L-am descoperit târziu, deşi aparţinem generaţiei care a trăit două dictaturi: a proletariatului şi a democraţiei. Sau, mai bine zis, două democraţii: cea comunistă de inspiraţie sovietică zisă la început a regimului de democraţie populară şi cea post-ceauşistă de inspiraţie occidentală zisă tot mai des democratură de globalism multilateral dezvoltat. Întâi am făcut cunoştinţă (pe facebook) cu poemele sale, apoi l-am cunoscut la câteva manifestări culturale bucureştene fiziceşte. Poeziile (de factură clasicizantă, profund sociale, inspirate, ritmate, sensibile, adesea satirice, suave deseori) m-au atras, iar cunoştinţa cu făurarul lor mi-a confirmat bănuiala unui autor format, produs al Sudului generator de limbă literară şi belşug spiritual naţional. Sudul dobrogean (chiar Extremul Sud, aşa zicând căutatei, azi, sălbăticii poetice de la 2 Mai) care este frate geamăn cu cel bărăgănean al unor Stancu şi Preda.
Ştefan Doroftei Doimăneanu este (chiar el se mândreşte cu asta) un esenian de factură vitalistă, un poet matur (de tip arghezian, dacă ne referim la debutul său sedimentat) care s-a hrănit din epica aspră a destrămărilor, întinsurilor şi interferenţelor marine, din care el, bardul dibaci, ca un navigator solitar, a extras, á la exilatul de la Tomis (întâiul nostru poet, aşa zicându-i ca mulţi alţii, lui Ovidiu) tragismul liric.
Frumuseţea profundă a unui sentiment uman al suferinţei (poate alimentată chiar şi din propria experienţă fizică) este, de cele mai multe ori, izvor poetic tămăduitor. La fel cu cel iscat din travaliul dedicat iubirii, reificării prezentului, recursului la istorie şi la filosofia normalităţii, teme predilecte ale versului dorofteian.
Cred că opera acestui silenţios al manifestărilor publice merită un respect anume, o aplecare mai riguroasă, un exerciţiu al admiraţiei mai profund. Recunosc că nu am avut acces la volumele sale, care nu-s puţine, dar i-am cercetat numeroase urme lăsate în spaţiul literar al combatanţilor de eşalon doi (aşa zicând celor pe care critica îi ignoră, iar majoritatea congenerilor îi trec la capitolul invidii pernicioase) şi pot conchide că avem un creator romantic şi discret, un creator exigent şi tenace, un poet al desăvârşirii prozodice şi bucuriilor estompate, un binerostitor de vocaţie şi un respectuos orfevru al găselniţei transmiterii emoţiilor. Cred în steaua celui ce-şi întregeşte numele cu un pseudonim ce-ncepe cu sentimentul pe cât de profund, pe atât de nedesluşit – dorul – ce constituie, de fapt filonul aurifer al minereului din care-şi extrage nestematele lirice.

 

