romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 17

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 17 Un nou cămin

Au trecut mai mult de zece ani, de la sosirea mea în noua familie, cea a soțului meu. Zilele de chin și amar se țineau lanț. Doar copiii îmi aduceau o rază de soare în suflet și probabil asta m-a ajutat să rezist. Cu soțul meu nu era prea ușor să conviețuiești, mai ales că era sub influența totală a mamei sale. Până când a trăit socrul meu, am mai avut puțină protecție, cât putea să mi-o dea, desigur. Soacra mea a fost o femeie puternică, autoritară, iar calitatea ei de bază, a fost răutatea. După moartea socrului meu, ajunsesem în situația de a nu mai putea să mă gândesc nici la copii. Nu a lipsit mult până să-mi pun capăt zilelor sau să plec de unde am venit. M-a trezit însă din această stare, o remarcă a soțului meu. Într-o seară mi-a spus, că ar trebui să dăm câțiva dintre copiii noștri, la orfelinat. În acel moment l-am privit ca pe un străin și mi-a fost foarte clar ce s-ar întâmpla cu ei, dacă n-aș fi eu acolo. Parcă mă trezisem dintr-un coșmar. Am reușit să aflu în mine puterea de a spune „NU” și de a-l determina să plecăm de lângă soacra mea.

A fost scandal mare, pentru că nu aveam bani ca să ne cumpărăm o casă, doar dacă s-ar fi vândut pământul ce i se cuvenea soțului meu. Văzând comportamentul soacrei mele, parcă a prins și el curaj în a-și apăra familia și a-și pretinde drepturile.

În felul acesta am reușit să ne cumpărăm o căsuță modestă, la periferia orașului Baia Mare. Ne-am înghesuit cum am putut în cele două dormitoare, dar a fost minunat, față de ceea ce am trăit lângă socrii mei. Ana era deja destul de mare și mă ajuta mult la treburile casei, după programul ei de școală. Și cu școala a fost destul de greu, dar consider că am făcut ceea ce trebuia. I-am înscris la secția română, deși eu nu vorbeam această limbă, înțelegeam doar unele cuvinte și făceam legăturile logice ca să înțeleg ce mi se spune. Am avut destule probleme cu ei și cu familia bineînțeles, dar am reușit să-mi impun punctul de vedere. Eu am considerat că trăind în România, copiii mei aici vor munci, deci această limbă trebuiau să o cunoască. Maghiara o știau din familie. Toți au reușit să facă școala elementară și o meserie. Cel mare, Miși, fiind mai studios, a urmat cursurile liceale la seral și a făcut și Școala de Maiștri.

Pe măsură ce creșteau copiii, parcă se împuținau banii. Băieții mâncau bine și mult, deci trebuia tot mai multă mâncare. În concluzie, nu mai puteam să mă descurc din salariul soțului meu, așa că mi-am căutat ceva de lucru. Am găsit pentru început, la o fermă zootehnică, la mulsul vacilor. Deși a fost o muncă istovitoare, mi-a plăcut. Nu m-am tras niciodată de la muncă și în plus, pentru prima dată în ultimii ani, am putut să beau lapte pe săturate, fără să mai pun apă în locul lui, ca să nu se observe lipsa. Mă simțeam ca un copil care-și primește jucăria preferată.

Apoi, mi-am găsit altă slujbă, ca menajeră la o familie de ingineri români. Deși vorbeam foarte prost româna, ne-am înțeles foarte bine, mai ales că le plăcea cum gătesc și cum țin casa în ordine. Banii au fost mai mulți în casă, dar foarte multe din treburile casei au rămas pe umerii fiicei mele. Se certa de multe ori cu băieții, care erau mai zvăpăiați, mai dezordonați.

Într-una din zile, primesc o scrisoare de la sora mea, Loli. Atât de mult ne înstrăinasem, încât ajunsesem să consider că nu o mai am ca soră. În sufletul meu, murise demult. Nu știu ce s-o fi întâmplat, că așa dintr-o dată și-a amintit că are și ea o soră. Am avut emoții foarte mari. Știam de la unchiul meu că-i merge foarte bine. S-a mutat din Budapesta, pe malul Balatonului, într-o localitate unde vara veneau foarte mulți turiști nemți. Acolo a prosperat afacerea lor, cu închirieri de camere pe timpul sezonului. Avea și ea doi băieți, dar cam atât era ceea ce știam eu despre draga mea soră.

Am făcut pregătiri pe măsura puterii noastre financiare și am așteptat-o. Voiam s-o văd, să mă vadă, să reînnodăm relația noastră de familie. Poate nu aș fi avut această soartă grea, dacă ea ar fi fost pentru mine și pentru Victor, o adevărată soră mai mare, sau cine știe…

A sosit și ziua cea mare. Ne-am dus cu toții s-o întâmpinăm la gară. Deși nu ne prea puteam permite, eu și ea am luat un taxi până acasă, restul familiei urmând să vină pe jos. Era destul de departe gara de locul unde aveam noi casa. Copiii și cu soțul meu, au apărut după aproximativ o oră. Această oră, am petrecut-o noi două împreună, ca două surori, care nu se mai văzuseră de aproximativ douăzeci de ani.

