romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 9

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 9 Căsuța mea de vis

Târziu în noapte, când reușeam în sfârșit să mă ascund între așternuturi, îmi lăsam gândurile să hoinărească. Primul loc în care ajungeau, era casa unchiului meu, mai exact într-un pătuț. Acolo se odihneau pe niște obrăjori bucălați și astfel adormeam în dulci mângâieri.

A doua zi o luam de la capăt. Îmi plăcea să gătesc, să mă ocup de gospodărie. Asta am făcut de-o viață și parcă nici nu mai știam să fac altceva. Mă bucuram de fiecare dată când vedeam mulțumirea din ochii celor care mi-au întins o mână atunci când am avut nevoie, care m-au ajutat.

După două luni, am cerut permisiunea de a-mi vizita familia. Nu am fost refuzată. Deși era greu cu transportul, am ajuns cu bine acasă. Fetița mea a crescut mult, era frumoasă ca un înger. Când m-am apropiat de ea însă, voind s-o ridic în brațe, a început să plângă căutând-o din priviri pe mătușa mea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi iar picioarele mi-au devenit de plumb. Nu am mai putut face nicio mișcare.

  • Te-a uitat, mi-a spus mătușa, văzându-mi lacrimile de pe obraz.
  • Mi-am dat seama. Știu că este mică, dar mă doare totuși.
  • Își va reveni în câteva zile, fii liniștită.
  • Nu am prea mult timp la dispoziție, dar voi încerca să am răbdare.
  • Apropie-te încetul cu încetul.

Așa am procedat și după câteva minute am reușit să obțin un zâmbet. Apoi, după câteva clipe am mai obținut unul urmat de o mânuță dulce întinsă spre mine. Mătușa nu mi-a cerut ajutorul la nimic, m-a lăsat să-mi recuceresc odorul. Cele trei zile cât am stat cu ea, mi s-au părut clipe. Mă durea sufletul s-o las din nou, dar nu aveam ce să fac.

Pe drumul de întoarcere, am plâns într-una. Nu auzeam nimic din ce se discuta în jurul meu. În urechi îmi suna doar clinchetul vocii fetiței mele iubite. Când am ajuns la noua mea locuință, m-am furișat și m-am încuiat în interior. Am plâns cu disperare, fără să-mi pese că m-ar putea auzi cineva. Doamna Katalin a fost cea care m-a auzit și neștiind ce s-a întâmplat, a bătut cu putere în ușă. Pentru moment m-am speriat și am deschis ușa. Nu puteam ascunde nimic, nici durerea nici lacrimile.

  • Ce-i cu tine? Nici nu te-am auzit când ai venit.
  • Vă rog să mă iertați. Nu am nimic.
  • Cum adică nu ai nimic?! Plângi cu atâta disperare și spui că nu ai nimic!
  • Aveți dreptate, sunt distrusă într-adevăr.
  • S-a întâmplat ceva acasă?
  • Mulțumesc lui Dumnezeu, toți sunt bine.
  • Atunci?!
  • Altul este oful meu.
  • Spune draga mea, ai încredere, poate te voi ajuta.
  • Mi-e greu și mi-e teamă.
  • De ce?
  • Dacă vă spun adevărul, s-ar putea să mă dați afară.
  • Ce adevăr? Haide spune, ce s-a întâmplat?
  • Am venit aici să muncesc, pentru a-mi putea ajuta familia.
  • Asta știu, dar nu cred că pentru asta plângi.
  • Aveți dreptate, altul este motivul

-Te ascult, îmi spuse doamna Katalin, punându-și mâinile încrucișate peste piept.

  • Am o fetiță mică, de câteva luni.
  • Și pentru asta plângi?!
  • Plâng pentru că nu este cu mine și mă usuc de dorul ei.
  • Știam eu că ceva nu este în regulă cu tine.
  • Mă dați afară?
  • Nu, draga mea. Te iubesc și nu pot face așa ceva.
  • Atunci? Ce voi face de acum înainte?
  • O vei aduce aici și apoi vom vedea ce vom face.
  • Sunteți prea bună. Vă mulțumesc din suflet, am spus eu căzând în genunchi.
  • Ei, haide, nu mă peria acum. Te iubesc ca pe copilul meu și vom încerca să rezolvăm problema.

