romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 1

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 1 Despărțirea de tata

Drumul trecea printre casele oamenilor, căutând parcă ieșirea spre întinderea pustei. Acolo era liber, putea să se lățească, să șerpuiască după voia inimii. În sat, era constrâns de case, de garduri, de grădini, de tot ce construiseră oamenii, obligându-l să urmeze un traseu bine stabilit. Eu, îl urmez mergând agale și povestind cu gândurile și cu amintirile mele.

Tatăl meu părăsise această lume înainte de vreme, lăsându-ne pe noi și pe mama în voia sorții. Din punct de vedere material ne-am descurcat, muncind pe rupte bineînțeles. Simțeam însă lipsa tatălui meu, din toate punctele de vedere. Era un om puternic, bun și foarte harnic. Acum încercam să-l înlocuim, dar era mult prea greu.

Sora mea mai mare, n-a rezistat, așa că într-o bună zi și-a luat „la revedere” și-a plecat să-și facă un viitor la oraș. Eu și cu fratele meu am rămas alături de mama și timp de aproape doi ani, am muncit din greu. Deși aveam doar doisprezece ani la moartea tatălui meu, m-am simțit foarte matură, foarte responsabilă. Și Victor se străduia, deși joaca îl mai chema, îl mai ademenea, ca să nu uite că încă mai este copil.

Într-una din zile, în timp ce eu și cu mama săpam în grădină, el a dispărut. Nu am observat prea curând acest lucru. Abia când am terminat de săpat șirurile de mălai și ne-am întors acasă, am observat lipsa lui Victor.

-Oare unde o fi? se întrebă mama, obosită și îngrijorată.

-Mă duc eu să-l caut. Stai liniștită, mamă!

-Îți mulțumesc, dragă Kati.

Am făcut cale-ntoarsă câteva sute de metri, strigând cât mă ținea gura: Victor! Victor!!

Nici urmă însă de fratele meu. M-am speriat îngrozitor. Am dat fuga la fântână, cercetând atentă peste tot, dar nimic. Într-un fel m-am bucurat că nu am găsit nimic acolo. M-am așezat pe un butuc, la umbra fântânii și am început să plâng și de necaz și de bucurie. După câteva minute, mi-am amintit de mama. Trebuia să-l găsesc, dar unde putea fi? Am încercat să mă gândesc la ce-ar fi putut să-i treacă lui, prin mintea aceea de zece ani. Nici așa nu am rezolvat prea mult din problemă, așa că am pornit-o din nou spre casă. Fie ce-o fi. Când am trecut pe lângă grajd am observat ușa întredeschisă.

-Oare s-a ascuns aici? mi-am zis eu.

Am pășit tiptil peste pragul de la intrare și am încercat să pătrund cât de cât, întunericul din interior. Îl strigam în șoaptă, speriată fiind de liniștea aceea apăsătoare. Un mieunat subțirel m-a trezit din acea concentrare. Am pornit în direcția de unde venea mieunatul, împiedicându-mă de tot felul de lucruri aflate acolo. „Tata nu le-ar fi lăsat așa, dacă…” Ochii mi s-au umplut de lacrimi și parcă pentru moment am uitat de ce mă aflu acolo. Am stat nemișcată și am plâns o bună bucată de vreme. Îmi era dor de tata, eram obosită de atâta muncă, îmi era milă de mama și de Victor bineînțeles.

Printre lacrimi și obișnuită fiind deja cu întunericul din grajd, am zărit bocăncelul fratelui meu.

-Doamne! Ce-o fi pățit?

M-am repezit spre el, dând la o parte toate lucrurile aflate acolo. L-am găsit zăcând pe podea. Deși eram cumplit de speriată, am încercat să-l ridic ușor, ca să nu-i fac și eu vreun rău.

-Kati, tu ești? întrebă el cu o voce stinsă.

-Da, puiule, eu sunt! Ce-i cu tine aici?

-Am venit să văd pisoiașii, dar m-am împiedicat de mizeriile de pe jos și am căzut.

-Nu sunt mizerii, numai că nu le mai păstrăm în așa rânduială cum o făcea tata.

