29366262_772173899643271_3678868900407148544_n

Membru al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada

Referinte critice: Dorina Omota

Gheorghe A Stroia:

Cantecul pasarii spin-sublimul supliciului iubirii

190148011_1596496550544331_5350046892136523517_n

118949102_1400193093508012_3843378898743352657_n

28056269_760372557490072_7265100501194940174_n

70284016_1106670962860228_3622822132699889664_n

Profesor Vladimir Pop

Prefață

Cu acest al treilea volum de autor, după Lacrimi, petale și spini – 2014 și Dincolo de tăcere – 2016, doamna Dorina Omota se înscrie în peisajul liric românesc contemporan printr-o tematică și tonalitate distincte, ușor de recunoscut.
Dialectica eșecului în iubire străbate întregul volum. Reproșul feminin este mai mult un alibi de discurs autoironic: „Şi nu-nțeleg de ce ți-am pus/ În palmă inima-mi s-o strîngi,/ Când am ştiut, dar nu ți-am spus,/ Că într-o zi ai să mi-o frângi.” – Și chiar dacă te mai iubesc. Femeia nu e numai victimă, ci și vinovată prin refuz, la vârsta prudenței adolescentine: „Cu siguranță m-amăgeam/ Atunci când n-am ales iubirea,/ Deşi-mi vestea duios sosirea/ Bătând cu fluturi albi în geam” – Când maci de dor) sau la cea a maturității pățite: „Mi-a bătut iubirea la ușă,/ Dar nu puteam să o primesc,/ Aveam în inimă cenușă/ Și teama că o să greșesc” – Mi-a bătut iubirea la ușă.
Paradisul paseist este unul al începuturilor, al prospețimii („Sărutul zorilor pictat cu rouă” – Până ce moartea ne va despărți), în care „în dragoste umblam desculți” – Sonetul ploilor de dor, iar iubirea este epifanie: „Petale de cais cu alb au nins/ Când îngerul iubirii m-a atins/ Cu un sărut” (Iubire rătăcită prea ușor) și inefabil („pe val plutesc doar necuvinte” – Tu, eu și marea), iubitul e un Hermes înaripat și amăgitor: „Mă duci încetișor spre Rai/ Și-ncepe iar jocul de-a mirii” (La poarta amăgirii). Este însă un paradis pierdut în himeric, în „dansul unui val/ Dintr-o vară cu parfum/ Ce s-a rătăcit pe drum” – Când visele dor, precum și într-un contratimp deplângând „şansa unui ieri”, o șansă a încercării în necunoscut: „Numai tu şi eu, file de eseu,/ La răscrucea tainicului drum – Uneori.
Dincoace de acest paseism, universul actual este unul al întunericului („Pe strada mea, luminile nu ard”) și al decrepitudinii („frunze-ngălbenite”, „hău de scrum” – Chiar dacă te mai iubesc). Din acest paseism derivă toposul persistenței: „Încă te iubesc,/ Dulcea mea himeră” și evocările luminoase: „Cânta iubirea pentru prima oară/ Tăceri în doi pe valsul lui Chopin/ Și înflorea pe buze-n prag de seară/ Într-un sărut, al dragostei refren” – Tu, eu și Chopin, dar și sentimentul târziului: „Cândva mi-ai dăruit o poveste,/ Dar n-am știut în ea să locuiesc/ (…)/ Târziul tot mai tare mă apasă” – Când va cădea frunza de toamnă.
Confruntată cu irecuperabilul („Și cum mai pot eu să adun/ Cenușa risipită-n vânt?” – Cenușa iubirii), iubirea se refugiază în sine: „Nu mai vreau să intre iz de primăveri” – Când iubirea doare, atitudine pe care apoi și-o reproșează („De ce-am ales oare alt drum/ Vânzându-mă dezamăgirii” – La geamul tău) și reiterează în fabulos mirajul: „Mă duc spre visul ce mă cheamă/ Caleașca dragostei e-n poartă./ N-am să-i mai dau tristeții vamă/ Când pot schimba a vieții soartă!” – Ibidem. Este finalul unei mișcări sufletești circulare, cu accente apoteotice: „Un curcubeu se scaldă-n zare/ În valsul roșului amurg/ Pe clipele nemuritoare/ În care doar săruturi curg” – Sărutul din zori.
Poeta brodează pe clișee dragi de romanță: „Adio, dar rămâi cu mine, În visul meu mai stai un pic” sau „Pe brațul toamnei azi îți scriu/ Cu ruginiu de dor nestins,/ Că fără tine, mi-e pustiu/ Și că iubirea nu s-a stins”; rarele elemente mirifice ale decorului vin din aceeași specie: „Te chem când aripi de zefir/ Dansează pe valsul iubirii/ Iar tu zâmbești şi fir cu fir/ Înmuguresc toți trandafirii.” Această seninătate este doar aparentă, într-un timp nonofertant care refuză durata minimă a unui „te iubesc ce-şi avea rost/ Până gustai nectar de floare” – Dar ai plecat. Efortul incantanției încă stăruie în acest timp de nisip impenetrabil: „Te chem la ceasul de amurg/ Când clipa sângeră și doare,/ Iar orele prea lent își scurg/ Clepsidra lor tremurătoare” – Te chem. Se conturează astfel un univers poetic à rebours, un continuum spațiu-timp cu „oceane de pustiu” – Zdrențele iubirii și „secunde provizorii” – Te voi iubi.