A doua zi am făcut cale-ntoarsă și mi-am luat fetița, instalându-mă cu ea în noua mea locuință, lângă noua mea familie. Unchiul și mătușa au suferit când am luat-o, dar au înțeles că locul copilului este lângă mama lui. Doamna Katalin ne-a primit cu drag, iar fetița mea a simțit acest lucru.

Am așezat-o în pătuțul pregătit deja, lăsând-o să se obișnuiască cu el. Totul era nou pentru ea. Privea disperată în jur și mă căuta cu privirea, cerându-mi parcă explicații pentru tot ce se întâmplase. Nu puteam să i le dau. Și pentru mine era totul nou, dar am încercat să-i vorbesc, s-o alint pentru a-și putea găsi liniștea.

Între timp, doamna pregătise mâncarea și lăpticul pentru fetița mea. După ce a mâncat, am pus-o în pat lângă mine și în mângâieri reciproce am adormit amândouă. Eram cumplit de obosite. Drumul a fost lung și greu, dar acum ne-am găsit liniștea, cel puțin pentru moment.

A doua zi, m-am prezentat la lucru, dar cu odorul meu în brațe. Mi-a fost puțin teamă de reacția domnului, dar totul a fost în ordine. Lângă comodă, era pregătit un fel de scăunel întors cu o perniță pentru șezut. Am zâmbit mulțumindu-le celor doi pentru asta. Micuței mele i-a plăcut noul ei scăunel, mai ales că avea și o tăbliță, pe post de masă și pe care avea câteva jucării. Din acel moment, așa mi-am continuat lucrul. Mă împărțeam între lucrurile ce le aveam de făcut și fetița mea. Doamna o mai lua uneori și se plimba cu ea prin curte. Acum eram mult mai liniștită. Nu mă gândeam la nimic altceva, decât la fetița mea.

Într-una din zile, domnii mi-au spus să pregătesc ceva mai deosebit pentru că aveam invitați la masă. Am făcut câteva feluri de mâncare și un tort. Fetița mea a fost cum nu se poate mai cuminte, parcă știa că am mult de lucru.

Invitații au fost un comandant de garnizoană pentru care făceau nasturi și un sergent. Am aranjat masa cât de bine m-am priceput și am servit la fel. Toată lumea a fost încântată de bucatele pregătite de mine. Preocupată fiind cu servitul, nu am băgat de seamă că cineva mă urmărea cu privirea. Într-un târziu l-am auzit pe comandant, întrebându-l pe sergent:

  • Ei, Mihai! Ce-i cu tine? N-ai scos toată seara un cuvânt.
  • Nu am nimic, răspunse acesta plecându- și privirea.

Abia atunci l-am privit și eu cu adevărat. Era un bărbat înalt, frumușel, dar foarte tăcut. Când a ridicat privirea și ochii noștri s-au întâlnit, am înțeles de ce tăcuse tot timpul. M-am fâstâcit și eu, m-am roșit toată și repede am făcut stânga-mprejur, întorcându-mă în bucătărie, la fetița mea.

Toată lumea și-a dat seama că ceva romantic plutește în atmosferă, dar au continuat totuși ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Le-am mulțumit pentru asta. Nu voiam o nouă dragoste. Prea tare m-a durut cealaltă, ca să-mi doresc din nou iubirea. Am încercat să uit acel episod, concentrându-mă asupra lucrului și asupra fetiței mele. După câteva zile am uitat cu desăvârșire povestea de la masă. Era mult mai bine așa, nu mai aveam putere și pentru altceva.

Zilele au trecut cu toate problemele existente, iar noi am încercat să le facem față cât mai bine posibil. Se apropia iarna și frigul parcă adâncea îngrijorarea noastră. Războiul făcea tot mai multe victime. Mulți dintre prietenii domnilor mei au avut probleme sau le-a murit câte cineva pe front. Cu toate acestea și noi și ceilalți am încercat să ne pregătim de Crăciun. Nașterea Domnului era sărbătorită chiar și de soldații din tranșee.

Patronul a reușit să facă rost de doi brăduți. Cel mai mititel l-am împodobit în căsuța mea, pentru Ana. Doamna Katalin mi-a dat câteva ornamente, câteva pișcoturi și câteva nuci, iar eu am făcut câteva steluțe din hârtie colorată. Am pictat nucile cu bronz auriu, apoi le-am atârnat cu ață pe brăduțul nostru. A fost foarte frumos, mai ales că era primul meu Crăciun, într-o casă unde eram doar eu și fetița mea. Acum eu eram mama, eu eram cea care ocrotea acel suflet mic și gingaș de copil.