-De ce, Kati? De ce a trebuit să plece tata?

-Nu-ți pot răspunde, dar acum hai, ridică-te. Mama este foarte necăjită și ne așteaptă.

-Mă va certa?

-Posibil, dar tu să nu spui un cuvânt. Îi voi explica eu ce s-a întâmplat.

-Bine, am să fiu cuminte.

S-a ridicat bietul copil, s-a sprijinit de mine și așa am pornit-o spre casă. Încă era amețit. S-a lovit puțin la cap și asta mă neliniștea. Când am intrat în casă, am găsit-o pe mama stând la masă și plângând. Mirosea frumos în casă de la mâncarea care fierbea pe sobă, dar ea era distrusă. Era obosită, tristă și bolnavă. Noi încă nu observasem acest lucru, pentru că lupta din răsputeri să ne crească, să ducă singură povara unei gospodării, a unei familii.

Când l-a văzut pe Victor, s-a repezit la el. Am închis ochii și am așteptat să aud zgomotul palmei, dar…liniște. Când i-am deschis, am văzut că mama îl ținea în brațe și plângea cu fața înfundată în hainele lui. Biata mama, ne iubea foarte mult. M-am apropiat și cu brațele mele încă mici am încercat să-i îmbrățișez pe amândoi, continuându-ne plânsul de fericirea regăsirii, de necaz, de toate la un loc.

După câteva minute de fericire amară, l-am luat pe Victor și l-am dus afară pe prispă, unde aveam amenajată un fel de baie de vară. L-am ajutat să se spele, apoi am ajutat-o pe mama să pună masa. Am savurat în liniște mâncarea, lăsându-ne fiecare gândurile să zboare unde doream noi.

Târziu în noapte, m-au trezit suspinele mamei. Plângea noaptea, ca să nu o auzim noi. Victor se poate că nu o auzea, dar eu o auzeam de fiecare dată. Mi se rupea sufletul, dar eram și eu doar un copil și nu știam cum s-o ajut. Se împlinise de curând un an de la moartea tatălui meu, dar durerea creștea direct proporțional cu trecerea timpului. Mama era din ce în ce mai slabă, mai fără putere. Noi creșteam cu fiecare zi, urmând cursul normal al vieții. Sora mea mai mare, Loli, venea din ce în ce mai rar pe-acasă. Stătea două-trei zile, timp în care făcea pe marea domnișoară de la oraș. Critica, certa pe toată lumea, apoi pleca. Plecarea ei era ca o ușurare pentru noi, deși mama suferea și pentru ea. Era copilul ei și ar fi vrut să fie altfel, dar din păcate nu se putea.

Viața noastră a mers mai departe, cu munca zilnică și cu pregătirile de toamnă. Eu și cu mama munceam enorm, iar Victor ne ajuta cu ce putea, ca să punem în borcane, în butoaie și în pod, recolta verii, rezultatul muncii noastre. Pe la sfârșitul lunii octombrie, am pus la adăpost cam tot ce se putea pune. Când ne-am văzut cămara plină cu tot felul de bunătăți, am avut acea satisfacție a omului care a investit și acum își vede rezultatele.

-Dragii mamii, sunt foarte mândră de voi.

-Mulțumim mami, dar și noi suntem mândrii de tine. Ai reușit.

-Fără voi, nu aș fi putut face nimic.

-Nici noi fără tine. Te iubim mult, i-am spus eu în numele nostru, apoi am îmbrățișat-o cu dragoste.

-Acum vom putea sta liniștiți, până în primăvară, dragii mei copii.

Așa ar fi trebui să fie, să ne bucurăm, dar… Mama era din ce în ce mai slăbită, mai tristă. Noi nu știam, că de fapt ea era foarte bolnavă. Nici ea nu știa exact ce are, suferea dar nu s-a dus la un doctor. Se gândea la noi, la gospodărie, la tot. Nu mai avea timp și pentru ea.

Pregătirile pentru Crăciun le-am făcut cu mare greu. Atunci am învățat să fac prăjituri, bomboane pentru brad și multe alte lucruri. Mama nu mai avea putere să facă absolut nimic, stătea aproape tot timpul în pat. Îmi spunea ce să fac și cum să fac. Eu îmi notam unele lucruri pentru a nu le uita, parcă presimțeam că va fi ultimul nostru Crăciun împreună.

