romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 15

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 15 Din nou acasă

iată-mă din nou acasă. Mă stăpânea un sentiment ciudat, de bucurie amestecată cu tristețe și neliniște. Era totul ca un fel de presentiment, atunci nu-mi puteam explica acest lucru, acum însă, da.

După ce i-am povestit mătușii, toate peripețiile mele, m-am simțit oarecum ușurată sufletește. Nici nu ne-am dat seama cum a trecut noaptea. Abia atunci am observat că unchiul încă nu ajunsese. Oare a pățit ceva? Din acel moment, neliniștea a pus stăpânire pe noi. Zorii zilei se arătau deja, roșiatici și tulburi. La fel erau și sufletele noastre.

Ana dormise bine toată noaptea. Atâta agitație și emoții au obosit-o. Dormea în pat, alături de nepoțica unchiului. Șandor, avea și el o comoară, la fel ca și a mea. Când a deschis ochișorii, a privit mirată spre cealaltă fetiță, apoi, cu ochii plini de lacrimi m-a căutat pe mine. Am venit repede lângă ea și i-am spus că este un alt îngeraș, la fel ca și ea. A privit-o din nou, apoi s-a aplecat spre ea și a sărutat-o pe obraz.

  • Bravo, scumpa mea! Așa trebuie, ești cuminte.

După acest pupic și auzindu-ne povestind, s-a trezit și cealaltă micuță. În timpul discuțiilor noastre nu am apucat s-o întreb pe mătușa, care este numele micuței.

  • Elisabeta, mi-a spus ea, dar noi îi spunem Bety. Este mai scurt și mai ușor.
  • Da, așa este.

Am luat-o pe Ana de mânuță și i-am spus că ea, este Bety. S-a uitat lung la mine, apoi a îmbrățișat-o, spunându-i bucuroasă: Bety! Bety!

Bucuria lor, lipsită de griji, ne-a molipsit și pe noi, un lucru bun de altfel. Asta ne-a dat putere, pentru a ne apuca de treburile zilnice. Spre seară, am auzit lătratul câinelui. Am ieșit amândouă, dar mătușa ținea arma îndreptată spre poartă. Nechezatul cailor, ne-a făcut să ne revenim puțin. Era unchiul. A intrat repede în curte, a dus caii în grajd, apoi s-a furișat în casă, închizând bine ușa și stingând lumina. Abia ne puteam vedea unii pe alții de la lumina slabă ce o producea jarul din sobă.

  • Ce s-a întâmplat, întrebă mătușa, curioasă și speriată în același timp?
  • Am fost atacat de partizani.
  • Și Mihai, am întrebat eu speriată?
  • Mihai este bine. Am apucat să-l duc la gară. Pe drumul de întoarcere mi s-a întâmplat.
  • Unde erai?
  • Am oprit puțin lângă o bodegă, ca să-mi cumpăr ceva de mâncare. Cât am fost eu înăuntru, s-au ascuns în căruța mea.
  • Și cum ai scăpat de ei?
  • Mi-am dat seama că sunt în căruță și atunci m-am întors în bodegă, unde am cerut ajutor. Mai mulți săteni au venit cu armele și au reușit să-i pună pe fugă. Norocul nostru a fost că numai unul dintre ei avuse armă, altfel ar fi fost mare vărsare de sânge.

Mătușa și-a făcut nenumărate cruci, mulțumindu-i Celui de Sus că l-a scăpat pe unchiul de nenorocire. Eu stăteam cuminte pe o laviță, ținându-le pe cele două fete lipite de mine și ascultam cu groază povestea despre cele petrecute. Tot pe bâjbâite, ne-am găsit fiecare locul său de dormit. Unchiul însă era cu arma lângă el. Toată noaptea am stat în cea mai perfectă liniște. Și fetițele, parcă au simțit că trebuie să stea cuminți, să nu scoată niciun sunet.

Dimineață, unchiul a ieșit tiptil și s-a dus la grajd să verifice caii. Totul era în ordine și la locul său. Mai spre amiază, a venit Victor. Auzise că un vecin de-al lui a fost prădat de partizani. I-au luat caii, căruța și tot ce mai avea omul pus în pod, pentru zile negre. L-au lăsat calic. Unchiul a înghițit în sec. După câteva minute, am ieșit și eu din cameră. Vocea lui Victor, a trezit în mine dorul acela năprasnic, ascuns atâta vreme. Când m-a văzut, a rămas fără cuvinte. Nici nu erau necesare. Îmbrățișarea și lacrimile noastre au spus totul. Nu ne mai puteam desprinde unul din brațele celuilalt. Când am reușit s-o facem, ne-am uitat lung, unul la altul. Ne-am schimbat foarte mult. Problemele, greutățile și-au spus cuvântul, lăsând urme pe chipul fiecăruia dintre noi.

