romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 13

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 13 Un nou început

Precum se lasă liniștea după furtună, așa s-a calmat totul în jur. Doar fetița mea mai avu puterea de a o întrerupe. Mititica nu știa câtă durere s-a așternut în acea casă, în sufletul meu, în tot ce mă înconjura. Mi se părea că aud plânsul înfundat al fiecărei cărămizi, indiferent unde se afla, în zidul intact sau prăbușită undeva în jurul nostru. Dar, cum viața își cere drepturile și ea s-a apropiat de mine, m-a prins de mână și mi-a spus:

– Mami, papa.

Îi era foame, iar eu stăteam ca o năucă, parcă nici nu auzeam cuvințelele ei. Foamea însă nu a lăsat-o să cedeze în fața durerii. Așa că m-a zgâlțâit puțin, pentru a-mi atrage atenția. Am privit-o și când i-am văzut lacrimile mari rostogolindu-i-se pe obraz, am înțeles că nu pot sta să-mi plâng de milă, trebuie să acționez.

Am luat-o în brațe, i-am șters lacrimile sărate cu un sărut, apoi, am căutat împreună ceva, pentru a-i potoli foamea. Am găsit câțiva cartofi și o bucățică de unt, în cămară. Focul n-a fost o problemă, fiindcă mai erau câteva bețe de chibrituri și cu cele câteva surcele aflate sub sobă, l-am aprins. Apoi, am pus un lemn mai gros, ca să reziste mai mult și într-o cratiță am pus cartofii la fiert. Niciodată nu mi s-au părut mai buni cartofii fierți în coajă și cu bucățele de unt deasupra.

După ce am liniștit-o pe micuța mea, am încercat să analizez situația mea și să încerc s-o rezolv. Nu știam unde locuiesc rudeniile lor, pentru a-i anunța și pentru a mă ajuta cu înmormântarea doamnei Katalin și a rămășițelor pământești, ale domnului Kovacs. Deznădejdea a pus din nou stăpânire pe mine.

În timp ce m-am ocupat cu aranjarea doamnei, ca să arate cât de cât decent, am auzit pași printre dărâmături. M-am speriat și primul obiect care mi-a ieșit în cale, l-am folosit pe post de armă de autoapărare. Arma a fost un picior de scaun, căzut lângă pat. Așa cum era arma mea, o țineam strâns și eram gata să-mi apăr fetița și pe mine. Pașii s-au apropiat, apoi o voce m-a strigat pe nume. Am simțit că leșin de bucurie. Am azvârlit arma și m-am aruncat la pieptul său, strângându-l cu putere.

– Mihai!! Mihai!! Uite ce nenorocire ne-a ajuns, țipam eu printre lacrimi.

  • Liniștește-te draga mea, pe foarte mulți i-a lovit această nenorocire. Liniștește-te.

M-a mângâiat, m-a sărutat, m-a strâns în brațele lui puternice, încercând din răsputeri să mă calmeze. După câteva minute, am reușit să mă desprind din acel clește protector și am putut să-i vorbesc, cu aproximație normal.

  • Mihai, nu știu unde locuiesc rudeniile domnilor, iar eu nu am niciun ban, cum să le fac înmormântarea?

-Nu-ți face probleme, ne vom descurca noi cumva. Și alții sunt în aceeași situație. Am să vorbesc la unitate, poate ne vor ajuta ei.

Așa a și făcut. Până spre seară problema a fost rezolvată. Am reușit și noi și vecinii noștri să așezăm trupurile celor duși dintre noi, pentru odihna veșnică. S-a ținut o slujbă de înmormântare comună și totul s-a rezolvat cât mai repede posibil. Nu era timp pentru jeliri, nimeni nu știa când va începe o nouă rundă. Totul trebuia rezolvat în grabă, fără pretenții, fără lacrimile cuvenite, doar cu doliul din suflete.

