Romanul „Puteam fi eu” – fragment-Simona Mihuțiu

Romanul „Puteam fi eu” – fragment

Autor: Simona Mihuțiu

Aruncă o privire de jur împrejurul camerei de zi, impropriu numită astfel. Era o încăpere mică, aglomerată, așa cum erau multe astfel de încăperi în apartamentele tip cutii de chibrituri proiectate cândva, în anii comunismului. Îi propusese mamei să schimbe mobila învechită și greoaie din lemn de nuc cu una mai funcțională, mai suplă, din pal, dar aceasta nici nu a vrut să audă, spunând că e prețioasă tocmai pentru că este din lemn de nuc. Pe rafturi, pe macrameurile croșetate de bunica lui, stăteau îndesate o mulțime de bibelouri de porțelan, mândria fiecărei gospodine din perioada pre-decembristă. Nici la acestea mama nu a vrut să renunțe, spunând că păstrarea lor era o formă de respect față de cei care au trudit ca să le poată cumpăra pentru a fi și ei în rând cu lumea. Dar mama lui trudise nu doar pentru acele nimicuri, ci și pentru a cumpăra cărți și investise în educația lui, iar pentru asta Sorin îi era profund recunoscător. Accepta voința mamei de a păstra acele lucruri, inutile în opinia lui. Așa că, de pe televizor îi rânjea un pește de sticlă colorată, pe etajeră se afla un câine alb cu pete negre, privind amenințător, în vitrină, stând într-un picior – pe celălalt i-l rupsese chiar el –, o balerină își exersa talentele lângă un cal maro imens și nărăvaș, iar un moș și-o babă păzeau cuminți rafturile de cărți. Lângă ei era și scrisoarea Firuței.

Sorin se așeză pe canapeaua incomodă și cu arcuri rupte și, ca de fiecare dată, își spuse că trebuie înlocuit măcar acest obiect de mobilier. Sau cel puțin, reparat. Dădu drumul la televizor, mai mult din obișnuință, pentru a avea un fond sonor, și deschise nerăbdător scrisoarea. Nu se așteptase să primească vești despre Firuța, oricum, nu direct de la ea, dar acestea veneau acum să-l mângâie după furtuna nervoasă prin care trecuse întâlnindu- se cu Adina.

Dragul meu,

Formula de adresare venea parcă din alte timpuri și dintr-o altă viață – o viață fericită! Acest

gând țâșni pur și simplu, surprinzându-l pe Sorin. Citi în continuare, sorbind fiecare cuvânt.

 

După cum cred că ai aflat deja de la Alina și Luca, am ajuns cu bine în Toronto.

Sorin simți o vagă dezamăgire. Va să zică, nu lui îi scrisese primul. Dar ce drept ar fi avut

el să critice acest lucru? Vorbise cu Luca recent, dar acesta nu-i pomenise nimic despre fosta lui

iubită. Poate credea că nu era interesat să afle? Uitase? Cum să uiți ceva atât de important? Luca

era un tip foarte direct, care nu se împiedica de afectul celor din jur atunci când comunica ceea ce gândea. Credea că o să-l afecteze dacă îi pomenea de ea? Greu de înțeles mai pot fi oamenii, chiar și cei pe care îi știi mai bine și îți sunt prieteni.

 

Zborul mi s-a părut infernal de lung, dar am ajuns cu bine la Toronto și foarte nerăbdătoare să încep o viață nouă. Nu este deloc un eufemism. Chiar mi se pare totul nou, altfel. Au trecut mai bine de două luni și încă mai am această senzație.

Mai bine de două luni! Deja? Așa de mult? Observă că atunci când se raporta la Firuța i se

părea o veșnicie de când o văzuse ultima dată pe „Terasa Rectoratului”. Când se raporta la el însuși, la întâmplările și evenimentele din viața lui, i se părea că zilele zburaseră cu viteza unei rachete. În definitiv, nici nu mai era mult până sfârșitul anului. Timpul părea să se muleze subiectiv, ca un alt simț al corpului uman, în funcție de spațiul și evenimentele exterioare, părând mai degrabă o trăire decât o dimensiune fizică a Universului. Sorin avea senzația că în lipsa acestei emoții de percepție, timpul ar fi rămas imponderabil și abstract. Ritmul întâmplărilor și realizărilor din ultima lună – spațiul era aproape gata de a-și primi clienții, devenea însă un martor al scurgerii temporale.

Nevoia de adaptare m-a ținut permanent în priză, cu adrenalina crescută la maximum. Locuiesc temporar în ceea ce acasă s-ar numi garsonieră, dar extrem de mică, într-un bloc în care mai sunt câțiva români. Am avut noroc cu ei, m-au ajutat, fiecare cum a putut, cu sfaturi care mi-au fost utile. Sunt în acest moment un fel de administrator al scării de bloc prin bunăvoința oamenilor, câștigând atât cât să nu mor de foame și cât să îmi plătesc chiria care, apropo, este cam piperată. Este o comunitate mare de români aici, din fericire. Dar ăsta este începutul. Așa a fost pentru toți, din câte mi-au spus oamenii. Promisiunile fluturate înainte de plecare nu se adeveresc întru totul. Nădăjduiesc că lucrurile se vor schimba, pentru că se caută ingineri și pentru că majoritatea românilor cu care am vorbit par, totuși, mulțumiți, mai ales cei pe care i-am cunoscut la bisericuța ortodoxă.

