NEMURITORII
Autor: Gabriel Ionescu
Copii. Din tată-n fiu, din fiu în tată.
Copiii chiar ne fac nemuritori.
Povestea-ncepe cu : „A fost odată”,
Și nu se termină, în generații de minori.
Azi n-o să mă refer la nemurirea cărnii,
Deși știința poate va evolua,
Ci doar la spiritul aflat în pragul Iernii,
Care se poate prin Urmași, perpetua.
Se știe că ființe unicelulare,
Se înmulțesc, trăind la infinit.
Cu ce folos ? Iată o întrebare,
Ce are un răspuns nedefinit.
Dar nemurirea asta e vulgară.
Nu-i nemurirea speciei umane
Simpla trăire-a vieții, e ușoară,
Dacă prin spirit, n-ai imagine-n Icoane.
Căci numai Spiritul e cel care trăiește,
Carnea-i doar casa ce-i vremelnic ocupată.
Da, Spiritul e cel care gândește,
Și care scoate Omul Cro-Magnon, din Grotă.
Trăiesc prin noi, prin amintirea noastră,
Titanii. Genii din antichiate,
Ce ne-au deschis spre lumea lor fereastră
Și comparăm ce-nseamnă azi, Dreptate.
Doar prin credința lui în nemurire,
Își are Omul, rostul pe Pământ.
Iar Viața, deși parte-o amăgire,
Arată că doar prostul e înfrânt.
Și suntem mulți cei care cred în Nemurire.
Dar oare câți la milion, ajung la ea ?
Căci toți fac compromisuri în neștire,
Iar asta duce, la nemuritoarea zeflemea..
Pentru o viață ce-i trăită-n demnitate,
Un om cu un talent nelimitat,
Își are locu-n Nemurire. Da ! Se poate !
Mărimea prețului plătit ? Nemăsurat !
Tânjim cu toți la mult dorita nemurire,
Dar nu știm ce să facem într-o zi normală
Și dominați de plictis în neștire,
Așteptăm timpul, ca să treacă , ca o boală.
Atâtea Genii ce-au trăit în lumea asta,
Trăiesc și azi. Nemuritori prin noi.
Mulți dintre ei, ne-au îndulcit năpasta,
Suntem mai buni prin ei. Tu, Eu, Noi, Voi.
De acelasi autor:
Poezii pentru sufletul meu 