În Simfonia necuvintelor de care este fascinat, autorul de faţă îi dedică creatorului Necuvintelor, ca vrednic discipol, versuri în diverse tonalităţi: Allegro, Andante, Menuet, Vivace, după ecoul pe care-l trezeşte în suflet, acest complicat parcurs liric, alcătuit minuţios din râuri de silabe, franjuri de pădure, luna fără pată, patimile nopţii, noi fiori şi sensuri, o nimfă pe val rătăcită, o rază spectral, Luceafărul nunţii, arcuşuri divine, flautul nopţii, tăciuni de lumină, corăbii astrale, străbătând sângele zării, în timp ce „Viorile lunii, străpung infinitul”.
Şi cum să nu iasă perfect o astfel de simfonie? Şi poetul, cum să nu navigheze “în ţara sunetelor caste”, într-un continuu zbor semantic?
În acest decor fabulos, „Umbra lui Nichita tropăie pe file, / Muza îmi aruncă aura divină, / Vrea să pună trenă vorbelor subtile / Să-mi îmbrace verbul cu fulgi de lumină. // Noaptea argintie, tainică, tăcută / Îmi atinge ochii, îmi ațâță zborul. / Duhul lui Nichita pana îmi descântă / Și cu necuvinte scrie dirijorul” (Simfonia necuvintelor – Vivace).
Cu toate metaforele frumoase şi pline de înţeles, autorul strecoară, prin contrast şi cuvinte nepoetice: restartând, stâmpesc, se holbează, stacană, etc.
Ca un veritabil romantic, poetul recunoaşte: „Timpu-mi suflă în ceasornic, eu bat gândurile-n piuă, / Și aştept ca nostalgia, ochii-mi tulburi să-mi răsfeţe” (Somnul de veghe).
Şi într-adevăr, elementele de construcţie a poemelor sale sunt adeseori, cosmice: constelaţiile, norii, luna, stelele, ochii de soare, „herghelii stelare”; „la glezna genunii”; ş.a.
Versuri memorabile: „În lumini de întuneric soarele se-ascunde-n pâclă…” (oximoron), „Alunec pe secunde și cad în infinit”, „În ochii mei se-ncruntă anotimpul”, ş.a.
Proiecţia dorinţelor poetului se rezumă astfel: „Aș vrea să plec spre nesfârșite țărmuri / Să fiu nimicul din imensul zării/ Călătorind prin ochii altor vremuri / Ce s-au topit la vârsta înserării. // Sau o minută încheiată-n grabă / Între neant și timpuri viitoare, / Să fiu vândut pe clipe la tarabă / Și cumpărat de-o zână vrăjitoare. // Ea să-mi alunge norii întristării / În depărtări, ce caută ofrande, / Și-acolo sus pe treapta așteptării/ Doar câțiva ani la ceruri să-mi comande. // Poate atunci în veșnicia clipei / Să-mi număr anii ce s-au scurs prin sânge, / Și poate-acei ce s-au supus risipei / Să soarbă iar din tinereți nătânge” (Aş vrea).
Cu tot romantismul său, poetul nu poate să ignore vremurile în care suntem nevoiţi să trăim, cu tot ce incumbă ele. Şi aici, autorul părăseşte bagajul romantic de până acum şi aruncă o privire cât se poate de lucidă: „Diavoli de foc: Se plimbă moartea prin saloane albe / Cu sânge proaspăt se înviorează, / Din suflete își face negre salbe / Ca o stihie din povești de groază. // Dar nu-i de-ajuns, mai scapără amnare / Peste bolnavi și peste sănătate, / Nu au murit cei toți, cu desemnare / Și planul ei e doar la jumătate. // Ard noi spitale, lumea-i disperată, / Jale și rugi se-adună prin altare, / Suntem împinși de-o gașcă scelerată / Spre diavolii ce nu admit iertare.// Focul se-ntinde peste tot ce-i trainic, / Flăcări se-nalță-n dansuri criminale, / Arde orice într-un surâs amarnic, / Ard clipele în ritmuri infernale. // Mor semeni, arși în flăcări furibunde, / Că-i ,,Piatra-Neamț” sau ,,Balș” este totuna, / Și alte scuze flasce, muribunde / Dau toate vina pe zeea Fortuna.// Nu mai găsim în sânge pic de ură / De-atâta teamă și dureri induse, / Tot ce e sfânt e pus la grea tortură / Iar viețile sunt permanent distruse. // Pe-obrajii lumii lacrimile-s ploaie / Ce se adună într-un braț de fluviu, / Rostogolind pe suflete puhoaie / Vor trece peste zei ca un deluviu”.
Un poem încărcat de evlavie şi pioşenie în memoria părinţilor săi, se numeşte: „Moşii de iarnă”, care merită citat în întregime: „Pășeam prin cimitir / pe aleile tristei primăveri, / purtând în buzunarul inimii, / sufletele părinților mei, / ce dormeau în palatul eternității, / legănați de ecourile clopotelor ce răzbăteau până la cer. // Prin ochii crucilor încălțate cu flori,/ zâmbitori, mă priveau mama și tata, / ascultând rugile mele către Dumnezeu / în reverberații emotive, prelungi, / resimțind căldura divină / din reflexiile cuvintelor iertării. // Din grădina neantului răzbăteau ecourile / vocilor lor ascunse în picurii de soare, / care îmi șopteau că nu vor înceta să mă iubească / nici dacă eternitatea îi vor exila / în propria mea moarte. // Iar o lumânare aprinsă m-a întrebat: / De ce flacăra amintirilor arde veșnic…? // Nu am știut să îi răspund… / Dar de dincolo de poarta cimitirului / Am auzit glasul unui copil”.
O atmosferă aproape magică, propice visării şi misterului poeziei, se desfăşoară în poezia „Muza nopţii”: „În cămașa nopții muza mea se-mbracă / Și se prinde-n horă cu mișcări lascive, / Cu bagheta slovei descântând buimacă / Mă aruncă-n viduri, printre vechi misive. // Se rotesc mistere în vârtejul clipei/ Se aude marea-n somn de cucuvele / Plasma nemuririi doarme-n fumul pipei / Respirând parfumuri cu miros de iele. // Și când marea doarme, și când noaptea plânge / Când cuprins de friguri scriu despre năpastă, / Îmi șoptește muza, ,,gata, îți ajunge”! / Și-mi retrage harul din clipa nefastă. // Spulber prin inferne visele nocive, / Raze de substanță pârjolesc trecutul, / Spiritu-mi vulcanic cheamă-n grabă dive / Să-mi alunge norii, să le beau sărutul. // Cimentez iubirea dintre cer și mare / Prind în palme vântul și-l scutur de ploaie, / Las din brațe noaptea către zi să zboare / Și dansez cu muza pe zări de văpaie”.
Cu o doză de realism poetul ia atitudine clară împotriva acelor poeţi neo-modernişti pe care-i numeşte „elfi moderni” şi care scriu în aşa fel încât nici ei nu înţeleg ceea ce au vrut să spună: „Neo-moderniștii”: „Pe coala cu creionul maculată, / de elfi moderni, / cuvinte fără straie și cravată / cu o idee fixă de a spune / lor, ,,expiraților”, / ceva concret, ceva anume, / cât mai bombastic și mai complicat / și de se poate, / necomestibil și de idei secat, / încât s-arate, cât de grozavi și filosofi / azi scriu stelar / chiar și ciorapii din ai lor pantofi. // Fruntașii scrierilor/ se-nvârt în amalgame de cuvinte / fără-nceput / dar cu final de sex, prea rar fierbinte, / Și visători precum niște fecioare / din cluburi verzi, / ne vând sânge turbat din abatoare. apără / cu sârg suflarea neo-literară, / se războiesc cu toți înaintașii, / cu ,,vechiturile” / ce le-au condus în lirică toți pașii / și cu mândrie falsă ei sculptează / în praful efemer / din scurta lor plimbare prin emfază”.
Cuvinte rare şi expresii licenţioase: huidumă; dipsomanii, hiluri, „sictir de țicneală”;mârlănia ; „o pacoste pe mutră”; „de sexoase, de vagine”; „de miștouri engleziste”; „călcam în străchini”, etc. Şi un termen mai nou: „pandemioţii”.
Forme rare ale verbelor: mugurind, furtunaţi de uragane.
Licenţă poetică: a-ploilor postume.
Personificări „Cum ghioceii se zgâiau la lună”; „blestemele cu trupuri de hidumă”; „Să urle-n spaime cerul la răscruce”;”Fărâme de gheață dansează pe clipe”; „Tăcerea din colburi începe să țipe”; „Prin pâcla de umbre condeiul tușește”; „Cu aripi de piatră copacii se-nalță / Spre steaua ce plânge crezând în abis”; „pe crengile timpului”; „Pe noaptea îmbrăcată-n ii stelare”; „Fluturii clepsidrei zboară-n bezna zării”.
Şi o încercare de autoportret liric: „Deși-am trăit o viață de sălbatic / Printre iubiri de vară zdrențuită, / Rămân același disident romantic / În toamna ce m-apasă, zgribulită. // Dar viața nu mă lasă-n disperare; / Încă mi-așază doruri în privire, / Atâta timp cât visu-mi vrea să zboare / Dau liber frâu, la tot ce-i ispitire” (Primăvară). Dar şi altă încercare de autodefinire: „În lumea ca un maremușuroi / Nu știu ce sunt și nu m-am definit, / Oi fi o umbră poate un strigoi / Ce-și caută castelu-n infinit. // Cu boala fac petreceri și beții, / Cu cerul mă-nfrățesc tot mai ades, / Privesc cu dor spre doamne și soții / Cu ochi uscaţi și verb neînțeles. // Dar poate sunt un nor plin de surâs / Ce-aleargă printre picuri de cuvânt, / Stingându-mă în hohote de râs / Când șprițuri beau cu moartea pe mormânt. // Sunt tainic și nu am corespondent / În trup de-atom, prin timp şi efemer, / Dar port în sânge vârfuri de trident / Și fulger prin tăceri, plin de mister. // Nu știu… Dar știu că încă n-am murit; / Și am rămas un suflet printre vii, / Un pic nebun, un pic cam aiurit / Alerg, strunind în vers albi bidivii” (Cine sunt).
O poezie cu înţelesuri filozofice şi aforistice se intitulează „Margini”: „La marginea nopții trudește răsăritul / înviorat și fierbinte, / la o nouă aventură diurnă prin viață. // La marginea zilei / soarele adoarme pe patul de nori / în alcovul apusului, / îndemnând la visare. // La marginea gândului, / ca pe o scenă fără margini / fantomele viselor neîmplinite / dansează ireal cu nostalgia. // La marginea cuvântului / stau de pază frica, mânia, / neputința și disperarea, / înarmate cu verbe pocite și bizare. // La marginea iubirii / trădarea, frustrarea și ura / rănesc sentimente, / zdrobind și ucigând florile sufletului. // La marginea sufletului / se adună râuri de lacrimi / ce se varsă în oceanele învolburate / ale durerilor. // La marginea drumului prin viață / așteaptă șanțul, / plin cu dipsomanii / ce se îmbată permanent cu iluzii, // La marginea vieții, / universul se pierde în infinit; // la margine de infinit se află Dumnezeu. / Iar Dumnezeu iubește fără margini”.
O sumă întreagă de contraste sau oximoroane subzistă în poezia „Ploaia cu soare”: „Cât de rău mi-e bine, cât de frig ți-e cald, / Da-ul neagă totul, râsul lăcrimează, / Cât de alb e negrul când în gri mă scald. / Îngerul e dracul când furtuni visează. // Neguri în lumină, aprinzând recursuri, / Cât de mic e cerul când surâde chinul, / Doarme treaz cuvântul, răsărind apusuri, / Ura din iubire-i golul din preaplinuri. // Cât de ziuă-i noaptea, cât de scurt neantul / Strigătul e șoaptă, fuga e chemare, / Cât de dulce-i acrul, cât de tâmp savantul. / Vorba e tăcere, visul resemnare. // Greu mai e ușorul, rău mai este blândul / Ce tăcere-n zgomot, ce râs în suspine, /
Ce pustiu cu lacrimi cât de-aproape-afundul, / Tu, ploaie cu soare, recobori în mine”.
O emoţionantă Scrisoare către Eminescu reflectă starea poeziei româneşti actuale. Ştefan Doroftei îşi ia maestrul drept martor al confuziei în care se afundă cei mai mulţi poeţi modernişti: „Scrisoare către Eminescu”: „Dragă Eminescu, trăim vremuri grele / În minciuni și ură, ferecați prin case, / Poeți mulți, cu carul, ancorați în rele / Vor să ne distrugă limba de mătase.// Se căznesc să spele creiere de-o șchioapă / Distrugând cultura, ca niște tempeste, / Promovând prostia, vine câte-o țoapă / Să ne-anunțe mândră că ești doar poveste. // Ascultând cum tineri știu doar să înjure/ Teiul tău se-ncruntă foșnind disperare, / Cei aleși ne fură pomii din pădure / Tăind graiul țării cu ,,cozi de topoare”. // Și mai rău de-atâta, ce crezi că mai este? / Niște premii oarbe cu al tău renume, / Către amețiții cu versuri modeste / Ce miros a sânge-n sex bolnav cu spume. // Doar vulgaritatea e acum la modă / Nu contează vârsta nu contează școala, / Filozofi de șaibă, critici în arendă / Se îneacă-n spasme când vii cu morala. // Noi suntem plăieșii vorbelor frumoase / Mai puțini, mai singuri, dar sfințind vorbirea, / Vom lupta cu pana, cu minți curajoase arțăgoase / Să salvăm cuvântul, limba și iubirea. // Dragă Eminescu am mereu credința / Că Limba Română va domni vivace, / Drag poet de seamă, va veni scadența… / Să ai somnul dulce, liniștit, în pace”.
În tot ce scrie, Ştefan Doroftei demonstrează că este posesorul unui condei format, cu multiple posibilităţi, cu perspective reale de a deveni o voce autentică în poezia românească.
CEZARINA ADAMESCU
Membru al USR, Scriitor și critic literar
10 Mai 2021

