romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 8

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 8 Doamna Agneș

Nașterea m-a transformat total. Nu-mi mai păsa de lucrurile mărunte, le consideram fără importanță. Totul se învârtea în jurul fiicei mele. Ea era universul meu. Cu trecerea timpului am început să mă înzdrăvenesc, să-mi revin după nașterea grea. Încet, încet, uitam chinurile prin care trecusem. Doamna Agneș, avea grijă de mine, pe măsura puterilor ei bineînțeles. Abia așteptam să fiu din nou în formă, să pot face mai multe treburi și pentru mine și pentru fetița mea. Nu eram obișnuită cu atâta alintare. Așa mă simțeam când mi se aducea mâncarea la pat, sau eram ajutată să mă ridic. O îndrăgisem foarte mult pe gazda mea. Îmi ținea loc de mamă, iar eu îi țineam loc de fiică.

Când o alăptam pe micuța mea, simțeam că totul dispare, rămânând doar noi două în întreg universul. Mânuța mică așezată pe sânul meu, îmi dădea fiori. Simțeam acea căldură plăcută până în adâncul ființei mele. Îmi venea s-o strâng în brațe cu putere, dar îmi era teamă că forța iubirii mele ar putea-o strivi. O priveam cu dragoste și lăsam ochii s-o îmbrățișeze, cât de tandru puteau. Într-una din zile, doamna Agneș m-a întrebat:

  • Te-ai hotărât ce nume îi vei da?
  • M-am gândit la mai multe nume, dar cel mai drag îmi este, Ana.
  • Este foarte frumos. Săptămâna viitoare vom face botezul. Vor veni și ai tăi.
  • Sper din tot sufletul. Fără ei m-aș simți foarte singură.
  • Nu ești singură, știi asta, nu?
  • Știu, dar lângă ei am crescut, sunt familia mea.
  • E drept. Kati dragă, te-ai gândit ce vei face de-acum înainte?
  • Mă gândesc mereu la asta, doar că, acum mi s-a complicat puțin viața.
  • Nu mai gândi așa. Eu te voi ajuta cât voi putea. Te iubesc ca și pe copilul meu.
  • Vă mulțumesc mult, pentru asta.

Am făcut botezul fiicei mele, împreună cu familia mea. Totul a fost în ordine. După plecarea lor, nu am putut să nu-mi pun întrebarea: oare Elek știe că este tată? Parcă nu mai eram atât de supărată pe el. Fetița mea, era rezultatul marii mele iubiri pentru el. Acum doream doar liniștea noastră.

Când a împlinit trei luni, toamna era aproape, iar războiul făcea ravagii peste tot.

Noi am scăpat până în prezent, dar ne era din ce în ce mai greu. Am hotărât că trebuie să-mi caut un serviciu, să câștig ceva bani pentru a ne putea întreține. Drept urmare, am făcut o primă încercare, la Szeged. Am găsit de lucru la un restaurant. Aveau nevoie de ajutor la bucătărie. M-am bucurat foarte mult, pentru că-mi plăcea să gătesc. Problema era naveta. Bombardamentele au distrus căile ferate și asta îngreuna totul. Doamna Agneș, mi-a propus să-mi caut o locuință și să vin acasă doar sâmbăta. Și acest lucru mi se părea greu. Trebuia s-o las cu fetița mea, care pe măsură ce creștea, era tot mai neastâmpărată. Am încercat totuși această variantă.

Două luni s-au scurs destul de repede, dar apoi a venit frigul și asta a pus capăt primei mele încercări de a munci pentru bani, și departe de casă. Adunasem totuși o sumă frumușică, așa că mi-am zis în sinea mea, că ne ajunge până la primăvară. Am cumpărat niște lemne și cu ce mai aveam pe lângă casă, nu am suferit de frig. Iarna a fost destul de grea, cu zăpadă mare și ger cumplit, dar noi ne-am descurcat. Spre primăvară însă, doamna Agneș s-a înbolnăvit. Era greu de ajuns la un medic, mai ales în acele vremuri cumplite. A zăcut vreo patru-cinci săptămâni, după care ne-a părăsit. M-am simțit a doua oară orfană, singură, părăsită, pustiită.

Mătușa mi-a propus să mă întorc acasă. Dacă mă gândeam la fetița mea, era soluția ideală, dacă mă gândeam la mine, nu. Am ales totuși prima variantă, dar cu condiția să lucrez în continuare. Mătușa a fost de acord. Spun mătușa, pentru că ea urma să aibă grijă de odorul meu.

