COMPLEMENTARITATEA „OGLINZILORPARALELE”: EMINESCU – MACEDONSKI

 

AL FLORIN TENE

COMPLEMENTARITATEA „OGLINZILOR
PARALELE”: EMINESCU – MACEDONSKI

Autor: Al Florin Tene 


A apropia pe cei doi mari, Eminescu – Macedonski, la
mai bine de un secol de la publicarea epigramei celui din urmă
la adresa Luceafărului ce se stingea din viaţa aceasta, dar care
„arde” mai strălucitor cu cât trece timpul pe cerul culturii, este
o datorie pro memoria la început de mileniu. Alcătuit de-a
lungul secolului douăzeci, în datele lui fundamentale şi
reconstituit recent, într-o viziune integralistă, dosarul
„neînţelegerilor” dintre poetul „Nopţilor” şi cel al
„Luceafărului”, rămâne, pentru critica literară, un domeniu
fertil de intuiţii şi ipoteze menite a explica atât omului cât şi
programul operei sale. O atare „concesie” făcută unor elemente
de biografism nu poate fi decât profitabilă şi fructuoasă, puţine
fiind cazurile în care cheile biografiei pot desfereca energiile
Operei, intenţiile fundamentale, mesajele implementate,
obsesiile cifrate. Pornind de la paradoxul, metaforic în acest
caz, „Luceafărul” nu poate lumina şi nu se poate arăta în toată
splendoarea lui decât în „Nopţile” adânci şi profunde, ne face
să credem că apropierea operei celor doi mari poeţi ab initio
este o datorie în descifrarea filosofică a mesajului liric de după
Eminescu. Cum se cunoaşte, Eminescu scrie poezie filosofică
sprijinindu-se pe lecturi întinse şi aprofundate şi chiar pe o
reflecţie metafizică proprie. Poetul este conştient de limitele
filosofice care sunt chiar limitele intelectualului uman,
înţelegerea cât mai riguroasă a apriorismului 174 kantian
devine pretext de vis şi, efectiv, se prelungeşte în visul fantastic
al lui Dionis-Dan din „Sărmanul Dionis”, scoţând posibilitatea
desprinderii complete de schemele intuiţiei spaţiului şi timpului
din chiar faptul transcedentalităţii lor. În extremis, iată şi
întrebarea fundamentală pe care şi-o pune Eminescu: «Care
este criteriul realităţii?… Poate că noi nu facem alta decât să
visăm…”, un fel de hybris subiectivistică a disoluţiei complete
a certitudinii naturale a realităţii: atitudine caracteristică
filosofiei lui Fichte şi ad rem dezvăluită în „Cezara”. În replică,
se pare, Macedonski publică în «Curierul de Iaşi»la 6, 11, 13,
15 şi 18 august 1876, «Thalassa» în care mitologia exotică
întruchipată de «Insula lui Euthanasius» este o evocare
sugestivă a instinctului erotic de posesiune în etapele
progresive ale definirii sale. Îmbătat de «vinul nemuririi»,
Thalassa primeşte moartea ca o eliberare şi se dăruieşte
valurilor simţind cum sufletul lui, dezbrăcând prezentul în
viitor, dezbracă pe om în arheu». La ideea acestui arheu ca
spirit al Universului ajunsese – într-o viziune şi versiune
originală – şi Eminescu în proza filosofică «Archeus», rămasă
în manuscrisul 2269. E mai sigur, însă, că Macedonski să fi
cunoscut „Sărmanul Dionis” (publicat în „Convorbiri Literare”,
la 1 decembrie 1872 – I – ianuarie 1873) şi să fi fost
impresionat e turnura problematică, estetică a nuvelei, privind
ideea filosofică a „lumii ca teatru” între „epilogul” nuvelei
eminesciene şi ideea arheului diferenţa e, doar, de nuanţă şi
interpretare. Este adevărat că întâlnirea cu etica lui
Schopenhauer, Eminescu o dezvoltă în câteva teme literare, cu
deschidere către spaţiul indic al Vedelor, dar şi către ataraxia şi
fizica stoică. O fizică transcendentă ca şi „Fizica” lui Aristotel.
Astfel, „voinţa de a trăi” devine la Eminescu „dorul
nemărginit”din Scrisoarea I, iar în atingere şi cu „dorul”poeziei
populare produce „farmecul dureros” al liricii exotice. La
Macedonski, „voinţa de a trăi” devine metafora
primăvăraticului impuls germinal, din poezia Stepa: „Viaţa însă
nu-ncetează cursul ei fenomenal, / Din cenuşa cea mai rece,
izbucneşte înfocată, / Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul
Germinal”. Dacă la Eminescu transcendentul era organic
implementat în operă, ţinând de placa turnantă a unui mod
vizionar implacabil, la Macedonski – a cărui idealitate nu e
deloc metafizică, transcendentă ori speculativă -, asemenea idei