 

 

Ștefan Doroftei este un nume consacrat în arealul poeților contemporani ale cărui versuri nu au cum să nu-ți atragă atenția datorită maturității sale scriitoricești.
A reușit să ajungă la această frumoasă performanță printr-un continuu exercițiu al scrisului, dar și al dorinței sale de autodepășire. Este lăudabil faptul că versul său este atât de limpede și de melodios, cântă și încântă, teleportând cititorul într-o lume a frumosului, total diferită de cea a realității de zi cu zi.
Este un om sensibil, care are capacitatea să îmbrace versul într-o aură deosebită prin profunzimea tematicilor abordate în fiecare poezie a sa. Pagina de socializare îi stă mărturie, prin numărul impresionant de cititori care lecturează, dar și distribuie în același timp poeziile sale.
Sunt unul dintre cititorii fideli ai poetului, apreciindu-i valoarea versurilor sale, dovadă fiind participarea sa într-o antologie pe care am coordonat-o.
Personal, invitația de a așterne câteva rânduri în acest volum am luat-o ca pe o distinsă onoare, ca pe un gest de colegialitate, ca o invitație la un concert simfonic al cărui dirijor este însuși poetul, Ștefan Doroftei.
Activitatea sa cultural-artistică este una copleșitoare, fiind prezent aproape peste tot acolo unde are loc o lansare de carte sau orice altfel de eveniment literar-cultural-artistic.
Este demn de toată lauda pentru efortul susținut, pentru truda în slujba cuvântului, pentru respectul față de carte și literatura română.
188
Versurile sale vor răsuna peste ani în glasul copiilor, nepoților și strănepoților noștri, vor fi așezate la loc de cinste pe rafturile marilor biblioteci ale României și, de ce nu, ale întregii omeniri.
Rafinamentul, stilul inconfundabil, inteligența poetică, seriozitatea, toate au reușit să construiască un drum presărat cu diamante, pe care poetul Ștefan Doroftei își poartă pașii neobosiți, adăugând mărgăritate ale sufletului său, cu fiecare nouă poezie.
Felicitări, distinse poet, Ștefan Doroftei! Visează, crează și vei culege buchete de flori din ochii cititorilor. Fii binecuvântat în lumină și har dumnezeiesc!

 

 

Tuturor ni se întâmplă să navigăm pe internet, să citim o poezie, să participăm la un eveniment cultural, la o lansare de carte, la vernisajul unei expoziții de pictură, la un concert simfonic sau de altă natură și să rămânem cu o senzație de nedumerire: oare am înțeles ce am citit, văzut sau ascultat, am rezonat cu frumusețea celor recitate, văzute, pentru mine ce a reprezentat, mie mi se adresează, mi se potrivește, pot fi eu cel din poem, sunt oaspetele căruia i se acordă atenție sau e pentru altcineva?
Având acces la opera poetului Ștefan Doroftei realizezi că ești de acolo, că tu reprezinți trăirile lui și el le descrie pentru tine, simți briza mării, asculți șoaptele valurile și navighezi, dezbrăcat de inhibiții, pe o corabie a frumosului. ,,Doimăneanu” este boemul care, în călătoria sa scriitoricească, înapoi spre ,,insula-i natală” 2 Mai, trece pe lângă insula muzei care îl învață cum să vrăjească prin muzicalitatea versurilor sirenele ce ademeneau cu glasurile lor ascultătorii care-și găseau apoi moartea. Ștefan, precum Ulise, zdravăn legat de catargul poeziei trece peste necazurile inerente, împrăștiind dragoste de cultură, salvându-și viața prin redarea frumosului din suflet, vâslind, uneori dureros, alteori impasibil, printre uraganele bolilor, își pune ceară în urechi să nu audă verdictul nemilos al medicilor ci numai zumzetul dătător de speranțe al sufletului pur și dornic de priveliștea răsăritului la malul mării. Zgomotele răului sunt ființe seducătoare care vrăjesc, te lasă pradă tentației prin promisiuni a tot ce poate fi mai bun pentru un muritor: plăcere și cunoaștere. Astăzi oamenii au ajuns să le caute cu orice preț tocmai pe acestea, sunt cei doi poli ai interesului care ne mișcă. Toți ne lăsăm pradă fie plăcerii, fie cunoașterii și nici nu mai înțelegem de ce ar trebui să ne ferim de cântecul de sirenă. Ba chiar facem toate eforturile posibile ca să îl asociem cu tot ce facem. Pe vremea lui Homer sirenele stăteau în loc și încercau să îi ademenească pe marinari. Acum noi mergem în căutarea lor și le cerem să ne încânte. Rezistă doar cei care au un scop la care nu renunță, doar cei care au o Ithaca a lor, la care vor să se întoarcă indiferent care ar fi ispitele de pe parcurs. Ștefan Doroftei are un scop, de aceea plăcerea sau cunoașterea de dragul familiei, a poeziei și prozei, în general, îi sunt lucrurile cele mai dragi, căci ele umplu timpul unei vieți care, în lipsa lor, ar deveni foarte plictisitoare.
Astăzi, aventura lui Ulise n-ar mai fi posibilă. Sirenele și-ar face o asociație ca să le apere interesele de muzicieni, de poeții de valoare și prin care să se plângă că Ulise le îngrădește marinarilor, în speță tuturor cititorilor și iubitorilor de frumos accesul la poemele scrise de Ștefan Doroftei – Doimăneanu. Acest Ulise modern ar fi obligat să le scoată ceara din urechi, iar ascultătorii, în loc să vâslească spre Ithaca, ar merge după cântecul versului încântător scris de poet, s-ar delecta cu realitatea apusului de soare văzut de la malul mării, și nu ar fi zdrobiți de stânci ci fascinați de plăcere. Asta ar fi legal și perfect normal, în acord cu practica obișnuită, într-o lume în care feeriea este la ea acasă, în care căutarea îndelungată a normalității a devenit caducă să ne bucurăm și de frumusețea unor versuri trăite, simțite și meditate.
Devenit din luptător pirat, Ștefan Doroftei-Doimăneanu, care ne-a captat întreaga atenție prin creațiile sale pline de sensibilitate, curgătoare, uneori ca apa unui râu liniștit, alteori năvalnice ca un râu de munte sau agitate ca o mare în plină furtună, a reușit să navigheze permanent cu ,,vânt bun în pupa strofei” ceea ce a făcut să ajungă printre primii la destinația inimilor cititorilor cu vădita intenție de a ne ,,fura” aplauzele, laudele și stima. Așa cum preciza George Bacovia: ,,Nu poți știniciodată când e devreme, când e prea târziu. Timpul are întotdeauna ultimul cuvânt”.
Poezia lui este ca o mantră¹. Dincolo de timp și spațiu, cântecul melodios al acestei mantre terapeutice va curge în inima celor care o ascultă. Veți intra într-o stare profundă de pace pe măsură ce o ascultați sau citiți. Permiteți acestei energii terapeutice să vă ușureze stresul, să vă îmbunătățească somnul, să vă încălzească sufletul. Poezia scrisă de Ștefan Doroftei este o muzică terapeutică foarte puternică, pentru relaxare și refacere – Mantra inimii, a lui Doimăneanu.