Am încercat să-mi reiau serviciul la Szeged, dar nu s-a mai putut. Vremurile grele și războiul, i-au determinat pe patroni să închidă localul. După câteva zile de căutări, m-am întors acasă. Disperarea a pus stăpânire pe mine. Mai era și furia care mă rodea pe dinăuntru. Elek dădea târcoale casei noastre tot mai des. Unchiul nu l-a băgat în seamă de vreo câteva ori, dar apoi s-a înfuriat rău de tot și l-a abordat destul de dur.

  • Ce te tot învârți pe lângă casa noastră?
  • Vreau să-mi văd copilul, doar atât!
  • Nu meriți asta! Așa că du-te și vezi-ți de treabă!
  • Nu pot, nene lanoș. Am fost și sunt un laș, dar de iubit o iubesc pe Kati și pe copil.
  • Măcar știi ce este?!
  • Am aflat. Este fetiță.
  • Bine că știi măcar atât.
  • O voi ajuta. Le voi ajuta pe amândouă.
  • Nu avem nevoie de ajutorul tău. Ne descurcăm și fără el.
  • Nene lanoș, lasă-mă să le văd.
  • Acuma nu. Poate când vor ieși pe-afară, dar atât.

Unchiul i-a întors spatele, lăsându-l la poarta încuiată ca pe un năuc. Nu s-a lăsat bineînțeles, a continuat să patruleze prin fața porții, până într-o zi, când n-am mai putut suporta.

  • Ce cauți aici? l-am întrebat furioasă.
  • Am vrut să vă văd, doar atât.

-Ne-ai văzut, acum gata. Te rog să pleci și să nu ne mai deranjezi!

  • Este foarte frumoasă. Seamănă cu tine.
  • Știu. Acum te rog să pleci, ai înțeles?!

A plecat de la poartă, gârbovit de durere. Îmi era milă de el. Probabil că încă îl mai iubeam, dar nu puteam uita ce mi-a făcut. Câteva zile am fost foarte tulburată, dar mi-am revenit. Nu merita. Gândul că trebuia să am grijă de fetița mea, îmi dădea putere. După câteva zile, le-am spus a-lor mei ce am hotărât.

  • Am să plec la Budapesta, la Loli. Sper că mă va ajuta.
  • La Loli?! Dar ea nu a dat niciun semn de viață de ani de zile! Cum crezi tu că te va ajuta?
  • Nu știu, dar sper s-o facă. Este sora mea, la urma urmei.
  • Este adevărat. Dar tu știi ce suflet hain are.
  • Știu, dar tot vreau să încerc.
  • Bine, fată dragă, dar ai mare grijă, mi-a spus unchiul.
  • Voi avea. Faptul că voi mă susțineți, îmi dă putere.

După o săptămână, mă aflam la Budapesta. Drumul a fost foarte greu, dar am reușit. Problema era însă, că habar nu aveam încotro s-o apuc, iar bani nu prea aveam. Îi cheltuisem pe drum ca să pot ajunge. Orașul arăta cam rău, războiul lăsând urme adânci, asupra lui. Oamenii erau speriați, uneori chiar răi, așa că nu am avut prea mare ajutor, în a o găsi pe sora mea.

Nici putere nu prea mai aveam. Nu mâncasem nimic de două zile, eram șfârșită. La un moment dat, am ajuns lângă o vitrină, unde erau expuse tot felul de mâncăruri, prăjituri și alte bunătăți culinare. Toate erau atât de scumpe, încât mi-am înghițit saliva și am făcut cale întoarsă. Mi-am continuat drumul, întrebând în dreapta și-n stânga, căutându-mi de lucru, dar n-am găsit nimic. Foamea m-a adus din nou în fața vitrinei.

Printre cele expuse, am văzut și o bucată de dovleac galben copt, care costa doar trei forinți. Atâta mai aveam în buzunar, așa că am cumpărat o bucată și mi-am potolit foamea. Asta însă pentru foarte puțin timp.

În căutările mele, am ajuns la porțile unei făbricuțe care confecționa nasturi. M-am bucurat cum nu pot exprima în cuvinte. Am intrat în clădirea unde erau birourile și am spus că vreau să lucrez acolo.