Acest gând m-a dus în urmă cu mulți ani, când eu eram fetița mamei și când mă simțeam ocrotită cu adevărat. Lacrimi grele mi s-au prelins pe obraji. Îmi era atât de dor de mama. Mi-aș fi dorit sâ-i arăt odorul meu, sâ-i spun c-o iubesc la fel de mult ca și în copilărie. Din păcate nu se mai putea. Micuța mea m-a adus din nou cu picioarele pe pământ, ștergându-mi lacrimile cu mânuța ei mică. Cu ochișori întrebători m-a privit și aplecându-se spre mine, mi-a spus: mama.

Dorul venit din eternitate, s-a transformat în mângâierea dulce a copilului meu. Am îmbrățișat-o, ascunzându-mi fața între mânuțele ei mici și delicate. Mângâierea lor, a fost balsam pentru sufletul meu răvășit. M-a făcut să simt îmbrățișarea mamei, îmbrățișarea de care aveam nevoie în acel moment.

După ce am terminat de făcut pregătirile, ne-am adunat cu toții în sufrageria domnilor, unde am luat masa de Crăciun ca o familie adevărată. În jurul orei opt seara, am auzit bătăi în ușă. Patronul a deschis, crezând că sunt colindători, dar n-au fost. A fost în schimb sergentul Mihai.

  • Bună seara, domnule Kovacs.
  • Bună Mihai. Poftește la masa noastră de Crăciun.
  • Vă mulțumesc, dar nu pot să stau prea mult.
  • Nu-i nimic, intră te rog.
  • Am venit să vă urez „ Crăciun Fericit” și să-i aduc un dar, fetiței.
  • Mulțumim pentru toate. Dar poftește, ia loc.
  • Kati! Haide cu Ana! A primit un dar de Crăciun.

Când l-am văzut pe Mihai, inima a început să-mi bată ca o nebună. Am adus-o și pe Ana, ca să-și primească jucăria. Fetița s-a bucurat, iar eu i-am mulțumit în numele ei. Doamna Katalin a luat-o din brațele mele, spunându-mi:

  • Servește-l pe domnul Mihai cu bunătăți de Crăciun.

L-am servit, dar ochii nu am reușit să-i ridic nicio clipă. A stat cam o oră, după care s-a scuzat și a plecat. Domnul Kovacs l-a condus până la poartă.

  • Îți place fata, nu-i așa Mihai?
  • Da, îmi place foarte mult. Mi-ați permite s-o invit în oraș?
  • Desigur, dar va trebui s-o întrebi și pe ea dacă dorește.
  • O voi face când voi mai veni pe la dumneavoastră.
  • Bine Mihai. Acum, la revedere și mulțumim pentru vizită.
  • Pot să vin și de Anul Nou?
  • Poți băiete. Te așteptăm.

Eu așteptam întoarcerea domnului cu teamă. Când a deschis ușa, am simțit un fior rece, și din cauza gerului de afară, și din cauza emoțiilor.

  • Kati! Ia vino puțin aici!
  • Vin, am răspuns eu gâtuită de emoție.
  • Fata mea, ție îți place Mihai?
  • Nu știu, am răspuns eu fâstâcindu-mă.
  • Cum nu știi? Îți place sau nu?
  • Îmi place puțin. Dar de ce mă întrebați? Eu nu am făcut nimic!
  • Nici nu te acuză nimeni. El te place și ar vrea să mai vină să te vadă. Tu ce zici?
  • Ce să zic? Dacă vrea el, să vină.
  • Dar vrea și să te scoată la plimbare.
  • Și cu fetița ce-am să fac?
  • Rămâne cu noi.
  • Atunci am să merg.
  • Bine, Kati dragă. Acum poți să te retragi.
  • Vă mulțumesc.

Am plecat în grabă, ascunzându-mă cu puiul meu în căsuța noastră. Deși era mică, pentru noi era universul nostru. Ne-am cuibărit amândouă în pat și am încercat să dormim. Voiam să uit ceea ce se întâmplase. Deși îmi plăcea băiatul, îmi era teamă. Îl comparam cu Elek. Dacă mă va înșela și el? Dacă va fi la fel de laș ca și Elek? Dacă?… Dacă?… Dacă?…

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.