 

DUREREA DE CORT
Îl doare, azi, în cort
De cât a tras la rame
Făr-a pretinde niciun cont
Din farmecul unei vădane.
¹ Din etimologia cuvântului mantra, rezultă că acesta provine din limba sanscrita, una dintre primele limbi indo-europene scrise. Mantra a rezultat din alăturarea cuvintelor “man” care înseamnă “a gândi” şi “tra” care înseamnă “unealta”. Așadar, mantra s-ar traduce că ,,unealtă a gândirii”.

 

 

Am să scriu câteva cuvinte despre creația poetului Stefan Doroftei Doimăneanu. Marea mea bucurie este că versul clasic se găsește în poezia creată de acest poet adevărat, că acest lucru mă face să apreciez mult mai mult scrierile sale, eu fiind o iubitoare a poeziei cu formă fixă. Ca scriitor, prefer acest gen de poezie pentru că este specială, dovedește maturitatea poetului, iar sensibilitatea curge prin fiecare vers așezat conform normelor.
Domnul Ștefan Doroftei dă dovadă de un atașament puternic față de poezia clasică, pe care o scrie foarte bine și sunt încântată când citesc poezie adevărată. Poezia dvs creează emoție pentru că vine din emoție, are metaforă pentru că înțelegeți foarte bine frumosul din toate, este bine construită pentru că noțiunile prozodiei sunt bine stăpânite de condei și minte. Eu trebuie să vă mulțumesc pentru că mie personal îmi puneți la ureche clinchet de cuvinte, care sună clar și corect, poezia dvs se revarsă peste sufletul cititorului ca un râu binefăcător.
Poeziile nu sunt simple, deși uneori așa lasă impresia, ele au un pas al lor, precum toaca bătută la sărbători. Această curgere firească a versului se datorează lirismului clar și mângâietor dăruit cititorului. Anotimpurile, viața, natura, timpul, omul sunt teme comune altor scrieri, dar tocmai că fiecare poet își are stilul unic prin care se exprimă și
190
creează, mai ales în versul clasic, unde trebuie, unde este indicată abundența metaforelor în descrieri. La acest capitol poezia dumnealui este încântătoare.
Încă am multe de învățat și tot mereu va fi ceva de aflat și păstrat pentru a reuși o poezie bună. Ideea este că trebuie să fim uniți și să facem ca poezia clasică să trăiască, să nu o lăsăm pe mâna celor care nu o înțeleg. Mulțumesc pentru că mă alăturați prietenilor dvs și vă doresc să aveți suflet cald și bun, pentru că de acolo izvorăște marea sensibilitate pe care doar unii o înțeleg pe deplin.
Succes și bucurii!

 

 