După puțin timp, a apărut și Ana. L-a privit cu ochii ei mari, apoi și-a întors fața spre mine, speriată.

  • Nu-ți fie teamă, scumpa mea. Este Victor, fratele meu.

Nu știu ce și cât a înțeles ea, dar tonul vocii mele, i-a spus că trebuie să fie, om bun. A acceptat îmbrățișarea lui, ba chiar l-a lăsat s-o ia în brațe.

  • Când veniți pe la noi?
  • Vom veni, Victor, cât de curând. Vezi și tu cum trebuie să circulăm de teama partizanilor.
  • E drept, dar uite cum facem. Mâine voi veni după voi, cu căruța și așa vom face drumul mai repede.
  • Bine, te așteptăm.

Victor a plecat, iar noi am rămas în tăcere, fiecare încercând să ne imaginăm necazul celui prădat de partizani. S-ar fi putut să-l confunde cu unchiul, sau le-a fost indiferent, atâta timp cât ei și-au luat tot ceea ce aveau nevoie. După câteva momente, unchiul a spart tăcerea grea care se așternuse, spunându-mi:

  • Kati, draga mea, mă bucur că ai găsit un om bun, precum Mihai.
  • Da, unchiule, și eu mă bucur. După ce se va termina războiul, ne vom căsători.
  • De ce nu a-ți făcut-o la Budapesta?
  • Nu s-a putut. Îmi trebuia o dotă bunicică, pentru a obține aprobarea superiorilor lui. Așa prevede regulamentul militar.
  • Dar tu, cum ai să te descurci?
  • Nu știu. Voi căuta ceva de lucru, măcar până voi naște.

Unchiul și mătușa au amuțit pe dată. Nu se așteptaseră la asta. Ce-i drept nici eu nu prea știam cum să le spun, mai pe ocolite, așa că, pe undeva m-am bucurat că am scăpat „porumbelul”. Trebuiau să știe, indiferent care ar fi fost situația. Oricum, prea mult nu puteam ascunde sarcina.

  • Unchiule, te rog să nu te superi pe mine. Nu voi rămâne pe capul vostru, cu doi copii.
  • Nu ăsta-i necazul, ci gura lumii.
  • Știu, dar cum orice noutate ține trei zile, va trece și asta.

Pentru moment nu aveam ce face.

  • Să sperăm, draga mea. Să sperăm.

În acea noapte, nu am prea dormit niciunul dintre noi. Gândurile, grijile, necazurile s-au adunat ca norii grei de furtună, deasupra casei noastre. Urmau vremuri grele, chiar dacă nu furtunoase.

A doua zi, cam pe la prânz, a venit Victor să ne ia cu căruța. A pregătit și niște pături cu care să ne acoperim. Eu și fetița mea, ne-am cuibărit pe pătura de lână, pusă peste fânul din căruță, iar cu cealaltă pătură ne-am învelit. Am avut o călătorie cum nu se poate mai confortabilă, adevărat lux pentru acele vremuri.

În poarta casei, ne aștepta lulia și cu băiețelul lor, Iștvan. Îmbrățișările, bucuria, lacrimile, ne-au făcut să uităm de teamă, de partizani, de tot. Victor însă, ne-a trezit la realitate:

  • Repede în casă! Aici este periculos, fetelor!

L-am ascultat fără crâcnire. Ne-am luat copiii și fuguța în casă. Victor a tras căruța în spatele casei, a zăvorât bine poarta, apoi a încuiat ușa și a tras perdelele. Trebuia să ne ferim de pericol. Ana și cu Iștvan, s-au împrietenit foarte repede. Ea l-a luat protector de mânuță și l-a adus lângă mine.

  • Jucați-vă frumos, le-am spus eu, arătându-le colțișorul unde avea băiatul niște jucărioare.

Iulia a pus repede ceva pe masă pentru a sărbători întoarcerea noastră, acasă. Victor a turnat țuică în pahare, apoi ne-a îndemnat să luăm și noi.

  • Bine ați venit, ne-a spus el.
  • Bine v-am găsit, dragii mei. Nici nu vă puteți imagina ce dor mi-a fost de voi.
  • Ba putem, Kati dragă. Și noi am plâns destul, gândindu-ne la tine.
  • Acum, hai să ne bucurăm de întoarcerea mea, apoi vom vedea ce va mai fi.
  • Ce vei face acum? Cum te vei descurca?