Motivul ușii sau al porții (Ne-am dăruit cândva iubirii, La poarta mea) își asociază substantivele mișcării interioare (fericire, iubire, dezamăgire): „A revenit atunci la poarta mea/ Într-un amurg dezamăgirea/ Din cerul negru fără nicio stea/ Ea își vesti din nou sosirea/ (…)/ Durerea ei prea bine o știam.” Din acest motiv al porții, de fapt un portal spre speranță, derivă refuzul damnării: „De ce să plângi o viață-ntreagă/ Când fericirea e aproape/ Şi-oricine poate să aleagă/ Între drum lin sau tulburi ape…”
Arsenalul poetic e divers și conține intertext din ecouri de folk („Până ce-a venit ultima zi”), din baladele lui Topârcenu sau din romanțele lui Minulescu (Toamna iubirii; Elegie de toamnă) sau, surprinzător, din Bésame Mucho: „Sărută-mă ca și cum mâine/ Sus înspre cer eu aș zbura” – Sărută-mă ultima oară; aluzii mitologice de Ariadnă trădată: „Te las de azi cu labirintul/ În care-ți place atât de mult”. Cu toată coloratura culturală, discursul în poezia de dragoste rămâne strict personal, prin asprimea asumată a suferinței, în care „lama deznădejdii taie” (Când visele dor), îndârjit în „duruta așteptare” (Și chiar dacă regret). Pentru că aici durerea e hrană ce ține iubirea în viață: „Încă mă mai dor/ Amintiri rebele/ Cu un trecător/ Ce m-a dus spre stele”, sau „Letal, durerea mă doboară/ Şi chiar îmi place să mă sting/ De dragul unui prinț de ceară/ Ce se topește când l-ating”, iar tristețea este fermentul inspirației: „Fluturi de dor apar în noapte/ Trist se strecoară-n amintiri/ Şi din tăceri, duioase şoapte/ Tot mai visează noi iubiri” – Povara amintirii. Apropo de intertextul subtil practicat, vom recunoaște aici un motiv dintr-o piesă clasică în care poetul e împiedicat „să spânzure lira-n cui” de zvonurile nocturne ce-i „readuc melancolia”. Motivul contratimpului e construit tot pe intertext cu celebra parobolă palerienă Pasul absent, în poezia Doar un pas, iubire tratând tema barierelor de comunicare în cuplu: „Și ştiu, chiar ştiu că mă iubești/ Dar ți-e orgoliul mult prea mare,/ Şi-ncerci mereu să mă-ocolești,/ Ca să nu spui ce mult te doare”.
În ce privește prozodia, remarcăm experimentele poetice de rondel (Și am murit și-am înviat, Rondel de dor, Și gândurile iar ne mint, De crezi în vraja unui vis, Nu îți sunt și nu îmi ești, Rondelul lașității, Când maci de dor, Criticilor mei, Și gândurile iar ne mint, Nu-i povară poezia, Prieten virtual) care creează nu doar bijuterii cantabile, ci și tainice sipete care ascund între rime laitmotivele volumului.
Nu toate temele poetice țin de registrul erotic. Adeseori poeta cultivă pur și simplu poezia de confesiune biografică precum în Fericirea e fata Morgana? sau pastelul ca lecție de armonie a naturii: „Ies afară pe covorul/ Ruginiu de pe cărare,/ Mă îmbrățișează cerul,/ Printre razele de soare.// Pe alei o crizantemă/ Îmi zâmbește ireal,/ Invitându-mă boemă,/ Să uit tot ce e banal.// Adie un vânt de toamnă,/ Dulce precum un sărut,/ Surâde și mă îndeamnă,/ Să o iau de la-nceput”. Nu lipsesc nici accentele ludice din Ceasul rău?, Astăzi se iubește românește, Unui Don Juan. Recomand apoi, pentru intensitatea de bocet a discursului, poezia filială (Îmi lipsești, măicuță), precum și temele de poezie socială din Ai milă, Doamne, de români sau din Străinătate, cruce grea. De asemenea, e prezent filonul religios, de sorginte pascală (Cineva de Sus veghează) sau natală (Primiți cu colindul?; Deschideți porțile, iubiți creștini; colinde laice precum Rugă pentru prieteni; La mulți ani, prieteni dragi) sau sau pur și simplu ca gest al smereniei în Știu, Doamne, c-am greșit sau de înălțare în rugăciune în Când totul doare.