Mărturisesc faptul că, neplăcându-mi în comentariile mele să mă interferez cu ale altora, chiar dacă aşa stau lucrurile în privinţa cărţilor de faţă, la primul volum ,,Simfonia iubirii”, comentariile ce aparţin doamnei Adina Velcea (prefaţator), Elena Ion (reprezentantă a cititorilor), ale autorului, inclusiv ale editorului Florin Căprar, acestea sunt atât de pertinente, încât le împărtăşesc întrutotul. Aceeaşi deosebită apreciere am şi pentru distinşii comentatori cuprinşi în volumul ,,Simfonia tristeţii”. Ştefan Doroftei Doimăneanu (cuvânt înainte), Elena-Paula Truţă Paţan (,, Simvonia tristeţii, univers compensatoriu al sufletului, univers poetic – lirismul cu tonalităţi simfonice”, o evidenţiere a laboratorului poetic, în care autorul a decantat elementele structurării ,,mesajul poetic” şi îngemănarea cu o desăvârşită artă ,,a slovei de foc”, logosul divin care nu doar reuneşte ci şi creează realităţile şi stările pe care le numeşte.) şi ,,slova făurită” – rezultatul trudei răbdătoare a poetului ( sintagma pe care am folosit-o aparţine marelui nostru poet Tudor Arghezi), Elena Ion – cuvântul cititorului, şi Vasile Neagu-Scânteianu, (cu adevărat scânteietor) scriitor şi filozof – ,,Simfonia tristeţii – drumul invers spre fiinţă”. Acesta, cu măiestria conferită de dubla calitate (scriitor şi filozof), ne invită să descoperim în creaţia poetului Ştefan Doroftei Doimăneanu, drumul parcurs în căutarea propriei esenţe interioare şi a Eu-ului propriu, parcurgând drumul invers de la revărsare la reculegere, de la extaz la întrospecţie lucidă, redescoperindu-şi de fapt acelaşi Eu propriu care îţi dăruiesc toate acele efecte fascinante ale primului volum ,,Simfonia iubirii”.
Mă simt dator să menţionez numele autorului coperţilor şi ale ilustraţiilor grafice din interiorul celor două volume, maestrul grafician Mihai Cătrună şi să-mi exprim deosebita satisfacţie trăită de mine în urmă cu câţiva ani la televiziune, într-un dialog al artelor, poezie-pictură, care ne-a apropiat în timp, fiindu-i recunoscător pentru acel moment de neuitat.
Poate nu întâmplător cele două volume ale domnului Ştefan Doroftei Doimăneanu au apărut la editura ,,Editura Izvorul Cuvântului”, înfăptuindu-se o fastă conexiune între semnificaţia numelui editurii şi metaforic consemnând, izvorul de poezie de limpezimea cristalului, al autorului cărţilor.
Nu intru în nici un fel de detalii, dar vă asigur că nu consemnez decât ceea ce ştiu şi că ştiu bine ceea ce afirm. Titlurile celor două volume au acoperire întru-totul în părţile componente ale unei simfoni muzicale, iar, într-o rostire adecvată, este imposibil ca un cunoscător, atent fiind la formă şi la conţinut, să nu îşi dea seama de unde până unde se întinde, într-un crescendo sesizabil, atenţionările poetului, când îşi ia ca etalon de referinţă ,,iubirea” şi ca modalităţi de exprimare ,,simfonia”, pentru patru segmente ale aceluiaşi întreg – iubirea. În fiecare se simte un adaos de simţire şi cunoaştere, astfel că, prin îngemănare refac întregul, care se cuprinde în cel mai cuprinzător şi mai înalt întreg – VIAŢA. Aceasta, viaţa, chiar dacă nu are pe tot parcursul existenţei amplitudinea ,,Simfoniei a noua” (a bucuriei) de Beethoven, pe ansamblu aşa cum o exprimă şi o doreşte pentru sine şi pentru omenire, evidenţiază, pe solul său, asemeni comorilor care se fac reperate prin flacăra ivită în interior, chiar şi firavă, dar care există şi trebuie să credem în ea: SPERANŢA.
Suficient de îndestulătoare, poeziile menţionate, ca şi fragmentele selectate şi citate, prin care cei pe care i-am amintit îşi susţin aprecierile şi categoric, prin calitatea şi accesibilitatea exprimărilor au acces la cititori, constituind invitaţii de nerefuzat la lectură, care înfăptuită, va genera satisfacţie şi bucurie ce nu se vor uita multă, multă vreme.
Nu întâmplător, pe lângă superbele poezii de iubire, între ele una antologică dedicată soţiei, poetul ştefan Doroftei Doimăneanu are multe creaţii lirice închinate lui Dumnezeu, al cărui suflu inspirator nu l-a ocolit, ofrandele lirice pe care i le-a dedicat sunt excepţionale.
Creaţia cuprinsă în cele două volume ,,Simfonia iubirii” şi ,,Simfonia tristeţii”, pe mine, cel puţin, m-a convins convins că poetul a avut acces la Cuvântul vieţii veşnice, înţelegând astfel că totul se întemeiază pe Cuvintele cu care EL (Dumnezeu) i-a deschis ochii şi prin aceştia înţelegerea. Pe lângă acestea, poetul a mai înţeles ceva foarte profund, dar care nu i-a diminuat credinţa şi nici curajul de a lupta pentru ea, convins că nu oamenii uşor manevrabili sunt vulnevrabili, ci aceia care mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Veţi afla, citind cărţile şi acele poezii din această zonă. Unele deosebit de vehemente. Prin talentul şi harul pe care îl are, ştefan Doroftei-Doimăneanu infirmă ceea ce se afirmă frecvent şi anume că indignarea şi revolta se exprimă prin versuri, dar poeţi precum cel despre care consemnez nu scrie versuri ci poezii de certă calitate şi impact emoţional mobilizator garantat.
Reuşitele sale poetice se întemeiază pe intima convingere că omul fiind creaţia lui Dumnezeu. Acesta este în noi, în Eul nostru, fiind fapta cea mai bună din inimile noastre şi fapta cea mai înţeleaptă din minţile noastre. Nu mă îndoiesc apreciind existenţa în unele poezii a unor tâlcuri, îndemnuri la fapte bune, că avem de de a face cu adevărate cărţi de învăţătură.
Prin mesajul poeziilor sale, autorul induce în mintea unora din noi, de acum încolo cititorii săi fideli, faptul că există şi fiindcă _________ , în numele poeţilor adevăraţi ____ în noi ceva mai mult decât noi înşine. Este un dincolo care ne purifică şi ne eliberează. Este genul poeziei etern. Aceasta pentru că poezia nu este, cum cred unii neaveniţi, o pură gratuitate, un joc facultativ, ci un efort eroic de a exista semnificativ atât a poetului cât şi a vieţii, a naturii aflate mereu în paranteza morţii. De aceea poezia este realitatea absolută, prezent dăinuitor, eliberare metafizică ultimă. Am găsit câteva poezii la domnul Ştefan Doroftei Doimăneanu, glăsuind inspirat şi în cunoştinţă de cauză pe acest subiect. Poezia este de fapt o răsplată din partea justiţiei universale, de care a avut şi are parte omul şi poetul Doroftei, pe care mi-a mărturisit-o. Lovit de o boală necruţătoare, a conştientizat, aproape fără să-şi dea seama că Dumnezeu i-a redeschis poarta către Logos, cuvântul care numeşte şi creează ceea ce numeşte şi odată cu această putinţă un anumit tip de fericire prin care a reuşit să se vindece evident şi prin corectitudinea, măiestria şi dragostea unor medici, reuşind să se vindece de un cancer osos la nivelul şoldului, în cele mai multe cazuri, netratabil. Şi prin harul poetic pe care l-a primit şi pe care l-a pus în lucrare, să conştientizeze şi să fie în măsură să îndeplinească menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu, dovedirea nobilului sentiment al iubirii aproapelui, cultivării acestui sentiment şi prin aceasta, ameliorarea condiţiei umane atât de necesară.A făcut şi continuă să facă infernul în care trăim locuibil, precum şi alţii care îşi contştientizează această menire.
În final voi consemna poezia pe care mi-au inspirat-o cele două volume pe care le-am parcurs cu atenţie şi pe unele________ în transă poetică.

Pentru ca locuibil, infernul să fie
Au trebuit să se nască în lume poeţii;
Uimirea lor – candoare de copil, azurie
Luându-şi limpezimea din roua dimineţii,
Asalt le e gândul, de spaţii stelare,
Răsărituri de soare din a lumii începuturi –
Odihnă nicicând el poetul nu are
Mireasma-i ţesută din zboruri de fluturi
Albastră măiastră, grăunte de lut –
Nicicând bănuit, în Cuvânt – Început –
E glas de tăcere – grai omniprezent –
Secunda ce ţine vecia, atent…
Când cerul ne frânge şi lutul ne doare,
Urcuş de golgote-i poetul, şi zare….

