romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 12

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

Cap.12 Bombardamentul

În liniștea nopții, alături de fetița mea, am încercat să uit, să închid amintirile în cutia timpului. Doream din tot sufletul să merg mai departe. Era imperios necesar, atât pentru mine cât și pentru fetița mea. Mânuța ei mică și caldă, stătea rezemată pe obrazul meu, iar eu o țineam în brațe, unde se cuibărise liniștită. O priveam cum doarme, cum respiră calm și în acel moment, mi-am dorit să fiu în locul ei, să fiu în brațele mamei mele, să mă alinte și să-mi murmure dulce, cântecele cu care mă adormea. Cu mama în gând și cu vocea ei în memoria urechii, am adormit într-un târziu.

Dimineață, m-a trezit scâncetul fetiței mele. Îi era sete. M-am bucurat că a fost pe post de ceas deșteptător. I-am dat să bea, apoi am aprins repede focul, pentru a se încălzi încăperea. Trebuia să ne pregătim și să mergem în casa mare. Plimbându-mă de colo-colo prin casă, mi-a venit în minte povestea de aseară. Inima a început să-mi bată ca o nebună. În minte mi se perindau cuvinte, scene, discuții.

  • Ce am să-i spun doamnei Katalin? Adevărul, doar n-am să mă apuc acum, să inventez povești!

Așa am și făcut, când am intrat în casă, unde eram așteptate, cu masa pregătită pentru micul dejun. Le-am povestit ce se întâmplase. La sfârșit, parcă mi se luase o piatră de pe inimă, parcă și amintirile dureroase s-au ascuns în cutia uitării, într-un cuvânt m-am simțit ușurată.

  • Nu te mai gândi la Elek, mi-a spus doamna. Nu merită. Încearcă să-ți refaci viața. Vezi că Mihai te iubește!
  • Da, am simțit acest lucru, dar parcă totuși mi-e frică.
  • De ce? Pare un om bun.
  • Așa mi se pare și mie, dar …știu și eu.
  • Lasă, ai să te mai gândești și vei vedea că totul va fi bine.
  • Sper din suflet. Am obosit de atâtea necazuri.
  • Te cred. Hai să uităm puțin de ele și să ne apucăm să pregătim ceva bun. Astăzi este ziua soțului meu și vreau să-i pregătim o surpriză.
  • Am să-i pregătesc eu un tort și am să pun în el mult suflet, în semn de mulțumire și recunoștință, pentru tot ce face și pentru noi.
  • Și voi ne-ați făcut mult bine. Viața noastră s-a schimbat mult de când sunteți aici.

Am îmbrățișat-o pe doamna Katalin cu toată dragostea. Mă simțeam ca și copilul ei. Ana ne privea și neștiind ce se întâmplă, a început să plângă. Abia atunci am putut să mă desprind din brațele ei. Îmi era atât de dor de acea îmbrățișare maternă. Am luat-o în brațe pe micuța mea și am încercat s-o liniștesc, apoi m-am apucat să prepar tortul aniversar. În timp ce lucram de zor la prepararea surprizei, s-a auzit o bubuitură puternică, apoi un zgomot de geamuri sparte.

  • Doamne, ce s-a întâmplat, mi-am spus luându-mi fetița în brațe.
  • Iar au început bombardamentele. Sper că soțul meu este bine.

Vacarmul a continuat minute în șir. Toate trei am fugit și ne-am ascuns în beci, unde domnul Kovacs amenajase un fel de adăpost. La scurt timp, am auzit zgomotul foarte aproape de noi. Îmi era teamă că totul se va prăbuși peste noi. Ana a început să plângă, iar eu și doamna, care eram speriate de moarte, nu știam ce să facem. Pentru moment am stat lipite una de cealaltă și amândouă, ne-am aplecat deasupra fetiței. Deși țipa, știa totuși că este apărată. Ne ținea strâns de haine, cu mânuțele ei mici.

După un timp, s-a lăsat o liniște apăsătoare. Noi nu îndrăzneam încă să ieșim de acolo. Ne era teamă de ceea ce vom vedea, ieșind din beciul protector. Ana a fost însă, cea care ne-a trezit la realitate. În marea noastră grijă, am acoperit-o cu totul. Biata copilă, a încercat să se ridice, dar nu avea suficientă putere pentru a ne da la o parte. Abia atunci am realizat că era s-o sufocăm, protejând-o.

