La usa-mi bate cineva

 

LA UȘĂ-MI BATE CINEVA

(poemul unui destin)

Autor: Mari Lena Stefan 

 

Cioc-cioc!

La ușă-mi bate cineva.

Tresar din lâncezeală.

Mi-arunc privirea către ea.

Cioc-cioc, la ușa mea.

Doamne, e noapte-afară!

S-o fi-ntâmplat ceva!

”E cineva?”

Bătaia-i insistentă

mai că dărâmă ușa.

Din ce în ce e mai stridentă,

mai dată cu putere.

Se clatină țâțâna.

Putere așa, eu n-o mai am.

Deh! Diverse argumente.

Am spus că lâncezeam.

Era atâta noapte,ba chiar

mă-nprejmuia și ceața

în camera mea umedă.

eram în lumea mea.

Păi ce făceam? Citeam.

Citeam în cărțile de Tarot.

și-n zațul de cafea.

Nu mă interesa prea mult

să aflu viitorul.

Vroiam doar să-mi justific mie

trecutul și prezentul.

De ce mi-or fi-ncarcerat

mie dintotdeauna zâmbetul?

Ce am aflat?Ce știri mi-au dat?

”Mai fă-ți încă-o cafea! Eu văd

la dumneata doar…zaț.

Ai fost prea plină de nesaț,

dar ai primit…gunoiul”!

Cioc-cioc.Nu am ce face.

Îmi las ”destinul” zis și ”cruce”

întins cam sfidător, pe masă,

să cercetez. Mă duc spre ușă.

Cine naiba mă agasează?

E miez de noapte.

Oare sa-ntâmplat ceva,

căci peste zi avui de toate:

griji, poveri, dureri, chiar și-atunci

când ascultam romanțe

și suspinam în șoapte.

Cioc-cioc.

Of Doamne!Câtă insistență!

Mi-e-atâta teamă!

O fi vreo veste cum au fost

în mii de alte nopți cu candelă,

urgii cu stropi de toamnă?

O fi vreo aripă căzută și uitată

pe-o margine de râpă,

pe care vântul nemilos,

din amintiri iar mi-o ridică

pe riduri și mi-o tot plimbă?

Cioc-cioc.

N-am apucat să prind zăvorul

căci ușa mi-a distrus pridvorul.

S-a deztrămat în mii de țăndări

și..uite cine-mi de-te buzna:

Tu erai, Tăcere-a zecilor de ani?

Și …n-ai venit neînsoțită,

ba chiar chivernisită!

De când te-ai înrudit cu Disperarea?

Era doar umbra mea dintotdeauna.

Măcar de-ar fi venit doar una!

Ce să mă fac cu ele-acuma?

Nu am parale,iar astea sunt

pretențioase și nemiloase:

se instalează-n casa ta,

și… dă-le-afară dumneata!

Mă uit năucă către ele.Se pun comod

la masă, pe scaune.

Cinic mi se ospătează

din ultim dumicat rămas

din cina de aseară,

așa sărăcăcioasă.

Le-am pus desert…o lacrimă.

Speram a fi ultima.

Speram să sature!

Ce crezi?Aveau bagajul îndesat

cu alte mii, cadou pentru astfel

de ”cotropiri” și astfel de primiri.

M-am consolat. Cam ce să fac?

Măcar nu am rămas pustie!

Și uite-așa m-am pricopsit

c-o altă tragedie.

Să le-ntrețin la nesfârșit

până la al meu final

trăind în…sărăcie.

Eram cumva familie:

Tăcerea, Disperarea și Singurătatea.

Lipsea doar una…Ura.

Să sper că nu dă

și ea buzna, că parcă-n casă

noapte, ceață, n-ar mai fi atâta loc.

Povara lor eu o suport

și sunt doar …una.