 

 

Se spune că omul nu trăiește neapărat acolo unde își are casa, ci și acolo unde are bucurii și iubește cu toată inima….. așa cred eu că poetul Ștefan Doroftei trăiește bucurându-se, în catedrala construită de el, catedrala cuvintelor….
Ansamblul armonios de versuri, așa de bine orchestrat, sigur vine dintr-o implicare emoțională specială, siguranță, mesaje precise, într-un vârtej de cuvinte consolidate cu mare talent de metafore și alte figuri de stil, armonizate, expresive, laudative, uneori triste, toate în ecuația valorii, având un numitor comun măreția și prețuirea creației sale, parte din viața sa, simfonie măiastră pentru dragul de viață…
În poemele sale, exprimarea este minunată: rupe frunzele de ploaie, îngenunchează pe iarba care crește în mugurii emoției, fiind convins că Nichita îl iartă. Culege tablouri din anotimpuri, coborând în versuri când trăirile se aprind. (poezia ,,Mă iartă Nichita,,)
Ca un semn de prețuire, simte nevoia de a-l înștiința pe Eminescu despre realul pe care îl trăiește și starea de neputință spre a face o schimbare.
Ritmuri vivace răzbat în simfonia omagierii prin cuvinte, țâșnind precum fantasmele, iar viorile străpung infinitul adunând surâsuri (minunată exprimare!).
Autorul reușește să cuprindă modernismul în timpul ce ne ține în case și este convins că în versurile de paradă nu se găsesc sentimente.
În noaptea răzvrătirilor semețe, Zburătorii romantici sorb din cupa timpului spirale. Îi este foarte clar conceptul de mit al Zburătorului, născut-trăit în mediul oniric-vis, prelucrat în multe din operele literaturii culte.
Motivul scrierii rămâne iubirea, temă a tuturor scrierilor din toate timpurile. Iubirea care se ascunde uneori prin păduri de sentimente, iar îmbrățișările stridente dansează perinița…. nu orice alt joc, acesta având o semnificație aparte in tradiția poporului nostru.
,,Ca doi piloți de nave efemere,
Ne învârtim pe scene ancestrale
În noul dans prin clipe pasagere,
Sorbim din cupa timpului spirale,,
(poezia ,,Întâiul dans,,)
Descrieri, dorințe, flori ale rătăcirii, inimi care zboară prin dor, toate îmbracă timpul în cămăși scrobite. Entuziasmul, bucuria, filozofia clipei, oportunitatea, realismul crud, iubiri, tristeți, toate asamblate dau un tablou grandios, complex, de culoare și lumină, ca un cadou de preț din partea poetului.
Este înălțător să știi că însuși Apollo îți oferă o slujbă, impresionat de CV-ul tău, înnobilându-te cu titlul de ,,creator de frumos,,.
Îl definește perfect poezia ,,Slujba,, în care chiar Asclepios îl readuce la viață, poezie care preamărește magia cuvintelor…
Sunt fascinată de exprimările în versuri ale poetului, am scris cu mare considerație despre ELE și ofer cu tot dragul parfumul de iasomie din buchetul meu de felicitări!

 

 

 

Citind și recitind minunatele versuri ale romanticului poet Ștefan Doroftei Doimăneanu, m- am plimbat și eu ca cititor prin frumosul Univers al poemelor și împărăției metaforelor, depănând paralel și amintiri personale din anotimpurile vieții.
Cu o emoție deosebită am savurat orice vers, orice peisaj mirific țesut din metafore și am cules mii de impresii ce mi-au exaltat sufletul.
Un poet de o sensibilitate și sinceritate rară, care își iubește leagănul copilăriei, Colțul său de Rai-2 Mai și cu atâta duioșie îl descrie:,,M-am născut lângă țărmul scăldat neîncetat/De valuri ce nu conteneau să suspine,/Iară vuietul lor mi-a fost cântec de leagăn/ în nopți negre și în zile senine./ Am crescut încălțat cu galoși de nisip/ Și-mbrăcat cu petale de soare/ Zi de zi mă-mbăiam în imensul ocean, / Iar prosop mi-a fost briza de mare.”
Aripile dorului îl aduc mereu la casa părintească, la deltă, la mare, la câmpiile cu maci…
,,De aici, din depărtări străine/ Iubită mamă, azi te-anunț / mi-e dor de casa mea, de tine / Și-am să mă-ntorc, și-am să renunț / Mi-e dor de munții mei, de deltă / De mare și câmpii de maci, /Să cânt cu malul în revoltă / În graiul nostru, de la daci.” (Mi-e dor)
Versurile sunt de o profunzime aparte și de un spectru variat, versuri de suflet și din suflet, ce ne îndeamnă pe noi să medităm, să fim onești cu noi înșine, să ne iubim țara și să purtăm respect străbunilor. ,,Trăim cu toții aici, în univers / Suntem legați prin suflet, grai și sânge/ Să ne trezim! Să facem un demers / Și să strigăm din inimă- AJUNGE!!!!!/Căci ei n-au dreptul să ne umilească / Și nici măcar să sufere ca noi…/Ardealul este Țară Românească / Să nu o aruncăm din grabă la gunoi!”( Târgu Mureș1990)
195
,,Simfonia iubirii” e o simonie a sufletului, unde iubirea, ca o regină veșnic tânără, tronează peste anotimpurile vieții. Simfonia ne lasă în suspans de la prima notă a partiturii până la ,,Fantastica viață” Cine nu se regăsește în acest voiaj imaginar al amintirilor, sentimentelor, nostalgiilor, furtunilor vieții, victoriilor și maturării?
,,Mă străduiesc să curg prin anotimpuri, / Să-ți fiu părtaș la visuri și speranțe, /Mă forfotesc mereu și în fel chipuri, / Cum să-ți ofer, în fapt , exuberanțe”( Încă mai cred…)
,,Marea de-argint mă privește sfioasă, / Pe brațe de raze mă leagăn ușor, /Luna-ntre ele, e dalbă crăiasă / În pletele ei, visuri noi înfășor” (Lampioane)
,,Fă-mi evantai din razele de Lună, / Taie-o felie-ntreagă de văzduh, / Dă-mi stelele din urse drept arvună, / Să-ți fac sălaș în gând și-n al meu duh.”( Dă-mi)
Îl regăsim pe Domnul Ștefan Doroftei Doimăneanu ca un luptător și poet plin de speranțe.,, O să mă lupt cu mine ca un gladiator…/ Victoria finală e tot ce îmi doresc!”(Fantastica viață)
,,Pe fuioarele din gânduri, / Clipele s-au recompus /Zburdă iar cuvântul liber, /Steaua mea nu a apus,”( Steaua mea)
După această mirifică călătorie revii la realitate împlinit, sufletește mai bogat, cu dorința de a păstra făclia iubirii, speranței de a găsi potecile încurcate ce duc spre regăsirea sinelui și să reușim să evadăm din labirintul întunecat.
Se spune că speranța moare ultima, dar iubirea, sufletul, niciodată!
Să avem grijă, la trecerea în veșnicie, să lăsăm Universului o moștenire frumoasă, înzestrându-l cu suflete candide, pline de iubire și cu vibrații înalte.
Așa înțeleg mesajul primit și demn de urmat, iar noi, cititorii, să-i dorim un izvor viu de inspirație și Steaua Să să nu apună!

„Dor nesecat”, un dor de iubire, care începe ca o rapsodie de Chopin, „Dansez pe gând prin clipe furibunde”,… „Să-mi vezi iubirea-n zările rotunde /Cum umblă-nfiorată în calești”. Un dor prelungit într-o visare, într-o dorință și care capătă un ton mai grav, ca într-o simfonie de Beethoven. „Și cum te caută prin constelații”… Să-ți dea divin în mii de palpitații, /Ca un pulsar vrăjit de crizantemă”. Dorul capătă dimensiuni mai mari. O succesiune de verbe, frumos îmbrăcate motivația dorinței, ne duc cu gândul la o fugă de Bach. „Cuprinde-mi dorul ce umil aleargă”, „Leagă-l cu flori…, Mai piaptănă-l,”,… „mai mușcă-l ziua ca un mar”, Și-adună-mi iute frunzele uscate”. Și după această „frenezie”, când dorul capătă dimensiuni astrale, poetul revine la o liniște interioară, o liniște intensă, căci dorul nu și-a pierdut valoarea inițială.”Iar paradisu-n noi să îl răsfrângem/Cu mlădieri șoptite, heruvime”. Revine doar în acorduri de Chopin. Poezia e de o frumusețe rară, o frumusețe care face din „dor”, un sentiment ce ar putea părea apăsător, o speranță, un gând ce poate străbate spațiile, ajungând la persoana iubită, pentru a o aduce aproape, lângă el. Mesajul, pentru că poetul are mereu un mesaj, este – lăsați dorul să vă atingă sufletul, nu încetați să iubiți.

