PRINȚUL

PRINȚUL

Autor : NAE CRISTIAN

 

Într-o îndepărtată  țară,

De Dumnezeu uitată.

Trăia într-o micuță moară.

O prea frumoasă fată.

 

Era săracă, dar frumoasă,

Așa ceva mai rar

De parcă prin inel fu trasă,

Acea fică de morar.

 

Seara plimbându-se prin sat,

Cu mersu-i mlădios.

Zării la geam într-un palat,

Un tânăr prinț, frumos.

 

Privea grădina din palat,

Frumoasei primăveri.

Iar păru-i lung și ondulat

Îi atârnau pe umeri.

 

Trecând mereu, târziu în noapte,

Ea interes arată.

Și prințului, gându-i străbate,

Spre cea frumoasă fată.

 

Și cum prin noapte, lin pășea,

Cu-n mers ca de felină.

De parcă iubire cerșea,

Iubire ce alină.

 

Și el simțea un jar în piept,

Și-n rană multă sare.

Lângă fereastră stătea drept,

S-o vadă pe cărare.

 

În urma ei, din-nalt iatac,

Pășea a lui privire.

În minte gânduri multe zac,

Cu scene de iubire.

 

Cand ea se așează, sub  plop,

Pe-o bancă învechită.

Prințul ar vrea, măcar un strop,

De dragoste trăită.

 

 

Privirea lui, cea arzătoare,

Se-mprăștia spre fată.

Din creștet până în picioare,

Începe s-o străbată.

 

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n fereastră.

Parcă era un dulce vis,

Pe-o mare largă, albastră.

 

Fata vorbi cu sine-n șoaptă,

-Ce mult te vreau străine.

Tu pașii tăi te rog îndreaptă,

Acuma înspre mine.

 

Coboară jos, iubite drag,

Scara, treaptă cu treaptă.

Vinecă-mi  sufletul beteag

Ce dragoste așteaptă.

El ascultă, ce-și dorea fata,

Se-ngălbeni ca ceara.

Și mult mai iute ca săgeata,

Păși în fugă scara.

 

Încălecă nărăvași cal,

Din neam de cai, pursânge.

Si-l îndeamnă pe animal,

Spre fata ce-l încinge.

 

Ca gândul el trecu de poartă

Ce se lăsa greoi.

Parcă ieșea din lumea moartă,

Acum era vioi.

 

Era precum un astru-ncins,

Ce-alergă-n galaxie

Și sufletu-i este cuprins,

De doruri, cam o mie.

 

Un făt frumos, cu par bălai,

Parcă era un astru.

Un fiu din neam de regi și crai,

Avea sânge albastru

 

 -Din lumea mea venii cu greu,

Copilă fără vină,

Iar rege este tatăl meu,

Și mama mi-e regină.

 

 

 

Lângă tine, eu  să ajung,

Am trecut printre stânci.

Un drum anevoios și lung,

Și încălcând porunci.

 

Vino frumoaso și alege,

Și traiul tău îl lasă.

Eu sunt un prinț și fiu de rege

Și tu să-mi fii mireasă.

 

Îți fac un palat de cleștar,

Cu servitori la scară.

Câmpuri fără de hotar,

Și tot ce mișcă-n țară

 

-O! Ești frumos și ești bogat,

Porți lauri mulți de Dafin.

Eu sunt dintr-un neam sărac,

Și-n lumea ta nu vin.

 

Porți alte straie, de regat,

Duci viață de sihastru.

Eu îs săracă, tu bogat,

Și ai sânge albastru.

 

Trecu o lună, poate două,

Și fata-n toi de noapte

Pe banca cu picuri de rouă,

Se așeză să aștepte.

 

Prințul stătea în vechiul turn,

Sub razele de lună.

Pe chipul fetei mi-se cern,

Doruri ce se adună

 

 

 

 

-Coboară jos, iubite drag,

Scara, treaptă cu treaptă.

Vinecă-mi  sufletul beteag

Ce dragoste așteaptă

 

 Cum el din turn o auzi,

Oftă plin de durere.

Dorul în piept i se trezi,

Și cu și fără vrere.

 

 

Aruncă șaua de mătase,

Pe șale de-armăsar

Ce decând iapa-l fătase,

Mânca tăciuni de jar.

 

Și aleargă ca vânt turbat,

Prin  poarta de castel

De razele lunii scăldat,

Frumosul tinerel.

 

Părul bălai sălta în vânt,

Și-mprăștia lumină.

Parcă era un frumos sfânt,

Curat și fără vină.

 

În ochii lui se vedea marea,

De furtuni zbuciumată.

Și tâmplele-i atingea zarea,

În goana lui spre fată.

 

Am părăsit castelul meu,

Nesocotind porunca.

Regele-i dus în somnul greu,

Regina e ca stânca.

Vino frumoasa mea copilă,

În vastul meu regat.

Vei purta coroană aurită,

Și eu-ți voi fi bărbat.

