romanul FLOAREA DE CÂMP de Aurelia Oancă- cap 20

169790758_207852677338336_3379166562410040424_n

FLOAREA DE CÂMP

Autor: Aurelia Oancă

CAP. 20 Adio

În seara de zece decembrie 1999, ascul­tam colindele transmise la televizor, într-o emisiune de folclor. Era postul Crăciunului și parcă toată lumea se pregătea sufletește pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului. Inima mea dădea semne de neascultare, de agitație. M-am ridicat de pe canapea și mi-am căutat pastilele necesare pentru a o calma, pentru a-mi alina durerea din coșul pieptului. După o vreme parcă s-a mai liniștit și am putut să mai privesc ecranul televizorului. Imaginile mă purtau într-o lume de vis. Era atât de frumos peisajul unde se făcuse filmarea, încât îl simțeam ca pe un mesaj divin, venind de acolo spre mine. Figura interpretei mi se părea foarte cunoscută. Am încercat s-o caut printre amintiri, printre gânduri, dar starea mea de sănătate nu mă lăsa s-o aflu. Inima mea se zbătea, trăgând parcă un ultim semnal de alarmă. Voia cu orice preț să mă determine s-o iau în seamă și să las căutările printre amintiri.

Nu am avut încotro, am ascultat-o. Mi-am așternut patul și m-am întins, căutând poziția în care simțeam mai puțin durerea. Am stins televizorul și am încercat să mă concentrez asupra durerii care mă chinuia. Pentru câteva clipe a încetat și am reușit să închid ochii. Acea stare de bine m-a făcut să plutesc. Simțeam cum mă desprind de pat și mă înalț undeva sus, sus de tot. M-am lăsat purtată de acea plutire lină. Deodată mi s-a părut că am elucidat misterul interpretei, am descoperit amintirea care mă frământase cu câteva minute mai devreme. Chipul cântăreței, era de fapt chipul mamei mele. O vedeam din ce în ce mai bine. Îmi zâmbea și mă aștepta cu brațele deschise. Undeva în spatele ei, l-am văzut pe fiul meu, apoi pe tata și pe Mihai.

Cu dramul de conștiență care-mi mai rămăsese, m-am întrebat:- Oare unde mă aflu? Mama parcă-mi citise gândul. Îmi făcea semn să mă apropii de ea. Acel ceva care mă purtase până acolo, mă apropie tot mai mult de ea. Îi auzeam glasul care mă chema. M-am cutremurat la gândul că mă aflu acolo, pe celălalt tărâm, dar nu mă puteam întoarce. Era atât de bine, îmi fusese atât de dor de mama încât nimic nu mai conta în acel moment. Doream îmbrățișarea mamei. O așteptasem de prea multă vreme, mi-era atât de dor de ea.

– Vino Kati, draga mea! Vino!

  • Mamă, am spus eu cu glasul înnecat de lacrimi. Mamă, mi-a fost atât de dor de tine!
  • Și mie, draga mea. Vino în brațele mele!

Nimic nu m-ar fi putut opri. Am ajuns în

sfârșit în brațele mamei. Îi simțeam respirația, mângâierea brațelor, sărutul dulce așezat ca o pecete pe fruntea mea. Doamne cât de dor mi-a fost de toate acestea. Parcă nu mai eram femeia bătrână din fața televizorului. Mă simțeam copila de doisprezece ani, care stă în brațele mamei. Nu mă mai durea nimic, trăiam doar bucuria regăsirii. Apoi, mi-am amintit de fiul meu. L-am căutat disperată cu privirea. Dispăruse.

  • Îți cauți băiatul, mă întrebă mama?
  • Nu știu unde a dispărut. Mi-a fost atât de dor și de el.
  • Liniștește-te, este aici cu noi. L-am așteptat împreună cu tatăl și cu soțul tău.
  • Unde sunt? Nu-i văd!
  • Sunt aici, lângă tine.