 

„Doamne, Firuța, de ce-ai plecat? Se întrebă, retoric, Sorin. Spuneai că vrei să-ți faci meseria, săte realizezi profesional. Administrator de scară de bloc? Nici nu vreau să-mi închipui ce e în sufletul tău! Dar nu ăsta este motivul real pentru care ai plecat, nu? Are legătură cu mine? Sau sunt eu prea vanitos gândind asta? Nu știu de unde mi-a răsărit ideea că tu încă mă mai iubești. Nu am nicio explicație logică care să mă îndreptățească să cred că așa stau lucrurile, de parcă ar fi fost un drept al meu câștigat pentru totdeauna!”

 

Îți vine să crezi că am întâlnit pe cineva care stă în Canada de vreo nouă ani și nu vorbește deloc nici engleză, nici franceză?

 

„Nu”. Sorin era mirat.

Tanti Mimi spune că nu are nevoie dacă se mișcă doar în comunitatea de români. Ea lucrează deacasă. Face broderii, tricotează și dă marfa spre vânzare unui alt compatriot care și-a deschis un magazin de profil. Îți vine să crezi că pe aici macrameurile sunt la mare căutare și costă mult, ca tot ceea ce este făcut manual?

 

„Ca să vezi! Oare ce ar zice mama despre asta?”

Mi-am trimis în mai multe părți CV-ul. Vom vedea. Cei de la Biroul de Emigrări m-au sfătuit să fac un curs de asistent social sau asistent de radiologie, că aici aș avea mai multe șanse de angajare. M-am înscris la un curs de asistenți, dar, nu știu, parcă tot în domeniul în care m-am pregătit mi-ar plăcea mai mult. Dacă pentru asta va trebui să mă mut din Toronto, nu știu, poate o s-o fac!

 

„Tu, la curs de asistenți? Haide, Firuța, nu fi nebună! Ai fost printre primii din promoția ta!”

Aici este acum foarte frig, mult mai frig decât acasă, chiar dacă temperaturile nu sunt mult diferite. Și foarte multă ceață. Nu prea ies din casă decât pentru strictul necesar. Nici măcar lacul Ontario nu l-am văzut încă! Dar nu vreau să te plictisesc cu poveștile mele…

 

„Tu, să mă plictisești? Chiar poți să crezi asta?”

Sorin realiză că ar fi dorit să știe cât mai multe despre ea, ce făcea, ce simțea, de parcă ar fi dat înapoi propria viață și erau iar împreună, el și Firuța. Asta înainte de Adina. Își aminti de durerea întipărită pe chipul fostei soții la despărțire. „Te-ai îndrăgostit de mine, dar sufletul ți-a rămas la ea!“ îi spusese. Citind scrisoarea începea să nu mai considere comentariul Adinei atât de lipsit de logică. Se simțea derutat. Viața personală îi era vraiște. Și pentru asta nu trebuia să caute vinovați. Doar el era de vină! Oricum, ce rost mai avea să se gândească acum la trecut? Ce a fost făcut e bun făcut! Trebuia să privească înainte, așa cum părea să o facă Firuța. Dorea tot mai mult o femeie în viața lui, sperând de data aceasta la ceva mai trainic! Poate Elena?

Sper că tu ești bine. Ai deschis barul acela cu băiatul «inginerului?» Am aflat de la Luca de intențiile voastre. Sincer, nu mi te imaginez patron de bar!

 

„Nici eu încă. Noroc că se pricepe Valer la toate! Dar, știi ce? Nici eu pe tine nu mi te închipui asistentă!”.

Să-mi scrii. M-aș bucura. Aștept. Am auzit că se va introduce telefonia mobilă și în România. Aici văd că lumea nu se înghesuie să-și facă abonamente, dar eu cred că, în final, va fi mai convenabil decât rețeaua fixă, așa că, îndată ce voi avea un loc de muncă serios, o să mă abonez. Am putea vorbi atunci și la telefon. Mi-ar plăcea să-ți aud glasul. Mi-e dor de casă. Mi-e dor de acasă. Mi-e dor…

A ta, Firuța

 

Sorin se uită lung la formula de final. Cu siguranță acel „A ta, Firuța” îl dezorienta. Împături

scrisoarea și o puse într-o mapă de pe birou. Se hotărî să-i răspundă abia în ziua următoare, când va fi cu capul mai limpede. Spera că se va putea detașa de impresia puternică lăsată de rândurile ei și-și va găsi cuvinte mai neutre. După tumultul zilei se simțea epuizat emoțional.

Îl încerca o stare nedefinită de tristețe, aproape la limita depresiei. Dacă n-ar fi fost lansarea cărții lui Valer nici măcar n-ar fi știut că ea urmează să plece în Canada! Cine știe când ar fi

aflat? De gândit însă la ea se gândise – nu putea să nege – ba cu un sentiment de vinovăție, ba cu unul de nostalgie, mai ales după ce se certa cu Adina, ba cu acel sentiment plăcut cu care îți amintești de anii de liceu și primii de facultate, de care Firuța era indisolubil legată. Nu o omisese nicicând din gândurile sale.

Se trânti pe pat și adormi cu toate astea în minte. Când veni în cameră să-l cheme la masă și-l găsi dormind, mama îl acoperi cu o pătură groasă. Prima grijă i-a fost aceea că băiatul ei se

culcase flămând. Foșnitul păturii îl trezi brusc pe Sorin.

— Firuța? exclamă el, încă buimac.

Mai citește: 

INVITAȚIE LA LECTURĂ: VOLUMUL DE POEZII „GEOMETRII DE SUFLET” – autor SIMONA MIHUȚIU

Despre autoarea Simona Mihuțiu

Date biografice: Simona Mihutiu

Referinte critice : