NOSTALGIA LUI HEIDEGGER DUPĂ ESENŢA ANISTORICĂ A OMULUI

AL FLORIN TENE
NOSTALGIA LUI HEIDEGGER DUPĂ ESENŢA
ANISTORICĂ A OMULUI

Autor: Al Florin Tene 

Cu toate întorsăturile şi meandrele ei, gândirea lui
Hedegger a căutat sensul existenţei omului. Încă de la apariţia
cărţii sale principale, în anul 1927, Sein und Zeit şi până la
ultimile sale scrieri, el şi-a dezvoltat excursul sondând sensul
existenţei. Aceasta printr-o perpetuă căutare şi perseverenţă
pentru receptarea „apelului Fiinţei”. Filozoful de la Freiburg a
dorit să reediteze o încercare mai veche în filozofia omenirii de
a înţelege o esenţă abstractă, anistorică a omului. În acest sens
îl ia ca martor pe poetul romantic Holderlin, iubitori amândoi
ai filozofiei greceşti, astfel îşi exprimă Heidegger nostalgia
după ancestralitatea armoniei fiinţei umane cu pulsaţiile
cosmice, a unei osmoze între existenţă şi „logos”. El exprimă,
printre altele, „anxietatea omului într-o lume a noilor
dimensiuni satanice” (Martin Heidegger, The Question of
Being, text dedicat lui Ernst Junger, ediţie bilingvă, New York,
1958, p. 10). Gândirea presocraticilor, Heraclit şi Parmenide,
au fost predecesorii poziţiei, în acest sens, al lui Heidegger. În
gândirea acestora se oglindea sensul adânc al Fiinţei, al fuziunii
dintre ea şi fiinţările ei concrete, fuziune ordonată de „logos”.
Spre deosebire de sofişti, mai ales cu Platon şi Aristotel,
filozofia se îndepărtează de baza fundamentală a originei sale,
aşa cum subliniază Heidegger în What is Philsophy (New
haven, 1956, p. 48 şi 49), Orice fiinţare este în Fiinţă. Autorul
lucrări subliniază că Platon prin disjuncţia între lumea ideilor şi
lumea lucrurilor a 108 sucombat ireductibilitatea bazei
ontologice a Fiinţei ca totalitate de fiinţări şi inseparabilitatea
lor de acestea. Sciziunea irecuperabilă între spirit şi mediu
natural, dualitatea dintre subiect şi obiect, fenomen argumentat
de cogitoul cartezian, a propulsat, după Heidegger, starea
psihică şi dezolantă a părăsirii Fiinţei, sau uitarea ei, care în
epoca actuală a internetului are drept corolar nihilismul.
Plonjarea lui Heidegger în filtrarea vieţii cotidiene, privind-o
cu ochiul critic şi exigenţa analistului cu conştiinţă adversă faţă
de „inerţia spirituală”, faţă de stereotipia lozincară intrată în
vocabularul oamenilor fără o judecată prealabilă, faţă de
precaritatea vieţuirii terne, are sensul unui avertisment şi al
unui denunţ. Parcurgerea lui Heidegger prin acest labirint
social nu uită să sancţioneze simptomele reificării, ale
uniformizării materiale, psihice şi spirituale care confirmă
depersonalizarea omului într-un mediu social ajuns la alienare,
ostil speranţelor împlinirii lui. Trecând peste denumirea
abstractă de „păstor al fiinţei” pe care a dato omului, filozoful
din Freiburg a accentuat asupra unicităţii şi originalităţii fiinţei
umane, asupra necesităţii eliberării omului din chingile
facticităţii create tot de el şi înălţării lui către orizontul
libertăţii;Heidegger aşează în conul de lumină legitimitatea
aspiraţiei autenticităţii fiinţei umane şi propune angajarea
filosofiei la realizarea acestui imperativ. Polemizând cu Sartre,
el afirmă, că umanismul filosofic nu porneşte de la oameni, ci
de la Fiinţă, (Martin Heidegger-Brief uber den Humanismus în