Poezia patriotică, uneori militantă, în Bat clopote… dar bat a jale!, sau cu accente de pamflet politic, în La naiba. Cât vom mai răbda, rămâne întotdeauna pură, de o sinceritate debordantă, dincolo de orice retorică, fiind marcată de zbucium și frustrare în Țara mea, dulce minune: „Pentr-un strop de bunăstare/ Plec din nou în lumea largă,/ Deși inima mă doare/ Și în piept vrea să se spargă/ Că nu poate să-ți doinească/ Și să-ți spună cât ar vrea/ Să nu te mai părăsească/ Câte zile-o mai avea…” În aceeși viziune patriotică trebuie înțeles elogiul poeților dedicați neamului, precum cel din piesele Un tei în amurg… și Eminescu sau Dor de Păunescu.
În schimb refrenele bacoviene din Iubiri ucise se înscriu într-un filon existențialist filozofic, încă nedezvoltat pe deplin, în poezii precum Mi-e ciudă: „Mi-e ciudă pe clipă/ Că trece nebună/ Şi-n gândul ce țipă/ Speranțe sugrumă// (…)//Mi-e ciudă pe mine, /Că-n negru văd tot/ Şi ştiu că nu-i bine,/ Dar altfel nu pot.” Tot în filonul filozofic se înscrie piesa cu temă etică Așa simt, așa trăiesc sau discursul stoic din Steaua speranței. Bănuim că în volumele viitoare poeta va dezvolta acest filon într-o de acum tradițională abordare elegiacă, precum în Cândva… sau în Am obosit: „Am obosit de-atâtea necuvinte,/ Când şoapte nerostite plâng în piept./ Doar întunericul din a mea minte,/ E singurul liman ce-l mai aștept!”. Tot tradițional (vezi volumele anterioare), numai în zbuciumul elegiac pot germina luminișuri, ca în Un rând pe-o ramură de floare: „Mi-e zâmbetul trist și ora trecută,/ Mi-s anii povară și cântec de dor./ Îmi cerne tăcerea lacrimi de ciută,/ Pe genele ude în plâns de cocor.// (…)// Dar zorii dimineții-mi spun să scriu/ Încă un rând pe-o ramură de floare,/ Deodată simt că sufletul mi-e viu/ Și totul capătă din nou culoare”.
Ce loc ocupă poezia în vaierul dantesc al durerii și al regretelor? Locul consolator din philippideanul M-atârn de tine, Poezie, aici în Să nu plângi: „ Nu plânge când am să fiu/ Vecină cu trandafirii./ Și de-acolo am să-ți scriu/ Versul dulce al iubirii.// Să nu plângi, prieten drag,/ Dacă am să plec departe./ Eu voi fi pe-al serii prag/ Și în fila dintr-o carte”. Tot poezia recuperează identitatea intimă a eului: „Nu-mi pare rău deloc,/ Păstrez in amintire,/ Secunda de noroc/ Şi clipa de iubire” – Și iarăși vine toamna. Cu asemenea virtuți, poezia devine indispensabilă și este mereu invocată, căci criza inspirației poetice dobândește intensitate existențială: „Nu mai pot să scriu/ Mi-e nins si pustiu” – Mi-e dor de tine, Muză.
Poeta Dorina Omota a avut și momente de ezitare, fiind rău primită de unii colegi de breaslă foarte pretențioși sau pur și simplu obtuzi. Mărturisirea e în paginile acestui volum: „Otrava-ndoielii din nou mă apasă/ Şi simt că degeaba aş tot încerca,/ Poezia mea nu prea are clasă,/ Așadar renunț, nu vreau a-ncurca”.
Citez această mărturisire ca avertisment către cititor, întrucât luate disparat, unele din piesele volumului pot părea de o crispată banalitate, într-o aglomerare de clișee rimate. Însă volumul trebuie citit integral pentru a ne însuși codul sfâșierii lăuntrice specific omotian. Abia într-un asemenea context al recepției, o piesă precum Iubiți și nu lăsați să treacă clipa devine dintr-o lecție de viață o ars poetica. O lecție care ne spune că numai prea târziul dă valoare de cântec trecătoarelor sentimente omenești: „Să ne iubim în toamna unui vis/ Cu-arome de gutui si şoapte,/ Iar ruginiul frunzei de cais/ Ne fie pătură în noapte.// Să ne iubim în clipa de amurg/ Când luna pe furiș apare,/ Iar stelele în şir de voaluri curg/ Și-n sărutări amețitoare.” – Să ne iubim. Abia admițând rigorile paseiste ale discursului („Doar amintirea e întotdeauna/ Cea care-și face-n suflet un altar”), vom simți în versurile volumului de față suflul torid al doinei: „Ca să știi cât mi-e de greu/ Când sunt departe de sufletul tău,/ Întreabă florile…/ De ce toamna mor?/ Sau amintirile…/ De ce dor?” – Întreabă-ți inima.

Profesor Vladimir Pop