 

Vei fi Prințesă, apoi Regină,

Supuși….întreaga țară.

În suflet vei purta lumină,

Săltând mereu o scară.

 

– Tu ești înalt și frumos Prinț,

Un ocean când e blând.

La satul meu, eu nu renunț,

Nu te urmez nicicând.

 

 Mă frige-n piept iubirea ta,

Și te visez în noapte.

Dragostea ta vreau a gusta,

Și gându-mi te străbate.

 

– Tu vrei să-ncalc bătrâna lege?

Spune-mi acuma clar.

Uiți că eu sunt un fiu de Rege,

Tu fiică de morar.

 

-Nu vreau să-ncalci sfintele legi,

Nici vorba părintească.

Eu știu că ești din neam de Regi,

Nu vreau să te urască.

 

Și dacă vrei să ne unim,

Să-ți iubesc sufletul blând.

Haideți în viață să pornim,

Și fii un om de rând.

 

-Îmi ceri sângele meu albastru,

Să-l schimb pentru iubire?

Să fiu un om simplu d-al vostru,

Fără deosebire?

 

Ca să-ți arăt că te iubesc,

Mă lepăd de coroană.

Cu regele am să vorbesc,

 Și voi pleca în goană.

 

Și a plecat ca un vârtej,

La bătrânul său Rege.

Ca să găsească un prilej,

De toate să-l dezlege.

 

În vremea asta sus pe cer,

Frumos precum un nufăr.

Răspândea raze în eter,

Vestitul Crai Luceafăr.

 

 

Negura nopții o străpunge,

Cu razele lui reci.

Și vrea ca bezna s-o alunge,

Să nu mai fie-n veci.

 

 Razele lui reci și albastre,

Ca unui fus orar.

Își croi drum printre astre,

Spre fica de morar.

 

Ce sta pe banca învechită,

Privind cerul cu stele.

Prin crengile verzi de răchită,

Și iz de micșunele.

 

O-nconjură cu multe raze,

Din creștet până-n tălpi.

O sărută intens pe buze,

Lăsând să pice stropi.

Și fata tremurând ca frunza,

Spuse: – Ce vrei Luceafăr?

Își încheie cu nasturi bluza,

Gândind la Prințul tânăr.

 

– Ce vreau?…Nimic!

Vreau doar să-mi dai iubire.

Te știu de când erai plod mic,

Iar azi mă scoți din fire.

 

-Eu nu-nțeleg ceea ce-mi ceri,

Nu pot să mă pronunț.

Tu ești frumos și astru-n cer,

Dar imi e dor de Prinț.

 

-Ce să-nțelegi frumoasă ființă,

Iubirea este-o artă.

Tu lasă-te cu bună știință.

Și dragoste-mi arată.

 

Ce nu ști tu, îți arăt eu,

Tu lasăte-n plăceri.

Și ai să vezi că nu e greu,

Mirajul unei seri.

 

 

Când eu te umplu de lumină,

Tu dăți capul pe spate.

Să simți atingerea mea fină,

Ce trupul ți-l străbate.

 

 Nu întreba ci doar te lasă,

Să te cuprind în raze.

Cum peștele e prins în plasă,

Și florile în vaze.

 

Fata uimită asculta.

Și gânduri multe toarce.

Privirile spre cer sălta,

Parcă dorind să-ncerce.

 

-Luceafăr blând strălucitor,

De mică  te iubesc.

Dar tu ești un rătăcitor,

Nu vreau să mă grăbesc.

 

Un Prințișor cu-albastru sânge

Mă vrea și mă așteaptă.

Vrea, Regele să îl dezlege,

C-o judecată dreaptă.

 

Când mă gândesc mă ia fiori,

Cât este de bogat.

Palatul plin de servitori,

Și armate în regat.

 

Nu înțeleg de ce mă vrea,

Când are-ntreaga lume.

Este  frumos ca și o stea,

Și poartă greu renume.

 

Călare parcă e un sfant,

Și pletele-s de aur.

Aleargă ca un dulce vânt,

Purtând pe frunte laur.

 

Și eu sunt tristă că nu știu,

De ce mă vrea pe mine.

Când este al Regelui, fiu,

Un Prinț cu gusturi fine.

 

-Tu ești naivă, fără minte,

Vino în lumea mea.

Din lună-ți voi face veșminte,

Și încălțări din stea.

 

Aicea te voi ține-n palmă,

Ca pe frumoșii sfinți.

De vei uita de a ta mamă

Și vei uita de Prinți.

 

Prințul gonea ca un nebun,

Pe drumuri pietruite.

Ce întâlnea un vechi cătun,

Cu case văruite.

 

În urma lui lăsa nori grei,

De praf de la copite.

Ce alerga cât alți cai trei,

Cu urechile ciulite.

 

Trecea și prin păduri de fagi,

Aproape ca săgeata,

Potecile le vedea largi,

Și-n minte îi sta fata.