  • Ai mai lucrat într-o fabrică de nasturi? mă întrebă un funcționar.
  • Desigur, am răspuns eu, mințind cu o siguranță care m-a surprins.
  • Atunci poți începe chiar acum.
  • Vă mulțumesc din suflet, am răspuns fericită.

Un domn mai în vârstă, un fel de maistru, m-a condus la o mașină, care perfora găurile nasturilor. Mi-a spus că acolo voi lucra și m-a poftit pe scaunul din fața mașinii de găurit. Mi-a arătat de unde pornesc utilajul, apoi a plecat. Am rămas câteva momente, ca un bolovan pe malul apei. Habar nu aveam ce să fac. Apoi, mi-am pus mintea la contribuție, am intuit unde ar trebui așezați nasturii și m-am apucat de treabă. Problema era că nu știam să manevrez utilajul, așa că am rupt imediat burghiul. Maistrul a venit, mi l-a schimbat, dar eu am reușit să-l rup imediat și pe acela, în schimb nu am reușit să fac nicio gaură în bietul nasture. După al treilea burghiu rupt, m-a apucat furios de braț și m-a dus în biroul patronului.

  • Habar nu are de nasturi, răcni el furios!
  • De ce m-ai mințit, m-a întrebat patronul cu o voce destul de blândă, dar dojenitoare în același timp.
  • Mi-e foame și-mi caut de lucru.

Atât am reușit să spun, după care totul s-a întunecat în fața mea și m-am prăbușit. Când mi-am revenit, eram pe o canapea, acasă la patron. Soția lui mă freca pe frunte cu oțet, încercând să mă trezească din leșin.

  • Dă-i să mănânce, apoi vom vedea ce vom face cu ea.

Doamna Katalin, m-a ajutat să ajung la masă și mi-a pus o farfurie mare, plină cu fasole și cu bucăți de carne. Mi-a fost atât de foame, încât nu am așteptat să mi se spună să mănânc, cred că nici nu am mestecat mâncarea. Aruncam în mine lingură după lingură de fasole, mai mușcam și câte o bucată de pâine, și astfel în doi timpi și trei mișcări, farfuria a rămas goală. În această vijelie nici nu am observat că eram privită cu niște ochi cât cepele. Nu le venea să creadă că cineva putea mânca cu o asemenea viteză.

  • Mai dorești? m-a întrebat doamna.
  • Da, dacă nu vă supărați.

Porția s-a repetat. Am devorat-o și pe aceea, apoi am reușit să-mi ridic ochii din farfurie și să văd fețele celor din jurul meu.

  • De când n-ai mai mâncat? m-a întrebat domnul.
  • De trei zile.
  • Și cum ai reușit să reziști?
  • Cum ați văzut și dumneavoastră.
  • Da, până te-ai prăbușit. Dar ia spune-mi, chiar vrei să muncești la nasturi?
  • Am mare nevoie de bani.
  • Poți să-i câștigi și altfel.
  • Cum? Nu prea știu să fac nimic.
  • Nici să gătești, să faci curățenie?
  • O, ba da. Asta știu foarte bine.
  • Atunci uite cum facem. O vei ajuta pe soția mea și pentru asta vei primi un salariu bunicel. Dar, ai unde să stai?
  • Nu prea. Abia ieri am sosit aici.
  • Nu-i nicio problemă. Avem în curte un fel de căsuță de vară. Are bucătărie și dormitor.
  • V-aș fi foarte recunoscătoare pentru ea.
  • Atunci, haide s-o vezi și să te instalezi
  • Pot să locuiesc aici și iarna?
  • Ai o sobă bună, faci foc și totul este rezolvat.

Mi-a plăcut mult noua mea locuință. Dintr-o privire, am văzut că am loc și pentru un pătuț, dar încă nu aveam curaj să-i informez că am și un copil, și că mi l-aș dori lângă mine. A doua zi mi-am început serviciul. Am gătit, am mai făcut și niște prăjituri bune, așa cum m-a învățat mătușa. După câteva zile, toți ai casei erau foarte mulțumiți de mine. Am simțit că mă iubesc, că am o nouă familie, că sunt un om pe picioarele mele. Pe Loli n-am mai căutat-o. Le-am scris însă a-lor mei, o scrisoare de suflet și plină de mulțumiri.

Cu fiecare zi ce trecea, speranța că într-o zi îmi voi putea aduce fetița lângă mine, încolțea în sufletul meu. Îmi era nespus de dor de ea, comoara mea dragă și scumpă.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.