  • Kati! Am să ies eu prima și dacă totul este în ordine, vă chem și pe voi.
  • Bine, doamnă.

Am așteptat câteva clipe, care mi s-au părut veacuri și văzând că nu mi se dă niciun semn de viață, am încercat să mă furișez afară. Dezastrul m-a lăsat fără cuvinte. Căsuța mea nu mai exista. Totul s-a transformat într-un morman de moloz fumegând. Am privit spre grămada fumegândă și-am început să plâng, întrebându-mă în gând:

  • Unde voi locui de acum înainte?

Mă simțeam pierdută, fără putere, fără glas, doar Ana mă făcea să simt că mai trăiesc. M-a cuprins cu brațele ei mici și tremurânde, s-a lipit de mine întrebându-mă din priviri: – De ce plângi, mami?

În acel moment mi-am dat seama că era cam dezbrăcată și-i era frig. Mi-am desfăcut repede șorțul de bucătărie și l-am înfășurat în jurul ei, strângând-o în brațe ca să-i încălzesc trupușorul plăpând. La câțiva pași de noi, doamna Katalin plângea și se ținea de cap. Văzând-o, mi-am întors privirea spre casa mare. Și aici s-a produs dezastrul, dar nu ca și la căsuța mea. O parte a casei era în picioare. M-am apropiat de biata femeie, încercând s-o îmbărbătez. M-a privit cu ochii rătăciți, neștiind ce să-mi spună. Privind-o, am simțit ca o putere Dumnezeiască, pogorându-se asupra mea. Am luat-o pe după umeri și i-am spus cu calm:

  • Haideți, să vedem ce-a mai rămas.

M-a urmat în tăcere. Am încercat să pătrundem în casă, printre dărâmături, geamuri sparte și moloz. După ce am intrat și am evaluat prăpădul, ne-am îndreptat spre partea neprăbușită a casei. O cameră scăpase doar cu mici pagube, o parte din bucătărie și cămara de alimente. Cam puțin, dar pentru situația de fapt, era o minune. Am încercat să dăm la o parte mizeria de pe canapea și ne-am așezat toate trei acolo, în tăcere și cu spaima în suflete. După un timp, doamna Katalin s-a ridicat în picioare speriată și agitată, întrebând:

  • Oare soțul meu știe ce am pățit?
  • Nu știu, dar dacă vreți, dau o fugă până acolo.
  • Du-te draga mea. Eu și Ana vom sta aici cuminți.

Am căutat repede o pătură, am scuturat-o de praf și le-am acoperit, apoi am îmbrăcat un palton, care era pe cuier și am ieșit în mare grabă. Am înaintat destul de greu, pentru că mă tot împiedicam în paltonul prea lung. Era al domnului Kovacs. Cu greu am ajuns la făbricuța de nasturi, care de fapt a fost. Acum dispăruse la fel ca și căsuța mea. Am încercat cu disperare să ajung la biroul domnului, dar peste tot era un amestec apăsător de fum, sânge și miros de ars. Nu mai exista nici biroul, nici domnul. Totul era un amestec înecăcios, funebru, înfiorător. Câteva clipe am privit cu ochii îngroziți imaginea de iad, deschisă în fața mea, apoi, m-am gândit cum să-i spun doamnei ce se întâmplase acolo.

Tremurând de spaimă și de frig, am încercat să ajung cât mai repede acasă. Doamna mă aștepta cu fetița în brațe, legănându-se ritmic și cu lacrimile șiroindu-i pe obraz. Când m-a văzut mi-a ieșit grăbită în întâmpinare.

  • L-ai găsit? Este bine?

Nu am putut rosti niciun cuvânt. Lacrimile au vorbit în locul meu. M-a privit îngrozită, apoi mi-a dat-o pe Ana și s-a năpustit afară, alergând spre făbricuța lor. Eu am rămas nemișcată cu fetița în brațe. Nu mai puteam gândi, nu mai puteam reacționa. Eram ca o nălucă în acel loc zguduit de dezastru. Mă gândeam la viața mea, la viața acelor oameni cumsecade care m-au iubit și m-au tratat ca și pe propriul lor copil. Ce-a mai rămas din toate acestea? Ce se va întâmpla cu noi?