 

Prin vadul apelor repezi,

Trecură ca năluci.

Ce late erau cât poți să vezi,

Și în jos foarte adânci,

 

Trecu pe pod, intră pe poartă,

Ca și o arătare.

Să își preschimbe a sa soartă,

Ce o avea sub soare.

 

Mai fără glas, fără curaj,

Își face loc spre tron.

Unde Regele sta gaj,

Și al său bufon.

 

-Mărite Rege-s fiul tău,

Astăzi vreau dezlegare.

Tu-mi poți da binele și rău,

Și tot ce am sub soare.

 

Dă ordin și retrage-mi rangul,

Să fiu un om de rând.

De nu, voi prefera ștreangul,

Nevrând dar și vrând.

 

 Dă-mi jos straiele de aur,

Cusute cu argint.

Să pot alege și să fur,

Iubire și alint.

 

Te rog mărite sfinte Rege,

Dă-mi ce ți-am cerut.

Să fiu om simplu după lege,

Pentru un sărut.

 

-Copile! Prințișorul meu,

Ai fost crescut d-un Rege.

Ce-mi ceri îmi este foarte  greu,

Și nu! Și după lege.

 

Vrei ca să fii un simplu om,

Și să trudești sub soare.

Să dormi liber lângă un pom,

Pe pământ rece, tare?

 

Tu uiți că oamenii săraci,

Trăiesc de azi pe mâine.

Să nu ai ce să îmbraci,

Și nici bani pentr-o pâine.

 

Și boala lungă, boala grea,

O duce cei săraci.

Aici că vrem sau nu am vrea,

Avem leacuri și vraci,

Noi suntem Regi din tată-n fiu,

De două mii de ani.

Și tu ai vrea ca să te știu,

Acolo-ntre sărmani.

 

Să tragi la jug ca și un bou,

Sub fierbințeli de soare.

Ce voce-ți este-n cap ecou,

Și vrea să ne separe?

 

 

Tu Prințe stai la locul tău,

De vrei te fac Rege.

Nu-ți fii propriul  tău călău,

Încearcă și-nțelege.

 

 De vrei, mâine isc război,

Și vor murii sărmanii.

Or cade spuză ca un roi,

La fel ca și dușmanii.

 

De vrei îți dau munți și râuri,

Și codrii deși de fagi.

Să duci o viață în desfrâuri,

Cu prietenii cei dragi.

 

Îți dau putere-ți dau avere,

Îți las castelu-ntreg cu tot.

Îți dau orice cu a mea vrere,

Dar om de rând nu pot.

 

Și pentru ce să fii umil,

Ia dute și privește.

Te știu că ești un Prinț agil,

Vezi și hotărăște.

 

În turnul lui din vechi palat,

Prințul se reântoarce.

Unde orologii bat

Și fusurile toarce.

 

Alături de învățători,

Ce l-au școlit în viață.

Și renumiți sfătuitori,

Ce multe îl învață.

 

Cu cartea-n mână la fereastră,

Privea departe-n noapte,

Iar pe băncuța veche, albastră,

Fata vorbea în șoapte.

 

Se răsfăța cu un Luceafăr,

Și râdea mulțumită.

Ce se transformase-n tânăr,

Și-o făcea fericită.

 

Prințul simțea săgeți în piept,

Și munții grei pe umeri.

El socoti că nu e drept

Să suferi pentru nimeni.

 

Dar inima bolnavă grav,

Bătea și nu bătea.

Din Prinț să vrei să fi un sclav,

Acum cu vârf plătea.

 

Prințul privea în gânduri dus,

Cum fata-i fericită.

Și cum Luceafărul de sus

Cu raze o alintă.

 

Și se zbătea în dulce vis,

Cu simțurile toate.

Iar de plăcere ea a zis:

-Te vreau! Privind în spate.

 

Și în fereastra-ntunecoasă,

Zării pe Prinț cum șede.

Privind ce face a sa frumoasă,

Și crede și nu crede.

 

Cuprinsă de un dor nebun,

Ea vrea să se ridice.

Privind spre Prințișorul bun,

Îl roagă și îi zice:

 

-Coboară jos, iubite drag,

Scara, treaptă cu treaptă.

Vinecă-mi  sufletul beteag

Ce dragoste așteaptă.

 

El tulburat și-ngândurat,

Se-ngălbeni ca ceara.

Și nu făcu ca altădat,

Să treacă-n fugă scara.

 

În suflet se dădea o luptă,

Să plece sau să stea.

Inima parcă îi e ruptă,

Grea este dragostea.

 

Și hotărât nu coborî,

La fel ca-n alte dăți

Cu foc și amar ocărî:

-Tu dai iubiri la toți.

 

Trăiește tu cum îți e legea

În sărăcăciosul trai.

Și eu voi sta în lumea mea,

Printre Regi și Crai

 

NAE CRISTIAN

BUDEȘTI 10 04 2021