Ajunși acasă, în casa rece, spartă, murdară, am încercat să ne liniștim sufletele și să căutăm ceva de-ale gurii. Am reușit să încropim ceva, apoi Mihai a studiat terenul. Ce se putea face ca să fim cât de cât protejate. A reparat ușa, ca s-o putem închide, a improvizat un perete din scânduri și din cărămizi, pentru a avea o bucătărie și ne-a căutat printre dărâmături, niște lemne de foc. Trebuia să rezistăm.

Mihai s-a întors la unitate, iar eu și cu Ana, am rămas în camera acum mai caldă, să ne petrecem noaptea. Îmi era teamă, oricine putea să dea buzna peste noi. Nimic nu mai era sigur. Mi-am strâns fetița în brațe și cuibărite una în alta, ascunse sub plăpumi, pături și tot ce am găsit cât de cât folosibil, am adormit. Îmi era obosit și înghețat, și trupul și sufletul. Iarna din mine era mai rece decât cea de afară.

A doua zi după amiază, Mihai a venit într-un suflet, să ne vadă și ne-a adus ceva de-ale gurii, din rezervele primite de ei. După ce am ciugulit puțin, mi-a spus:

  • Kati, trebuie să rezolvăm situația voastră. Aici nu sunteți în siguranță.
  • Știu, dar unde să mă duc? Fără bani, unde aș putea merge?
  • Am să văd eu cum voi rezolva problema, dar trebuie s-o facem cât mai curând.
  • Bine Mihai. Aștept răspunsul tău.

Fiindcă primise o permisie de 24 de ore,

m-a întrebat dacă poate să rămână cu noi. Am acceptat, bineînțeles. Dacă nu-mi făcea el propunerea, îl rugam eu să rămână. Era îngrozitor să rămân acolo, singură cu odorul meu. I-am amenajat un pătuc fetiței mele, din două fotolii puse față în față, am învelit-o bine, iar noi ne-am cuibărit pe canapea. Deși eram pentru prima dată cu el în pat, frica mi-a anulat orice inhibiții și rețineri în acest sens. M-a cuprins în brațe, iar eu m-am cuibărit la pieptul său. Mă simțeam mică și neajutorată, iar protecția lui îmi făcea bine. Nu știu cât timp am stat așa. Căldura trupului său mi s-a transmis și mie, moleșindu-mă, topindu-mă, uitând pentru câteva minute, de tot și de toate. Fără să apucăm să ne dăm seama, eram deja un singur trup.

Atâta durere, atâta tristețe, atâta zbucium a făcut ca această unire, această contopire să fie totală, profundă, fără niciun fel de reținere. Când m-am desprins din brațele lui, am realizat că sunt femeia care și-a dorit-o, că sunt femeia care a tânjit atâta timp după dragoste, că sunt femeia care își va continua drumul alături de el.

A doua zi, Mihai mai fericit ca niciodată, a plecat în căutarea unei locuințe cât de cât acceptabilă, pentru noi și pentru fetița mea. Rămasă singură cu Ana, am analizat la rece, și la propriu și la figurat, situația mea, a noastră. Am fost a lui, sunt a lui, dar dacă istoria se repetă? Dacă voi rămâne însărcinată, ce se va întâmpla cu mine? Mă va lua de soție? Atâtea întrebări, dar niciun răspuns deocamdată. Nici nu aveam timp pentru răspunsuri, trebuia să trăim clipa. Când totul se năruie în jurul tău, nu mai ai timp pentru întrebări și pentru răspunsuri.

În timp ce-i pregăteam ceva de mâncare micuței mele, aud din nou pași apropiindu-se de casă. Nu mi-am făcut probleme, credeam că este Mihai. Salutul unor voci străine, m-a făcut să realizez că mă înșelasem.

