Nu invidia piatra…

Nu invidia piatra…


Autor: Lidia Stoia


… Imaginându-ne că am picta un suflet, oare, cu ce culori l-am picta… ce nuanțe am
alege să-l poată caracteriza… mai ales când ne gândim la sufletul pietrei, pe care, călcând-o,
n-o putem ignora, eu, închipuindu-mi sufletul ei gri, pentru că, cum altcumva, ar putea fi, atât
de tăcută… bătută de vânturi, arsă de soare şi biciuită de ploi… puşi față în față… cu sufletul
ei s-ar asemăna, câteodată, bietul suflet din noi pe care-l târâm coliliu şi rănit, în amorțeli, ca
în pulbere răstignit, mai greu decât piatra de moară, fără să-ți mai aminteşti, ce hibă anume
l-a frânt, ce, buboi, l-a împroşcat cu puroi, prima oară… acum… amărât, mai mult ca oricând,
de când îl porți apă vie în ulcior, ca celelalte ulcioare, şi ele simțind, când le doare… sufletele,
având şi ele propriile nevoi… acut cerându-şi dreptul, trebuințe spirituale, îmbrâncite de mult
prea multe neplăceri, lipse şi superficiale poveri, înstăpânite mizer… de cele sfinte din cer, să
ne aducem aminte greoi, importante găsind celelalte taclale, aducătoare de averi, cât nici nu
am putea duce, nici cu spatele nici cu mintea, în drumul spre cruce… bogății, piatră cu piatră
aşezate, ne îngreunează picioarele… ne taie cu mii de tunete şi fulgere inimile verzi de invidie
că nu-i putere, mai mult, ca să strângem, să ne vedem doldora cu vânt buzunarele când fiece
zi ce ni se dăruie, este o zi a Domnului… toți zorii de ziuă cunoscând faptul, că, aici, am venit
goi, ca o încununare cu viu a atomului, să ne câştigăm noi pe noi nu să-ți ticseşti sacul într-o
goană continuă, invidiind şi pe dracu, vrerile noastre-ntrecând pofta cumplită de sânge, de-a
chinui şi-a distruge a oricărui strigoi, la cel’lalt capăt al polului săracul să n-aibă voie să vrea,
să dorească… nici măcar mâncarea care şi-ar pune-o pe masă spetit pentru ea, lucrând zorit
ca albina şi cărăuşind ca furnica-ncolțindu-l frica că-n bicisnicia sa bogătaşu’ se gândeşte că
nevoiaşul, nu ar merita pentru muncă nimica, el, să fie fericit că e sănătos şi poate lucra, fără
pretenții să ceară mai mult decât mila, celor avuți, mereu părându-le că-i prea multă şi-aceea
hotărâți să mai taie dintrânsa ceva… să fie umilit şi-njosit tot sărmanul că… a îndrăznit să se
nască ca o altă gură care se cască cu tot cu invidia ce o are şi ea… pizmuirea şi jindul pe om
rozându-l, dintr-o latură omenească pe care-o are oricare născut viu sub soare în lumea asta
a noastră ce, are şi ne dă destul tuturora pentru grijile şi bucuriile zilelor în care trăim, numai
că, omul, nicicând nu-i sătul, nevrednici să mulțumim că primim… uităm… uităm că îi călcăm
pământului glia, uităm că-i folosim scoarța şi țărâna, uităm că îi respirăm aerul şi îi bem apa,
uităm, că, pentru-a trăi, el, ne dă definirea, fără să se țină fudul… pe oameni… împiedecându-i
frunza şi piatra, la fel să le pună piedecă şi colbul pe uliți, şi-n creşterea ei, iarba, omul din fire
alcătuit cu nărav de-a fi trândav, dorindu-l pe alt om ca sclav, dorința puterii să crească odată
cu el mare, unilaterală delapidatoare, să îi întunece judecata minților grav, astfel controlați de
bani şi putere să ajungă zbiri ce declară războaie, la toate frunzele, la toate pietrele… ierbii, şi
colbului, ce le găseşte-n cale… nebunia, să le-ntreacă invidia, lovindu-le, călcându-le agresiv în
picioare, la o parte dându-le satisfăcuți că asta-i tot ce-au putut, ei, pe ei, numindu-se biruitori,
mai mult, se încoronează hrapar stăpânitori de temut peste ce nu-i al lor, neavând cum să fie
a lor, făptura aproapelui, ei, trebuind să plătească şi să onoreze sudoarea care le face averea
să crească, şi săraci şi bogați angajați într-o atmosferă lumească doxa de boală şi pe-atât de