Punându-mi întrebare după întrebare, mi-am amintit de doamna Katalin. Nu se întorsese încă. Trebuia s-o caut. Am luat pătura cu care se înveliseră, am înfășurat fetița în ea și am pornit în căutarea doamnei. După câteva minute am ajuns. Stătea în genunchi și plângea. Era distrusă. Nu știam ce să-i spun, dar de fapt nu era nimic de spus. Am luat-o de mână și am îmbrățișat-o. Atunci am simțit tremurul ei îngozitor. Un tremur de spaimă, un tremur de durere, un tremur de moarte. Frigul de afară nu mai avea loc, nu ne mai putea face să tremurăm.

După câteva minute de plâns, am reușit s-o desprind din acel loc și să ne îndreptăm spre casă, spre ce mai rămăsese din ea. Ne-am ascuns în încăperea rece, distrusă, prăfuită, dar întreagă totuși. Au scăpat și geamurile, frigul nu ne putea răpune după bunul lui plac. Am încercat s-o culc, apoi am căutat lemne și chibrituri, pentru a aprinde focul în soba de teracotă. Această cameră nu era locuită în permanență, era mai mult pentru musafiri. Acum, noi eram musafirii, deci trebuia să facem căldură.

După câteva clipe, m-am întors cu lemne și chibrituri din ceeea ce fusese înainte bucărăria. Am aprins focul, apoi am încercat să le liniștesc. Și doamna, și fetița mea au adormit, îmbrățișate pe canapeaua prăfuită. Le-am privit cu duioșie, apoi am avut un sentiment ciudat. Parcă eu eram mama, iar ele fiicele mele. Acest sentiment mi-a mai dictat ceva. Trebuia să am grijă de ele.

M-am ridicat și m-am îndreptat spre restul de bucătărie. După ce am verificat ce mai este și ce nu, am spălat un ibric și m-am apucat să prepar un ceai. Am mai găsit și niște biscuiți, așa că vom avea o cină grozavă când se vor trezi fetele mele. Lumina, speriată parcă și ea de prăpădul zilei, s-a retras lăsând loc întunericului. Am căutat repede niște lumânări, ca să le aprind când se vor trezi cele două persoane dragi sufletului meu.

Într-un târziu, s-au trezit. Ana flămândă și somnoroasă, doamna tristă, palidă, tăcută.

  • Am preparat un ceai, doriți?
  • Eu nu, servește-o pe Ana.

Micuța mea nu a așteptat invitația, a luat biscuiți în ambele mâini și s-a aplecat spre ceașcă. Deși cald, l-a băut pe nerăsuflate. Căldura lui, ne-a încălzit și nouă trupurile. În sufletele noastre era însă, un ger cumplit. Am lăsat-o în pat, învelită, cu ochii închiși. Nu dormea. Suspina și lacrimile i se scurgeau pe la colțul ochilor, udând perna pe care-și pusese capul. Nu știam cum să-i alin suferința. Mă simțeam neputincioasă în fața morții.

A doua zi dimineața, m-am trezit amorțită. Dormisem lângă fetița mea, într-un pătuc destul de mic și îngust. În casă era frig și umed, parcă pătrunseseră și gerul, și ninsoarea peste noi. Am învelit-o bine pe micuța mea, apoi m-am grăbit să aprind focul. Nu peste mult timp, atmosfera era cu totul alta. M-am furișat în bucătăria spartă, ca să prepar repede ceva pentru micul dejun, înainte de a se trezi fetele mele. Când totul a fost gata, am aranjat măsuța din cameră și m-am îndreptat spre patul doamnei, pentru a o invita la masă.

I-am șoptit numele ușor, ca să n-o sperii nici pe ea, nici pe Ana. N-am primit niciun răspuns. Am scuturat-o apoi ușor, dar nicio reacție, i-am pus mâna la gât, nicio palpitație. Plecase peste noapte pe drumul fără întoarcere. Plecase și mă lăsase din nou orfană. Durerea din sufletul meu, m-a făcut să urlu, să cer ajutor divin, dar glasul durerii mele nu era auzit, decât de fetița mea, care se trezise îngrozită. O priveam și nu mai știam ce am de făcut. Dar oricât de mare îmi era durerea, trebuia să am grijă de odorul meu, trebuia să-i fiu mamă, trebuia să merg mai departe.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.