Bradul ni l-a adus unchiul Ianoș, fratele mamei. Tot el ne-a mai adus ceva bombonele de la oraș, apoi ne-a ajutat să-l împodobim. Era foarte necăjit văzând-o pe mama atât de bolnavă.

-Ar trebui să chemăm un doctor, Maria dragă.

-După sărbători, te rog. Acum vreau să fiu lângă copiii mei.

-Bine, dar după sărbători te duc la doctor.

-Am să merg. Te iubesc tare mult, ianoș.

-Și eu te iubesc și de aceea nu pot să văd cum suferi, fără să faci nimic pentru tine.

-Nu-ți face probleme. Poate am obosit prea mult cu munca și acum sunt frântă. Am să-mi revin, vei vedea.

-Sper din tot sufletul. Ai aici copiii pentru care trebuie să-ți revii.

-Știu Ianoș. Ei sunt sufletul și viața mea. Pentru ei voi trăi de azi înainte.

-Acum vă las. Ne întâlnim de sărbători! Aveți grijă de voi.

-Mulțumim pentru tot, unchiule, i-am spus eu conducându-l.

-Kati dragă, să ai mare grijă de mama ta. Nu-mi place deloc starea ei.

-Voi avea unchiule, fii liniștit.

După plecarea unchiului, am văzut-o cu alți ochi pe mama. Era într-adevăr foarte palidă, ochii îi erau mai adânciți în orbite, mâinile îi erau scheletice. Cum de nu am văzut asta până acum? Îmi era teamă de răspunsuri. Înțelegeam că ceva grav se întâmplă cu ea, dar ce?

În seara de Crăciun, am aranjat casa cât de frumos am putut, cât de bine m-am priceput, apoi am așteptat musafirii. A venit unchiul lanoș cu soția și cu cei doi băieți ai lor. Am petrecut puțin cu ei. Pe mama am reușit s-o aducem la masă, dar a rezistat foarte puțin. Mai târziu, unchiul a insistat să mergem și noi la ei, dar mama nu se putea deplasa. Am așezat-o comod în pat, apoi am plecat cu unchiul, dar am stat foarte puțin la ei. Când am revenit, mama dormea, dar din ochi îi curgeau lacrimi fierbinți. Am sărutat-o pe frunte, lăsând-o apoi să doarmă. L-am culcat și pe Victor, apoi m-am cuibărit în patul meu, am luat perna în brațe și mi-am înfundat fața în ea, pentru a nu mi se auzi suspinele.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

2 gânduri despre „romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 1

  1. Dacă vreo dată din admirația, dragostea față de frumusețea naturii ați rupt, la fel ca mine, o floare de câmp, citind acest roman ,, FLOAREA DE CÂMP,, autor doamna AURELIA OANCĂ nu o veți mai rupe niciodată , eu niciodată ….Dar, lectura acestui roman m-a trimis și mă va trimit mereu să căutat cadrul unde să găsesc, să privesc ,, floarea de câmp,, ,, gingașă, puternică precum roca ce stă în calea apei,, în amintirea personajului principal care, ne spune autoarea ,, … nu a fost orice femeie,, ,, a fost ( ca ) o floare de câmp…..,, înfruntându-și soarta cu stoicism,,

    Apreciat de 1 persoană

  2. Dacă vreo dată din admirația, dragostea față de frumusețea naturii ați rupt, la fel ca mine, o floare de câmp, citind acest roman ,, FLOAREA DE CÂMP,, autor doamna AURELIA OANCĂ nu o veți mai rupe niciodată , eu niciodată ….Dar, lectura acestui roman m-a trimis și mă va trimite mereu să căut cadrul unde să găsesc, să privesc ,, floarea de câmp,, ,, gingașă, puternică precum roca ce stă în calea apei,, în amintirea personajului principal care, ne spune autoarea ,, … nu a fost orice femeie,, ,, a fost ( ca ) o floare de câmp…..,, înfruntându-și soarta cu stoicism,,

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.