Mi-am întors capul și într-adevăr erau acolo. I-am îmbrățișat pe toți. Mă așteptaseră și acum eram împreună. Apoi, ca după un duș rece, mă trezii. Îmi veniseră în minte ceilalți copii ai mei, fapt care mă dezmetici și mă scoase din acea stare de bine.

  • Unde sunt copiii mei? Unde mă aflu?
  • Te afli cu noi. Ei sunt acolo în lumea de jos, mi-a spus mama.
  • Dar eu nu pot să mă despart de ei! Trebuie să-i văd!
  • Nu mai poți, draga mea. Acum ești în lumea noastră. Tocmai ți-ai încheiat misiunea pământeană și ai venit la noi.
  • Asta înseamnă că eu am…..
  • Da draga mea, asta înseamnă. De acum înainte îi vei putea vedea de aici, cum te-am văzut și eu pe tine. Nu mai este cale de întoarcere.

Am înțeles ce mi se întâmplase, dar nu mai puteam face nimic. Acum aparțineam altui tărâm, eram împreună cu ființele iubite, după care am tânjit atât de mult, dar nu mai eram alături de copiii mei dragi. Trupul meu inert, rămase pe canapeaua pe care se așezase să se odihnească.

Dimineața care urmă, aduse cu ea atâta liniște și răceală. Răceala iernii de afară și răceala morții care tocmai își făcuse datoria, eliberând un suflet dintr-un trup bolnav, chinuit și singur.

Prietena din vecini, bătu la ușă. Așteptă un răspuns de la cea cu care voia să-și bea cafeaua de dimineață. Răspunsul însă nu veni. O liniște apăsătoare străbătu parcă ușa și anunță că în interiorul apartamentului se sfârșise o viață. Mai făcu o încercare, dar și aceasta rămase fără răspuns. Simțind mesajul transmis, se înfioră și coborî. Luă telefonul și o sună pe Ana. Ea avea cheie și putea deschide ușa, pentru a afla ce se întâmplase în interior.

Când auzi vocea agitată a vecinei, Ana se cutremură și începu să plângă:

– Mama mea! A murit mama mea!

A venit cât de repede a putut și înfiorată încercă să deschidă ușa. Yala însă era blocată. Biata Kati, se blocase de frica hoților. Într-o zi, un țigan încercase să-i deschidă yala și forțase ușa cu o rangă. A încetat și a coborât în fugă în momentul sosirii vecinei de jos. De atunci se bloca în apartament.

După hărmălaia făcută în fața ușii ar fi putut reacționa, dar n-a făcut-o. Și Anei și vecinilor le era clar că bătrâna nu mai era în viață. S-a recurs la forțarea ușii. Într-adevăr, bătrâna zăcea inertă, pe canapea, cu chipul răvășit de durerea care-i curmase viața.

Biata Ana. Plânsul și durerea o făcuseră să se învârtă agitată în jurul patului, strigându-și mama. Răspunsul însă nu se auzea, decât poate în ceruri, unde plecase pentru totdeauna.

După câteva minute, s-a trezit din șoc și i-a spus vecinei, că trebuie să-și anunțe frații. Împreună trebuiau să facă pregătirile pentru înmormântare. A dat telefoanele necesare, apoi s-a așezat în genunchi lângă pat, i-a luat mâinile între ale ei, jelind-o. Oricâți ani ar avea, mama rămâne, mama.

S-au făcut toate pregătirile, apoi a sosit și ziua despărțirii definitive de Kati, mamă, prietenă, vecină. Au participat la funeralii, toți cei care au iubit-o și stimat-o. După slujba de înmormântare, a urmat așezarea trupului în locul destinat odihnei veșnice. În acel moment, norii plumburii ai lui decembrie, s-au retras, lăsând loc câtorva raze de soare, să străbată imensitatea astrală și să lumineze mormântul. Razele au zăbovit deasupra mormântului, până a fost pusă și ultima coroană, apoi s-au retras, ascunzându-se după norul care le permise ieșirea. A fost ca și un semn divin, care spunea tuturor: „Kati a plecat. ADIO.”

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.