se ivesc în regimul unor opţiuni supreme, de unde semnul
„tragic”al epopeii… Interesante rămân, dincolo de aceste
paralelisme, afinitatea electivă a două moduri de gândire,
concomitentă unor căutări spirituale, vizionarismul acut şi
accentul dramatic al idealităţii narative. Hyperionul poeziei
române este creatorul unui limbaj poetic unitar, de armonie şi
figuraţie coerentă, bazat pe un fel de popularitate expresivă
accesibil până la romanţă şi filosofic cu transparenţă. Cum a
turnat Eminescu „limba veche şi înţeleaptă” în adevăraţi
„faguri de miere” ai poeziei sale se cunoaşte. Faţă de
eminescianismul stilistic, Macedonski manifestă, încă de
timpuriu, o mare disponibilitate artistică, chiar dacă, sau tocmai
de aceea, Macedonski reproşa lui Eminescu, formele populare
şi arhaice, fonetismele şi construcţiile populare moldoveneşti.
Adevărul e că despre Eminescu nu se mai poate spune nimic
esenţial decât din perspectiva totalităţii. Este ceva ce a făcut
Ioana Em. Petrescu, raportând universul 176 operei la cele
două modele cosmogonice, platonicean şi kantian, lucru ce
trebuie făcut şi pentru Macedonski, deoarece, cele două „feţe
de Ianus” ale acestuia, au fost greşit interpretate, tendenţios
spunându-se, împotriva lui Eminescu, dar ele, în fapt sunt
îndreptate „către trecut” şi, respectiv „către viitor”, aşa cum
apare în viziunea lui Nicolae Manolescu, exprimând, în acest
fel, „naşterea poeziei moderne”, sensul firesc al lirismului.
Dacă pentru Eminescu poezia ar fi „expresia normală a fiinţei”,
pentru Macedonski aceasta rămâne o „himeră de căutat”, o
citadelă de cucerit, în general ceva ce „I se refuz㔺i care ar
sugera o „emoţie artificială”. Poetul „Excelsiorului” exprimă,
cel dintâi, la noi, acest „triumf al conştiinţei poeziei asupra
poeziei” (lungă contradicţie dintre conştiinţă şi poezie), căci,
„geniul său înfloreşte nu în siguranţă de sine, ci în
nesiguranţă”, nu cunoscând poezia, ci căutând-o”,
(Metamorfozele poeziei – Nicolae Manolescu). Pentru a nu fi
condamnat că fac din Macedonski un alter ego al lui Eminescu,
în încercarea mea de a-i apropia, subliniez faptul că atât la
Eminescu cât şi la autorul „Nopţilor”observăm că timpul, pe
bună dreptate, are o natură ambivalentă, o conformaţie duală.
Există variaţiuni ale timpului, specii temporale, reflexe
cronologice distincte care nu contenesc să fascineze. Se poate
vorbi despre un timp cosmic (vital, cum îl numeşte Rosa del
Conte) ale cărui constante ar fi eternitatea şi imuabilitatea, şi
un timp terestru (sau muritor, în terminologia cercetătoarei
italiene), caracterizat de curgere, vremelnicie, accidentalitate.
Primul e un timp plenar, ce duce la desăvârşire toate formele
universului, e un timp benefic şi propice, în vreme ce al doilea
e un timp al efemerului şi al uzurii, al degradării şi morţii.
Ambivalenţa temporală o regăsim în recurenţa şi
funcţionalitatea expresiilor timp şi vreme, termeni esenţiali ai
semantismului temporal la Eminescu, dar şi la Macedonski.
Acestor doi termeni cu valoare, să zicem, arhetipală li se
subordonează alţii care nuanţează, caracterizează şi exemplifică
sentimentul timpului sau fenomenul scurgerii acestuia, durată,
cu alte cuvinte. Între aceştia putem aminti: clipă, oră, zi, an,
secol (cu sinonim veac), prezent, trecut, viitor, noapte, seară.
Dacă seara din „Thalassa” (1916) este parte componentă a unui
baroc al ornamentaţiei specifice: „Seară palidă, şi-n ceruri, ochi
de îngeri plini de raze… / Adierea îşi ascute fremăturile de
stânci, (…) la Eminescu, Sara pe deal este timpul uman, unde
actorii iubirii au nostalgia decorurilor fluctuante. Să nu uităm
că vremea la Eminescu, poate măsura şi timpul etern, imuabil,
circular, al naturii. O astfel de dublă polarizare semantică a
vremii (care sugerează şi timpul individual al lui Macedonski,
dar şi timpul naturii eterne) putem afla în Revedere, unde
vremea exprimă mai întâi timpul regenerator al naturii, foarte
apropiat de cel cosmic: „Codrule cu râuri line/ Vremea trece,
vremea vine, / Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti”.
(…) La Macedonski vremea este partea componentă a unui