 

 

Despre BALADA COLȚULUI DE RAI ṣi FREAMĂTUL ANOTIMPURILOR, de Ștefan Doroftei Doimăneanu
Când vine vorba să scrii despre un bun prieten, aṣa cum îmi este Ștefan Doroftei Doimăneanu e ca ṣi cum te-ai face suplinitorul lui Sancho Panza cȃnd îṣi laudă seniorul.
De mai bine de 30 de ani ne cunoaṣtem (ṣi de atunci era poet) cȃnd umblam forfota de ajunsesem de poveste ṣi uṣor de recunoscut cȃnd intram în cȃrciumă unde clienţii permanenţi se bucurau sincer cȃnd ne vedeau ṣi exclamau “au venit băieţii care cȃntă ṣi recită frumos”.
Atunci risipeam timpul, acum nu ne mai ajunge, iar lui, timpul îi este defavorabil ṣi insuficient, fiindcă-i fură amintirile “din viitor” ṣi nici pentru moarte nu i-ar ajunge (“nici ca să mor, timpul nu-mi ajunge”) deṣi petiţii nenumărate a adresat divinităţii spre a-ṣi ameliora condiţia (“răvaṣele cu plȃngeri zac pe rafturi, /îngălbenind în aṣteptări deṣarte/cerul nu are timp ṣi face mofturi, /să-mi joace toată viaţa pe o carte”).
El care de cȃte ori a avut ocazia a cȃntat, acum trăieṣte “uimiri nefireṣti” ṣi răguṣeṣte tăcȃnd (“tot tăcȃnd răguṣesc”) impunȃndu-ṣi rigoarea celui care-i uimit de poezia pe care o păţeṣte continuu.
S-a născut în suspine de valuri izbite de ţărm (“m-am născut lȃngă ţărmul scăldat neîncetat/de valuri ce nu conteneau să suspine “) ṣi “încălţat cu galoṣi de nisip” a cȃṣtigat toate verile în copilărie, pentru ca la maturitate viaţa să-l facă să le cam piardă ṣi să-l determine să repare, măcar parţial, timpul verilor pierdute ṣi-n “Turnul vieţii” întocmeṣte pentru sine ṣi pentru prietenii săi “Jurnalul unui pierde vară” (“Balada colţului de rai”).
Este preocupat de condiţia umană ṣi ca un adevărat ṣef de personal (a lucrat ca ṣef la resurse umane la IMGB, unde eu eram inginer) explică în “Turnul vieţii” tipologia ṣi diversitatea firii ṣi a felului de a fi al indivizilor în general.
Nu-ṣi propune o anume temă pentru a scrie ṣi se lasă supus emoţiei scriind “de suflet ṣi din suflet”, făcȃnd rugăciuni către zei spre a-i determina să-i acorde măcar viză de flotant în “raiul iubirii” (din care a fost izgonit, dintr-o vină pe care nu ne-o mărturiseṣte) unde “de frumos îi mai e foame” ṣi unde, nu-i pasă, dacă de atȃtea mere i se strepezesc dinţii, fiindcă numai acolo-i posibilă contopirea (“Am spulberat din noi orice speranţă/acum suntem un trup arzȃnd lumină”).
După atȃtea veri pierdute, îṣi ascute simţurile ṣi percepe cu tot atȃta sensibilitate ṣi “Freamătul anotimpurilor”.
Ḯn “Cine sunt” se defineṣte ca fiind: “Sunt fiul paradisului/taina adȃncă-a visului, necuprinsul gȃndului/vrăjmaṣul absurdului/candoarea surȃsului/hohotitul plȃnsului” dar ṣi “confidentul fetelor”.
Se îndeamnă asemenea lui Trumbull Stickney să-ṣi trăiască clipa cu ardoare ṣi generozităţi aproape imposibil de onorat (“Eu îţi ofer Luceafărul din baltă/tu îl aṣezi în părul tău bălai”) ṣtiind că viaţa nu mai are nimic din frumuseţea basmului (“Făt Frumos plictisit, a divorţat de Ileana”, “Idilele romantice se rătăcesc în cenuṣă, frumoasa adormită nu mai vrea să se trezească, cenuṣăreasa nu-ṣi maiaṣteaptă în uṣă/Prinţul îndrăgostit, pantofii să-i găsească”, deoarece “mustangu-naripat… îṣi plimbă prinţul putred prin aer… la zȃne de-o noapte” iar “bolnave, florilor le este dor de oameni” ṣi el poetul îṣi arde “gerul din suflet în ziua de-armindeni”).
Ștefan Doroftei Doimăneanu iubeṣte cu sinceritate totală dar ṣi cu îndoieli devastatoare (“Am vrut să ṣtiu de ce mă sfȃṣie tăcerea/Ḯn lăcrimarea clipei, cȃnd scapără trădarea, /Am vrut să ṣtiu de ce s-a însutit durerea/Și mi-a rămas o rană din care curge marea. //Am vrut să ṣtiu iubirea cu cine se iubeṣte, /Cȃnd o credem sedusă de anii rebegiţi, /Cȃnd sufletele noastre devin deja poveste, /Prin amintiri cu zȃne, cu pegaṣi ṣi cu prinţi. //Și am aflat de noi, de euri răzvrătite, /Sădind lăstari de-amor pe zȃmbete truncate, /Eu neavȃnd chemare la roluri fericite, /Tu o actriţă mută în drame deochiate.”) ṣi acum aflat în toamna bărbăţiei sale chiar are “Gȃnduri de toamnă” cȃnd i se pare că “spectacolul este deja la sfȃrṣit” ṣi că “spre toamna vieţii, gȃndurile/sunt mai puternice decȃt iubirea” deoarece “Ḯn sufletu (-mi) bolnav de clipele uzate”, “Cerul rănit, sătul de melodrame, /Ḯnspăimȃntat de nimeni ṣi nimic, /Trimite nesfȃrṣite telegrame, /ce-ajung la mine-n plete, pic cu pic”.
Este aproape romantic în “Epistolă amicală” (adresată mie) când la întrebările mele alege să aibă sinceritatea spovedaniei mărturisind că ochii albaṣtri ai soţiei i-au fost faruri luminătoare pe drumul meandrat unde “Se preumblă prin dorul (meu) său deloc imunizat”, “mai fără de iubire, mai trist în biruinţă” ṣtiind că “Dumnezeu în ceruri l-ascultă ṣi notează” apoi “loveṣte sau parează”.
Toate acestea îl fac să se gȃndească ṣi la un testament (cu toate că Doamna în negru, nu-l place ṣi nici nu-l are în vederile ei în viitorul apropiat) numai aṣa, ca lucrurile să fie aranjate din timp.
Trecem cu vederea cele promise familiei ṣi vom comenta cele pentru alţi legatari (adică prietenii):
“Prietenilor ce au crezut în mine/Și forfota m-au însoţit pe înserat, /Le las puterea mea ṣi biruinţa/Și să mă ierte, că i-am mai ṣi certat. //Ḯi rog să-ṣi amintească ṣi de mine/Cȃnd vinul curge din butelci ṣuvoi, /Ḯntr-un tȃrziu, cu cofele-ncărcate, /Ne vom reîntȃlni în viaţa de apoi. /Pentru acei amici, ca lupii hămesiţi, /Ce se hrănesc cu suflete curate, /Le otrăvesc izvoarele iubirii, /Le las doar băutură ṣi păcate.”
Pȃnă la urmă e bine ṣi aṣa, drept pentru care eu vechi prieten îi mulţumesc ṣi îi promit că o să-i cercetez ṣi “Simfoniile”.