Wegmarken, Frankfurt am Main, 1967, p. 160), în pofida
elanului umanist care îl inspiră aprioric. Nostalgia după esenţa
anistorică a omului provinde şi din sentimentul de teamă pe
care filosoful îl ridică, învăluindu-l în coaja angoasei, la rangul
de stare metafizică esenţială. Frica nu este un sentiment
elementar, empiric, limitat, care intervine la apariţia unui
pericol concret, ci, spune filosoful, este o tulburătoare stare
sufletească indeterminată, care semnalizează omului, la nivel
metafizic, că în societatea creată de el nu se simte în siguranţă,
că fiinţa lui se află în permanenţă ameninţată de pericolul
desfinţării. „temeiul angoasei este însuşi faptul de a-fi-înlume”,
scria Martin Heidegger în Sein und Zeit, Eraste Halfte,
Dritte Auflage, Max Niemeyer Verlag, 1931, p. 186. Prin
angoasa, de care vorbea, ce se străduieşte să străpungă carcasa
mulţumirii de sikne, a banalităţii cotidiene, omul are revelaţia
că trăirea lui este încadrată şi mărginită de neant. Ceea ce
spunea Montaigne că a „filosofa înseamnă a învăţa să murim”
se insinuează imperceptibil şi persuasive în menirea pe care
Heidegger o dă filosofiei sale. În trăirea neautentică omul
disimulează sfârşitul său, i se sustrage, se calmează prin
cufundarea în viaţa de zi cu zi;trăirea în faţa morţii îl readuce în
ineditul autenticităţii, îl face să trăiască ritmurile Fiinţei care
ţâşneşte ca o fântână arteziană în existenţa lui. Filosoful spunea
că:În măsura în care este, moartea este în esenţă totdeauna a
mea. (Sein und Zeit, p. 230). În continuare filosoful urmărind
drumul spre autenticitate ajunge la concluzia unui
paradox:conştientizăm ceea ce suntem în momentul în care nu
mai putem exista, ascultăm cum ni se spovedeşte din
străfunduri vocea Fiinţei în momentul în care încetăm s-o mai
auzim. Reîntoarcerea la paradisul pierdut, cu nuanţe şi
implicaţi teologice (dezvoltată în gândirea lui Heidegger, în
ultima perioadă a vieţii sale), este „construită” din nostalgia
după întoarcerea idilică şi bucolică la natură şi impulsul spre
trezire a surprinzătoarei forţe secrete 110 a limbajului supus
receptării Fiinţei. Filosoful ridică esenţa şi funcţia cuvântului
până la mistica pitagoreică a numerelor. El substituie apologia
limbajului prin apologia tăcerii, lansându-se într-un paradox în
interpretarea limbajului:nu prin exprimarea coerentă a frazelor
construite din cuvinte, ce au o logică şi coerenţă în trasmiterea
gândului, ci prin ascultarea lor, prin capacitatea de „a-se-lăsasupus”
(Unterwegs zur Sprache-Pfullingen, Gunter Neske
Verlag, 1965, p. 255), poate acesta recepţiona tensiunea abisală
unde încolţeşte tainic sensul;atunci când exprimarea acceptă
pietatea solemnă a spusei tăcute se deschid graniţile spaţiului
sacru al Fiinţei care îngăduie percepţiei umane să intre către
arhe, către origini, să-şi înţeleagă „nedesluşitul rost al Firii”
(Rilke), sau, să străpungă ca un fulger prăpastia Fiinţei, cum
spunea Nietzsche. Opera lui Heidegger în care găsim
convingerea acestuia potrivit căreia cunoaşterea umană va
izbuti cândva să găsească un luminiş în semi-zeitatea Fiinţei,
zeitatea întreţine acele irizări care îi înstelează nostalgia după
esenţa anistorică a omului.

Mai citeste: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tiparite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.