  • Ce doriți, am întrebat eu tremurând de frică?
  • Aici locuiește familia Kovacs?
  • A locuit. Dar, de ce mă întrebați? Cine sunteți dumneavoastră?
  • Suntem nepoții domnului Kovacs.
  • Mă bucur de cunoștință, am răspuns eu cu glasul stins.
  • Și noi. Dar ne puteți explica unde sunt dumnealor și cine sunteți dumneavoastră?
  • Dumnealor nu mai există, iar eu am fost pentru ei un fel de fiică adoptivă.
  • Cum adică nu mai există?
  • Domnul a pierit în bombardament, iar doamna s-a stins de durere.
  • Și i-ați înmormântat deja?
  • Da, toți vecinii au făcut acest lucru, ieri. S-a ținut o slujbă comună.
  • Și acum noi ce vom face? Unde vom locui?
  • Veniți de departe?
  • Da, și am sperat în ajutorul dumnealor.
  • Casa este la dispoziția dumneavoastră, imediat ce voi pleca eu, în rest nu vă pot ajuta cu nimic.
  • Am putea să rămânem aici în noaptea asta, întrebară cei doi?
  • Vom încerca să rezolvăm situația.

În timp ce mă gândeam cum să fac, unde să-i culc, a apărut Mihai. Când i-a văzut, a scos arma, somându-i.

  • Mihai!! Să nu le faci rău! Nu sunt dușmani!
  • Dar atunci cine sunt și ce caută aici?
  • Sunt nepoții domnului Kovacs! Au venit la unchiul lor.

Cei doi stăteau cu mâinile ridicate și cu ochii ieșiți din orbite, de spaimă. Mihai și-a pus la loc pistolul și s-a apropiat de ei, prezentându-se. La fel au făcut și cei doi tineri, dar cu vocile încă tremurătoare de spaimă.

  • Nu au unde să se ducă și ar dori să înopteze aici, am dat eu lămuririle de rigoare.
  • Vom vedea ce se poate face, spuse Mihai. De fapt, noi am putea merge la noua noastră locuință, îmi spuse el.
  • Ai găsit deja?
  • Nu foarte departe de aici și arată destul de bine. Nu a fost zguduită prea rău de bombardament.
  • Atunci să mergem, Mihai. Așa toată lumea va fi rezolvată și mulțumită.

Am luat masa împreună, din puținul ce am reușit să-l aflu pentru a încropi o cină cât de cât acceptabilă, apoi, ne-am îmbrăcat și am plecat, lăsându-i pe cei doi nepoți ai familiei Kovacs, să se descurce cum le va ajuta Dumnezeu.

Noua noastră locuință se compunea dintr-un antreu, care servea într-o parte ca debara, iar în cealaltă parte ca baie. Avea o cadă mică după o perdea, dar era minunat să avem unde să ne spălăm. Din antreu se intra într-o încăpere spațioasă, dotată cu tot ce trebuia ca să poți trăi, iar din cameră se trecea într-o bucătărioară mică. De fapt, aceasta fusese amenajată într-un colț al camerei și era separată printr-un perete de placaj. Așa cum era, cu tot felul de improvizații, mie mi se părea de vis. Cu uși și geamuri închise, frigul putea fi lăsat afară, iar noi puteam să ne continuăm viața, în acele condiții grele, ale acelor vremuri grele.

Mihai, a reușit să rezolve să locuiască împreună cu noi. Pleca în zori și se întorcea noaptea, dar era bine și așa. Aducea ce putea pentru a supraviețui, eu îi îngrijeam pe amândoi, iar nopțile au fost frumoase, cu toată groaza de afară. Am trăit intens fiecare clipă, și ne-am bucurat cât de mult am putut, de tot ce aveam. Și fetița mea era fericită, îl acceptase pe Mihai, ba chiar a început să-i spună, tata. Pe el nu l-a deranjat acest lucru, dimpotrivă, era în culmea fericirii.

Cu toate problemele, noi ne făceam planuri de viitor. Amândoi speram că vom rămâne împreună pentru tot restul vieții.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.