?

Nu pot să cred că totul

aicea se sfârșește

doar printr-un accident

ce moarte se numește,

când Cosmosul nu pierde

nimica niciodată

și când față de vid

natura-i revoltată.

Cum plinul plin rămâne până-n veac

și până-n veac este-n mișcare,

deși nu cred în niște zei de paie,

de-un lucru totuși sunt încredințat:

Oricât e moartea de háină

și dornică în vieți să-și ia tributul,

esența omului nu-i aparține –

de nasul ei e numai lutul!

Deci dacă spiritul uman

parte-i din cel universal

(Acel ce toate le-a făcut

și dincolo de timp veghează),

din trupul mort când a plecat,

el de îndată-i absorbit

în Prim motorul neclintit…

Deși de moarte nu mă tem,

căci înțelept e doar acela

ce-n ochi destinul și-l privește,

totuși,

nu pot tristețea s-o alung

singurătatea când m-apasă –

singur,

mereu singur,

încât la urmă 

moartea-ți pare

că-i o șalupă de salvare,

care cu grijă te culege

din apele atât de reci

ale singurătății planetare.

Închei

cu-această constatare de final:

Acuma-mi este foarte clar

că Universul are-un scop,

dar care nu e necesar,

altminteri

moartea trebuie văzută

ca al vieții scop hilar!…

(Eu, Stagiritul,

prezentul  Testament am întocmit,

pe care după sigilare

și adecvată ambalare,

în fluviul timpului l-am azvârlit.)

            Sighetu Marmației,                                                              George PETROVAI

                 Martie 2013

 

 

 

 

Alte pagini:  

Mai citește: 

Cum pot să mă înscriu în clubul GOLD al revistei tipărite PPSM?

Mihaela CD-eseu-Întoarcerea la frumos și bun-simț