săracă de înțelepciune cerească, de care, n-avem prea mult habar, fiindcă, omul… a rămas un
barbar, crâncen şi aspru, c-o lăcomie, ce, n-are hotar, şi, la care… nu stă, niciunul din ei, să se
gândească când o personifică-n toate-ndeletnicitirile sale, cu ciudă însoțind şi iubirile, impuse
atroce cu atrocități abisale, destui jinduind, după călcâiul norocului, pe care… îl aşteaptă să îi
calce, pe căi şi drumuri, pe care le-ar face, norocul omului, să fie norocul ce-l clădeşte oricare
într-un ritual omenesc al pârjolului, ce, nu seamănă deloc, cu norocul dumnezeiesc, primit de
toți pentru-a ne naşte firesc… limitați la poftiri personale ce ne sugrumă grumazul asemenea
unui lanț, ne hrăneşte râvnirea şi neândeajunsul ce aduc pieirea, înmulțind caz după caz… în
noi transformându-ne-n ură iubirea, de la neiubire să fim ades, în jos, traşi, prietenii, care ştiu
să pieptene tacticos, să reuşească, pizmuind, să ne vatăme siguranța, să ne dubleze necazul,
să ne doboare speranța… furiile ținute dosite manevrează ața cu care ascunse se joacă, ca şi
diavolul care se-ascunde de toacă, încrederea, de mult încălcată, trădată de vederi ipocrite ce
vor la rău să te vadă, falșii, continuu invidiind, pe-aceia din primul rând… judecățile de valori
acționând devastator, doar pentru că ai în creier mai multă minte, ca alt muritor… ca şi când
ai fii furat-o întâmplător… ei, hoți şi furi şi de averi şi de linişte… găinari… lichele şi pizmuitori,
ciudoşi pe fiecare secundă pe care altcineva şi-o trăieşte necerând lor iertare, cum nu le cere
nimeni permisiunea de-a exista şi nici justificare… ciudosul… secerând împrejur bucuria vieții
odată cu zborul ce te-ar înălța, pe el, nerecunoscându-l înălțimea oricât de mulți bani ar avea,
şi-atunci cum să poți gestiona ruşinea în vremile-acestea dezvoltate în care țări independente
şi, destul de bogate, ajung poligon de tragere, pentru… cele mai cumplite experimente umane,
împotriva omului îndreptate ca răspuns la întrebarea pe care şi-o pune invidia, convinsă… că,
prea mult ai din toatele-toate date de divinate, pe care ea vrea să le aibă neştiind ce-nseamnă
tot ce-ai făcut pentru ele, spre-a le avea… spre-a le întreține curate… să poți să le dai, liniştit în
inimă, mai departe, ca dar pentru cei ce-or urma… proaste decizii luate, să-i îndepărteze şi pe
cei care cu drag te-ar putea ajuta, tu… netrebuind să-i plăteşti pentru asta, decât… să îi prețui,
cinstindu-i cu toată dragostea ta… un lider… neajungând lider, fără să fie ales, astfel, un lider,
înainte de-a vrea pentru el… să dorească să vrea pentru semeni progres nu să se socotească,
cum poate să asuprească pe cineva, nevinovat de eşecul lui, când, toți îi cunoaştem pe-aceşti
urmaşi ai popoarelor migratoare, care, nu ne iubesc, nici pe noi ca oameni şi… nici țărâna, pe
care o calcă cu nepăsare zdrobind-o cu talpa bocancului, tropăind peste urmele tale, şi, peste
toate celea la care le sameni din moșii-strămoşi, neomenoşi, în plieri ale timpului, domniile lor
nedovedindu-se a fii salvatoare, când, eroii neamului, adevărați… la o margine de istorie, sunt
aruncați, într-o margine de vremi, azvârliți… ca-ntr-un mormânt al tăcerilor zălogiți, aşa, ca să
ajungă uitați… politicienilor de azi neplăcându-le istoria care le-ar cinsti gloria şi sângele viței
de frați, istoria, ca cea dintâi carte a unui popor, acolo, în ea, să ne vedem trecutul şi rădăcina
care… susține trunchiul, şi la crengi, ramura, cu muguri ce-aduc viitor… că, asta … pe toți hoții
de neam i-ar ruşina, li s-ar tulbura-n cap memoria, fiindcă veneticii, nu au făcut parte din gintă
decât ca o boală răsfrântă, ce ne-a supt mereu… şi-ar mai vrea… încă nutrind nevrotici să mai