-Îmi voi căuta ceva de lucru, măcar până

ce voi naște, apoi sper să se termine războiul și să vină Mihai după mine.

  • Deci ești logodită?
  • Cam așa ceva. El a fost cel care a fost alături de mine și m-a ajutat să ies din necazuri, la Budapesta.
  • Este băiat bun? Ce știi despre el?
  • Da, este bun într-adevăr și ne iubește foarte mult. Ce știu despre el? Știu că este din România și că ne vom căsători după război.
  • Și unde veți locui? Aici sau acolo?
  • Asta nu știu încă, dar nici nu mă intere­sează. A fost lângă mine, îl voi urma oriunde mă va duce. Asta e.

Am povestit până seara târziu, le-am spus tot și toate câte mi s-au întâmplat. Când am observat că este întuneric deja, am intrat în panică. Mă întrebam, cum vom ajunge acasă la unchiul?

  • Dormi la noi în noaptea asta, mi-a sugerat lulia.
  • Dar ce va spune unchiul? Se vor speria!
  • Va merge Victor să-l anunțe că rămâi la noi.

Așa am și făcut. Victor însoțit de câinele lor, a plecat pe furiș, l-a anunțat pe unchiul și tot pe furiș s-a întors. lulia ne-a pregătit patul pentru culcare. Ana a fost cea mai bucuroasă de tot ce se întâmplase. Îl iubea atât de mult pe verișorul ei, încât nu mai voia să se despartă de el. Eu una, n-am prea dormit în acea noapte. Emoțiile, patul, casa, toate m-au bulversat. În zori ne-a trezit câinele. Toți am fost în picioare ca la o comandă militară. Victor a tras puțin perdeaua, ca să vadă cine este?

Era unchiul. Au fost atât de neliniștiți, încât nici ei nu au putut dormi, așa că s-a hotărât să vină după noi. L-au invitat în casă, dar a refuzat. Nu putea lăsa căruța și caii în drum. Era de înțeles, așa că ne-am pregătit repede, am luat-o pe Ana în brațe, deși ea ar mai fi dormit și… drumul spre casă. Unchiul ne-a acoperit bine, și în câteva minute am ajuns.

Micul dejun ne aștepta pe masă. Mătușa, harnică și bună ca întotdeauna, ne-a așteptat cu masa pusă. Ne era foame așa că am mâncat bine cu toții. Parcă era mai roză viața cu burta plină. După masă, am ajutat-o pe mătușa să strângă, ca și pe vremuri, apoi, ne-am așezat la sfat. Unchiul m-a informat că nu trebuie să-mi caut de lucru. Va fi foarte bine dacă o voi ajuta pe mătușa, apoi vom mai vedea ce va mai fi. M-a bucurat foarte mult decizia lor. Și eu îmi doream același lucru, dar nu aveam curajul să-mi și exprim dorința. Pentru mine, era de ajuns că mă primiseră, că aveam oarecum siguranța căminului, pentru mine și fetița mea, nu mai puteam avea și pretenții. Timpul s-a scurs destul de repede, iar eu mă apropiam cu fiecare minut, de soroc. Mihai îmi scria cât de des putea, iar eu la rândul meu, îl informam despre noi.

Într-una din zile, a sosit și momentul așteptat. Am adus pe lume pe cel de-al doilea copil al meu, un băiat frumos și zdravăn. L-am botezat Mihai, ca și pe tatăl său. Nu se putea altfel. Războiul era pe sfârșite, așa că speranța mea de a-l revedea pe viitorul meu soț, creștea cu fiecare clipă. Ascultam știrile la un difuzor mic, pe care unchiul îl cumpărase în urmă cu vreo doi ani, de la piața din Szeged. L-a instalat și ne era de mare folos, în a afla cam ce se întâmplă în jurul nostru.

Când fiul meu Miși, pentru că așa-i spuneam, a împlinit opt luni, difuzorul zbârnâia, aducându-ne bucuria în suflete. Războiul s-a sfârșit. Bucurie mare pentru toată lumea. Pentru mine însă a început un altfel de război, cel al nervilor, al așteptării. Această perioadă a fost pentru mine și familia mea, foarte grea, apăsătoare, dar și hotărâtoare în același timp. M-a determinat să iau cea mai mare și grea hotărâre a vieții mele.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.