NU VREAU SĂ FIU LUCEAFĂR
Autor: Aurelia Oancă
Nu vreau Luceafăr să mai fiu
În universul rece,
Vreau să fiu om și să fiu viu
Să simt viața cum trece.
Am învățat acolo sus
În universul mare,
Că veșnicia n-are-apus
Și n-are nici hotare.
Din timpul tors de galaxii
Se nasc noi nebuloase,
Ce poartă-n ele stele mii
Cu străluciri frumoase.
Dar stelele au străluciri
Și sufletul de piatră,
N-au inimă și mari iubiri,
Nici nu iubesc, nu iartă.
Eu fost-am om, cândva, demult,
C-o inimă fierbinte,
Care-a trăit în viu tumult
Și-n slove și-n cuvinte.
Aș coborî iar pe pământ
Să-l mai sărut odată,
Să-i fac eternul jurământ,
Să nu plec niciodată.
Dar timpul din spirala lui
Aude-a sa dorință,
Deschide poarta cerului
Cu magica-i cheiță.
E liber drumul, poți să pleci,
Dar nu uita că mâine
Vei fi bătrân și pe poteci
Vei cere poate-o pâine.
Îți mulțumesc bătrâne timp,
Sărutu-ți a ta dreaptă,
Voi aduna din anotimp
O floare ce te-așteaptă.
În ea voi pune viu parfum
Și pete de iubire,
Voi face ghem un nor de fum
Apoi cu fericire,
Îl voi lega și ți-l voi da
Dobândă pe vecie,
Să ai și tu iubirea ta
Și clipa ta să fie,
Eternitate peste om
Și viață peste toate,
Ținută dreaptă pentru pom
Și dragoste în șoapte.
Cu sufletul plin de curaj
A coborât din stele,
C-o inimă-n al său bagaj,
Printre povești rebele.
Le-a scris acolo, printre nori
Din șoaptele ajunse,
De la iubiții care-n zori
Aveau sub pleoape puse,
Fărâme dulci și amintiri,
Din noaptea ce trecuse,
Cu patimi dulci și cu iubiri
Și cu poveri nespuse.
Pe raza lui a coborât
Alunecând alene,
Sub luciul lunii a căzut
Și-ncet, încet el geme.
E dur pământul sub picior
Și doare rana-adâncă,
Făcută de un spin de dor
Căzut parcă din stâncă.
Cu pasul greu dar apăsat
El trupul și-l ridică,
Străbate drumul către sat
Și vede-o casă mică.
La geam stăteau vreo trei gutui,
La masă lampa oarbă,
Pare-a fi casa nimănui
Și-n gând el se întreabă:
O fi bordei de oameni buni
Sau poate-i părăsită?
Cu ochi de jar face minuni
Și-n casă se agită,
Un chip bălai cu ochi de cer
Și cu surâs de fragă,
Luceafărul, chip de mister
O vede și-i e dragă.
Lumina lui s-a revărsat
Ca pacea în odaie,
El fetei un sărut i-a dat
Ca focul cu văpaie.
Cireașa din obraz s-a copt
Și-a lăcrimat a rouă,
El o privea topit de tot,
Ca norul când îi plouă.
Pe chipul blând a răsărit
O clipă de vecie,
Ce s-a schimbat în infinit
Și-n strălucire vie,
Să poarte-n tolba lui cea grea
Povești cu soare-n ele,
Fără tristeți și urmă rea
De rătăciri rebele.
Luceafărul, flăcău de rând
O-mbrățișă pe fată,
Îi simte trupul fremătând
Și el se-aprinde-ndată.
O strălucire i-a cuprins
În brațe de lumină,
Apoi în plete i s-a prins
Puterea cea divină.
Cu chip de zeu și ochi de foc
Moș Vreme se arată,
Învârte roata lui în joc
Cu ochii tot la fată.
Privește-apoi la fiul lui
Ce din înalt venise,
Cu păr vâlvoi și ochi căprui
Și-n inimă cu vise.
-Ți-e dragă fata, fiul meu?
-Mi-e dragă pe vecie!
-Atunci să fii iubit mereu
Și pacea să vă fie,
Lăcaș de suflet și de trup
Și soare în privire
S-aveți mereu, nu ochi de lup
Cu mârșavă simțire.
C-o răsucire de vârtej
Se-ntoarce-n vreme timpul,
Dar lasă-n urma lui un vrej
Cu flori din anotimpul,
În care florile-nfloresc
Și-n muguri verzi se-mbracă
Și pomii toți căci toți iubesc
O viață pusă-n arcă
Și care azi plutește-n larg,
S-adune dintre stele,
Floare cu floare, drag cu drag
Și gândul meu cu ele!
Poezii pentru sufletul meu 