devaseze o bogăție deja ciuntită, hoțită zile după zile, după care-au venit alte zile cu-acele zile
ce-au vrut să ne ia sănătatea şi vigoarea din viță, noi… aici crescuți, cu slană şi pită… cu lapte
şi miere, cu poame şi grâul din holdă, şi-n suflete cu credință, azi țara neputând să se vindece
nici măcar de-o epidemie urâtă… epidemia răutății, aducându-ne o urgie pornită ca pe-ntregul
glob, de-o mumie, cu sufletul împietrit de invidie… toți oamenii, ştiind, că… răutatea, se ia… ca
orice epidemie ce-a bântuit lumea şi mai demult peste străbunii noştri români, tămăduirea şi
leacul, aflându-se tocmai întrânsa, răutatea… nereușind să-şi cumpere binele care să o poată
pe ea de ea proteja, continuând să-şi sape singură groapa, unde, hâdă, la sfârşitul final, pocit
va cădea, cu toată invidia ei coaptă şi friptă după mormane de bani şi putere nedreaptă… noi,
fără să ne silim să folosim răzbunarea… răzbunarea, având Cine s-o facă… să-ți ți ochii minții
deschişi… să vezi ce-o urma, după… zile după zile, care-au adus alte zile, ce… ne-au năucit cu
dorul de soare şi iarbă… de aer şi libertate, de biserică şi de şcoală, de prieteni şi de rude, azi
cu habitatul distrus… mulți convinşi despre noi că noi credem orice şi că ne pot păcăli, destui
dintre-ai noştri cu răul înfrățindu-se, ei, ca un rău dovedit ce vrea să ne-amețească că suntem
buni de învinuit, când ei se învinuiesc singuri cu-a lor rapacitate, având numai la bani, gândul
gândit… sufletul gliei noastre, semănând c-un cer înnegrit… anotimpurile focului care cu sute
de războaie ne-au războit, mai multe fiind, în calendar însemnate, decât primăverile înflorate,
obligându-ne în vieți şi-n destine să nu mai ştim cum e bine şi nici ce înseamnă, păcatele cele
multe purtându-le cel din ,,curte” care trăieşte cu tine dar cu uşurință te vinde, nu la cei simpli
să stea-n brațe puterea şi nici în a lor buzunare, bogații alergând primii, spre cei ce hoțesc, cu
o inimă de gheață, sunt primii ce te lovesc… banul, ca o religie drăcească smintindu-le mințile
de pe toate meridianele… peste fiece petec de rai, peste oricare plai, în fiecare zi, învrednicind
cerul, câte-un apus, care… ne vede, ne ştie aleanul, şi-l doare, în sufletul lui, simțind durerea la
fiecare, risipit în ce crede, în ce nădăjduieşte şi speră… fiindcă, cutremurător nu este faptul că
murim, ci cutremurător e faptul că nu murim niciodată când altul asta aşteaptă… o frunză ce
pluteşte pe apă acoperind doar o clipă sclipirea unei stele din cer, în efemer oricare om să fie
căutat atâta timp cât poate fi de folos… în toate zilele existând acele momente, câteva, în care
poți schimba ceva… răul transformat într-un bine armonios… şi pentru ceilalți… şi pentru tine,
să nu laşi să treacă totul în inerții plutitoare de timp… clipele pierdute neântorcându-se înapoi
nicicând ca să mai putem să mai dregem să mai putem iubi şi spera să mai putem crea ca să
credem că… ce iertăm, înțelegem… nici să ne mai putem întreba, oarece, despre oarecine, sau,
despre orice… în viață, de la întrebări să pornească toate-acțiunile viitoare, ce, ne-or influiența
sufletele şi culorile cu care, asortate, l-am picta… aici şi acum, trăindu-le toate merituoşi ca să
trăim… chiar dacă învățăm cum se moare târziu… să trăim, cel puțin pentru a vedea cum cad
frunzele, şi-apoi, cresc din nou mugurii… pentru a vedea o zi plină de soare, care, vine în urma
alteia-n care-a plouat tare, în bucurii, să nu fim singuri şi nici singurii, că, sufletele, în noi sunt,
iubesc, suferă şi simt şoptindu-ne că pentru toate astea merită să trăieşti să laşi la o parte pe
invidioşii domneşti, cu ochi plini de venin, că ei, nu ştiu ce pierd… orice furtună, încetând când
norii, pe cer, îl răzbună, lăsându-se luați pe aripi de vânt… noi… imaginându-ne că am picta un