Am plimbat-o prin toate încăperile casei noastre și am urmărit-o cu privirea. Părea total nemulțumită de realizările mele. După ce a făcut turul de onoare, s-a întors spre mine, cu o față descompusă de nemulțumire și dezgust, spunându-mi:

  • Kati dragă, cum poți trăi într-o asemenea sărăcie? Este curat nu zic, dar cumplit de sărăcăcios.
  • Asta este viața mea, Loli. Dacă-ți place ești bine venită la noi, dacă nu… știi ce ai de făcut.
  • Frumos răspuns.
  • Nu am altul. Dar dacă te duci cu mulți ani în urmă, poate îți vei aduce aminte cum a fost viața mea și din vina cui?
  • Mă acuzi de ceva?
  • Ar trebui, dar n-o fac. Să fii sănătoasă cu toată averea ta. Eu o am pe a mea și o iubesc din tot sufletul.

Dacă nu ar fi apărut restul familiei, cine știe la ce discuții am fi ajuns. Copiii mei nu știau nimic despre trecut și despre ea. Nu am considerat necesar să-i informez, știau doar că există, undeva în altă țară.

A stat la noi cam două săptămâni, timp în care și-a arătat toți colții. Mofturi la masă, mofturi la culcare, aere în tot ce făcea. Voia să ne arate cu orice preț, că ea este prințesa, iar noi umilii ei servitori. Cu mare greu am reușit să conviețuim perioada cât a stat la noi. Cea mai mare bucurie pe care ne-a făcut-o, a fost când a plecat.

A fost destul de rece despărțirea noastră și nici nu ne-am dat semne de viață, mulți ani

după aceea. Când scria câte o scrisoare, la doi-trei ani o dată, nu făcea altceva decât să mă umilească. Plângeam seri la rând, în loc să mă bucur de ea.

De multe ori amânam răspunsul sau nu-i mai scriam deloc. Victor mi-a scris și mi-a spus că și acolo a făcut la fel, deci draga noastră soră, voia să ne arate cine este ea și cine suntem noi. Nici eu, nici Victor, nu i-am simțit lipsa niciodată, iar acum după aerele de vedetă, nici atât.

Nu aș putea să spun câți ani au trecut de la această întâlnire, când am primit o invitație de la ea, să ne petrecem „vacanța”, pe malul Balatonului. Eu una, nu aveam de gând să răspund invitației, dar Mihai a insistat să mergem și copiii la fel. Au considerat că sunt mari deja și se vor descurca și singuri. Pentru mine a fost greu din toate punctele de vedere. Nu voiam s-o văd, nu voiam să simt din nou umilința la care mă supunea. Îmi era suficient ce aveam acasă, nu-mi mai lipsea și din partea ei. Cu greu m-am lăsat convinsă și am plecat la ea.

Ne-au întâmpinat la gara din Budapesta și de acolo am făcut drumul cu mașina. Și asta a fost o formă subtilă de a-mi arăta unde-mi este locul și cine este ea. Călătoria a fost destul de agreabilă și asta numai datorită soțului ei. Era un om de milioane. Ea se potrivea perfect cu Mihai. Eu am povestit mai mult cu soțul ei, așa că am petrecut două săptămâni aproximativ bune, normale.

Într-una din zile, îmi spune că vom merge să luăm masa, la un local de pe malul lacului, unde veneau și mulți turiști germani. Erau foarte apreciați de localnici. Masa noastră, a fost pe o terasă, de unde aveam o priveliște de basm. Lacul, cu apa lui vălurind ușor, cerul senin, pădurile din depărtare, de pe celălalt mal, totul a fost splendid. Încercam să mă bucur de toate acestea, să-mi încarc pozitiv bateriile și să profit cât mai mult de tot ce-mi oferea natura și situația. A fost însă suficientă o frază de a iubitei mele surori, ca totul să se transforme în gri, în furtună interioară. Am fost gata-gata să mă ridic de la masă, când m-a atenționat pe un ton mieros:

  • Kati dragă, vezi că aici se mănâncă cu furculiță și cuțit!
  • Serios?! N-am știut. Voi încerca să mă conformez, i-am răspuns eu cu ironie.

Ceva din interiorul meu îmi spunea: – Fii tare, nu te lăsa umilită.

Asta am și făcut. În momentul în care s-au adus salatele, am început să iau cu mâna câte o felie de castravete sau de roșie și să o mănânc cu poftă prefăcută. Văzându-mă, sora mea s-a făcut roșie ca focul și mi-a spus printre dinți:

  • Kati?! Ce faci?!
  • Bine, i-am răspuns eu cu un aer nepă­sător.

De la masa vecină, ne privea o familie de nemți. Și-au dat seama de jocul meu. M-au încurajat trăgându-mi cu ochiul și luând și ei salata cu mâna. Mi-au zâmbit și au continuat să mănânce ca și mine, încercând să-i dea astfel o lecție surorii mele.

La două zile de la acest eveniment, mi-a sugerat că ar fi bine să plecăm acasă, pentru că ea este foarte bolnavă și urmează să se interneze. Pentru mine a fost o ușurare. Oricum abia așteptam să plecăm acasă, pentru că după spectacolul cu „salata”, nu am mai avut vorbitor.

Ne-am întors în dulcea noastră sărăcie, în dulcea noastră casă, unde ne simțeam cu mult mai bine, decât în orice stațiune grozavă.

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.