 

 

 

Voiajor al amintirilor accidentate de stări, poetul Ştefan Doroftei Doimăneanu organizează escapade în lumina lor, vie („Primul dans…întâiul pas”, „Simfonii”), ,,într-un „zbor către cer, cu rugă iertării”) pentru a fructifica şi a-i găsi rostul unui „fir de nisip (ce) aleargă niciunde”, eul conexându-se, pentru aceasta, la cea mai sigură sursă de energie interioară – entuziasmul – întru cucerirea a noi spaţii neexplorate, vizibile doar ochiului ce se pătrunde de ele:
„Urcând plin de zel pe trepte de vreme
În timpul rămas dintre cer şi pământ,
Lanterne din verb lumină-n dileme;
Iubirea se-aşază pe file-n cuvânt”(„Rondul de noapte”)
Evantai de doruri („iar tu eşti acolo / în ecoul dorului meu…”), ce îşi are izvorul în folclorul românesc şi care imprimă duioşie, jale, gingăşie, tristețe, bucurie etc. versului tradiţional, poetul îşi păstrează această pistă temeinică de decolare, survolând noi spaţii contrastante, între care distinge imensitatea celui al bobului de rouă ce păstrează imaginea de o rară frumuseţe a mamei, aflată în alte lumi, dar rămasă cu aceeaşi grijă la care apelează eul. Este spaţiul confesiunilor şi al reconsiderării esenţelor, ca punte dintre trecut şi prezent, dar şi ca hotar de rezistenţă între clipe ce dor şi cele de bucurie pretinse ce nu se grăbesc să apară:
„… Şi spune-mi, măicuţă, că doare
Chiar marea şi raza de soare,
Te uită, măicuţă, cum ninge
Şi boala puterea îmi frânge…”(„Şi spune-mi, măicuţă”)
Deşi durerea este starea ce predomină în marea majoritate a poemelor lui Ştefan Doroftei Doimăneanu („Albul nopţilor de iarnă”, „Aproape de cer”, „Călăreţ pe vis”, etc.), ea este avizată şi de alte trăiri în care eul îşi simte botezul cu foc al inimii şi starea de euforie pentru ceea ce îi devine stimulent de viaţă şi înălţare sufletească – în căutarea şi regăsirea sinelui:
„Iar caut fereastra cu crini opalini
Ce adună-n parfumuri iubire,
Ci doruri şi lacrimi în ochi cristalini
Sau petale de soare-n privire
Şi zbor pe un fulger din stele plecat
De ultimul tren cu clipe mă leg,
De uşi către suflet pe veci agăţat,
Iubire primesc, iubire culeg…(Fereastră cu crini)”
Născute de suferinţă – („Fulg de nea”, „Gânduri de iarnă”, „Poveste sinucigaşă”), pe val de revoltă ce dezrobeşte lumina de cătuşele disperării („Mânia din cârje”, „Balada românului sărac”, „Cimitirul veseliei”), poetul Ştefan Doroftei Doimăneanu poartă cea mai frumoasă cruce – cea a scrisului românesc („condamnat să fiu poet”) – regăsindu-se în dor de neam şi-a lui reîntregire („Covorul Păcii ”, „Mi-e dor de zei ”, „Noapte de ianuarie”) şi năzuind visul ceresc, sub a cărui coroană este loc de supravieţuire şi relansare a zborului pe unda de lumină şi iubire întremătoare:
„Aud glasul mării ce-mi spune din unde
Că arde iubirea şi-n zări, şi-n ghioc,
Că ea este-acolo cu gând să-mi inunde
Privirea aprinsă cu muguri de foc…(„Mov”)

 

 

Ștefan Doroftei Doimăneanu nu este un poet creat de circumstanțe și orgolii, un prefabricat al modei scrisului, un produs al lumii virtuale. El este un poet autentic. Am dorit să îl prezint ca pe un poet al mării. Oare aș fi mințit? Cu siguranță, nu! Dacă veți asculta cu atenție, dincolo de tăcerea acestui volum se aude simfonia fantastică a metaforelor care curg prin sângele poetului. Care se prelinge prin timp și inimă în cuvinte care respiră aerul libertății de a fi aripile îngerului închis în temnița unui trup. Nu poți să te naști pe malul mării și apoi să uiți limba pescărușilor.
Dar nici nu te poți lăsa sfâșiat de furtunile dintre nemărginire și orizont. Din neliniștea aceasta, din setea nestinsă de a afla ce este ,,dincolo”, s-a născut poetul pe care îl sărbătorim azi.
A călătorit prin lume pentru a se descoperi pe sine, și prin sine pentru a-l descoperi pe Creator. Prin complexitatea temelor și varietatea abordărilor, are toate șansele să atingă, dacă nu l-a atins deja, acest deziderat.
Nimic din ce este omenesc nu îi este străin, și totuși mai păstrează ingenuitatea uimirii că nimic nu s-a schimbat de la facerea lumii încoace și totuși nu este perimat, nici măcar Eminescu… Că totul este în totul, într-o armonie desăvârșită, pe care grandomania și grandilocvența sinucigașă a omului o poate tulbura, ba chiar a tulburat-o în așa măsură în intimitatea ei, încât am ajuns să trăim haosul drept normalitate.
Desigur, în aparență, volumul tratează toate temele cu un anumit aer de detașare, cu seninătatea participării la un joc unde nimeni nu poate pierde nimic cu adevărat; poate doar niște iluzii strecurate de hazard deasupra certificatelor de naștere.
Marele merit al d-lui Doimăneanu este acela că nu scrie despre ceea ce crede că ar fi lucrurile și întâmplările, nici despre ce sunt, ci așa cum simte că sunt în ordinea divină și ar trebui să fie și în această lume. Găsim în acest volum toate stările prin care poate trece sufletul unui om în călătoria sa spre desăvârșire.
Iar dacă uneori cuvintele sunt atât de sărace încât mai mult adâncesc misterul, nu este vina poetului: înseamnă doar că Geneza continuă. Tocmai de aceea se afirmă că Poezia este limba îngerilor.
Ștefan Doroftei – Doimăneanu caută ultima cauză și rădăcină a lucrurilor, și încearcă cu onestitate să o facă. Nu are nimic din superficialitatea cu iz de pomadă aristocratică alterată a spectacolelor bulevardiere pariziene.
Gândește, simte, râde și plânge, trăiește, în limba română. Este adevărat, fără fatalism mioritic, dar tot un fel de Meșter Manole. Care lucrează necontenit la Catedrala Poeziei.
Și sunt convins că la capătul timpului nu va fi nevoit să-și făurească aripi de șindrilă: deja aparține zborului în Cuvânt.
Iar Lumea a fost creată prin Cuvânt!
20 mai 2020