spaţiu poetic care exprimă o altă formă de idealitatea
impenetrabilă, dar şi timpul ce influenţează natura, ca la
Eminescu: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini, şi mor
şi-n mine./ Şi-au fost atât de viaţă pline/ Şi azi se sting aşa
uşor”. (Rondelul rozelor ce mor). La amândoi poeţii, vremea e
generatoarea nostalgiilor, iar timpul pentru Eminescu are
conotaţiile şi semnificaţiile unui lexem ce exprimă de o
manieră mai abstractă, mai generalizantă conceptul duratei
decât vremea, cuvânt cu 178 iz arhaic, încărcat cu valenţe
poetice mult mai accentuate şi care figurează derularea
temporală în concretitudinea ei, plasticizând-o astfel şi
modelând-o în registru liric cu mai multă vigoare. Referindu-ne
la Eminescu, cunoştinţele sale cosmogonice nu ne surprind,
cunoscând faptul că poetul a trăit într-o perioadă în care teoria
Kant-Laplace era notorie. Astfel, intuind epoca „marii găuri
negre” şi a Bing-Bang-ului”, Eminescu spunea în Rugăciunea
unui dac: „Pe când nu era Moarte, nimic Nemuritor,/ Nici
sâmburul de viaţă dătător,/ Nu era Azi nici Mâine, nici Ieri, nici
Totdeauna/ Căci unul era toate şi Totul era una”. Nu vom
întâlni la Macedonski natura exuberantromantică şi surprinsă în
marile-i prefaceri, în erupţiile cosmice ori geologice, ci o
natură disciplinată după formele utopiei sale de transcendere
cultivată cu un fel de regret, nicidecum cu nostalgie, pe măsură
ce este imaginată cu pathos. Nostalgia romantică eminesciană
nu intră în programul naturistic macedonskian, pentru că poetul
o percepe aproape ca un modern, fiind un om prezent al
peisajului, nu un absent al romantismului nostalgic. Egotismul
macedonskian se reflectă în mare parte din opera sa ca un semn
al oglinzii, de aceeaşi nevoie de strălucire intensă, de
megaviglia ostentativă, care are la bază supradimensionarea
egotist-narcisiacă a spiritului baroc. Aceasta este o obsesie a
efectului, a unei extravertiri compensative, traducând o mare
dramă interioară. Acelaşi fenomen îl întâlnim şi la Eminescu.
Oglinda reflectă, de data aceasta, nu o lume exterioară,
obiectivă, cu una interioară, subiectivă, suficientă sieşi şi
fascinată de mitul propriei oglindiri. Acest mit îl regăsim şi la
Macedonski, dar reflectat invers. Autorul „Nopţilor” raporta
universul la sine şi nu pe sine la univers (ca la Eminescu),
aceasta este, de fapt antropologică, Bacon o trecea printre acele
eronate idola tribus menite a deforma imaginea realităţii
conform unui contestabil coeficient de subiectivitate. Chiar
dacă nu există multe elemente comune la cei doi poeţi, acela
care există se evidenţiază în limitele unei complementarităţi a
fenomenului „oglinzilor paralele”pe care suntem datori să-l
amplificăm în folosul celor doi, şi al nostru. Condiţie sine qua
non în înţelegerea operelor ce au dobândit o aureolă
exponenţială. „Cruzimea oglinzii” la cei doi nu este altceva
decât lumina dintre două oglinzi paralele ce nu se exclud una
pe alta. Ele multiplică la infinit „Icoana stelei ce s-a stins” (La
Steaua – Eminescu), pentru a fi celor doi (ne)împăcaţi „repaus
dulce şi suprem…” (Noapte de mai – Macedonski), mărturie
pentru necesitatea înţelegerii şi definirii lor.

Mai citeste: 

Clubul GOLD al revistei tiparite

Invitatie -antologia GALAXY -ECOURI LITERARE ROMANESTI

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Cumpara antologiile Universum!

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

35,00 CAD

Uneori elefantii zboara/Sometimes elephants are flying *FORMAT ELECTRONIC (ebook)

Uneori elefanţii zboară a autoarei Mihaela CD este o culegere extraordinară de reflectii si enunturi motivationale, realizata in pagini color de inalta calitate, care se adresează tuturor celor care vor să creadă în visele lor! Pe parcursul celor 250 de pagini pline de culoare vei descoperi secrete ale succesului ca sa fii mai puternic si mai bun! Comandati acum la numai 25 dolari canadieni.

25,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Un gând despre „COMPLEMENTARITATEA „OGLINZILORPARALELE”: EMINESCU – MACEDONSKI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.