suflet ce nu stă aşezat în noi ca o cobră arcuită într-un semn de întrebare, să muşte, pregătită,
împinsă de trădare şi ispită, pizma, înfrăsind în cei mediocri ca o religie diabolică ce… nu face
altceva decât să recunoască celuilalt superioritatea, ca o umbră lipită de-acela ce-a cunoscut
succesul, ciuda invidiei, trecându-i cu vederea sudoarea, cu inima crăpată de ură, ea… fără să
aibe de ce pizmui piatra… invidia… supurând o scurgere specifică din inima sa bolnavă de cel
mai ruşinos handicap… întristată mereu de fericirile celuilalt arătându-şi prostia şi firea rea şi
nevolnică şi micimea şi neputințele ce macină din rădăcini inimile-n timp ce vorbeşte cu buze
tivite, cel care invidiază lăudându-ne fără să vrea… pierzându-şi timpul numărând calitățile şi
binecuvântările altuia, în loc să le numere pe-ale sale… un noroc, venit din senin ca o pleaşcă,
va invidia mereu pe cei ce ştiu să muncească acumulând izbânzi, suflete puse față în față să
îşi fie unul pentru altul oglinzi… mute, aprinzând duşmănii mari ce ponegresc tot ce ar vedea
mai de seamă, defăimarea, fără să aibe putere să elimine o valoare, neajungând niciodată la
esența din ea… invidia nevenind din exterior ci tocmai din firea ta, o fire de uzurpator care nu
gândeşte înțelepțeşte că nu-i bine să-nvidiezi pe cineva, până nu-i vezi sfârşitul… mai bine să
fie, totuşi, să fi invidiat, decât compătimit… învinsul… să fie învins, datorită inegalității naturii
care aşa ne-a croit… în nenorociri, nimeni să nu mai fie invidios pe nimeni… durerea, arătând
oamenilor că sunt egali… pizma şi ciuda făcând diferența, fericirea ta, apăsând pe cel ciudos
cu nouă rânduri de cer, de-aceea… nu invidia piatra, fiindcă şi ea are apusul în ea, cu vremea,
să ajungă nisip, şi-apoi praf, şi… pulbere… chinul invidiei arzând precum arde focul, noroc, să
însemne norocul că… nu eşti invadat de invidie… ea… clădește infernul tău propriu produs de
binele şi succesele altora înfiptă-n suflete ca un mărăcine ce face să sângereze inima-n toate
popoarele propagată… de la om la om ca o pedeapsă pe care… şi-o vrea… îndeletnicirea asta
de-a invidia, demonstrând că firea omului e limitată infectând rațiunea de-a exista ca o boală
ce ne umple de oftică şi pentru că… nu-i putem pizmui şi pe cei care nu sunt nimic… eu… fără
să-mi explic altfel ascesiuna umană dacă omul n-ar invidia, dar să nu invidiezi de pomană, ci
să faci şi tu ceva, laurii unei izbânzi neâncoronându-ne fără virtute, ce-ai ales să rămână ales
spre neiubire sau dragoste, într-o lume oferită de-a gata doar omul să poată pe-alt om invidia,
în întindere, deşertul său întrecând orice deşert pământesc pe care l-a format piatra… ea… ea
cunoscând cel mai bine singurătatea sedimentată-n tăcerile ei în timp ce vremuirea o măcina
cu toate a ei minerale şi istoriile stratificate, ce, strigă, strigă din ea tare să nu invidieze piatra
nici o suflare, cum, de neinvidiat sunt şi sufletele sacrificate… ele, dimpreună… având aceeaşi
culoare, consistent închegată, iubindu-se unul pe altul ca un frate pe-o soră… ca o soră, pe-un
frate… la fel de-ncercați, la fel de-ndurați… pictați, cum ai picta pe cerul nopții, o auroră…

 

 

Revista TIPARITA nr2/2020 Poezii pentru sufletul meu

Cumpără numărul 2 al revistei Poezii pentru sufletul meu, 10CAD si participa la concurs ! Semnează cu o culoare închisă ,[pix negru sau albastru ] pe globul pamântesc in forma de inima de pe coperta revistei tale , fă o poză revistei semnate și trimite-o pe adresa de email concurs@poeziipentrusufletulmeu.com Nu uita să lași coordonatele tale ca să poți fi contactat dacă ai câștigat un abonament gratuit!

C$10,00

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.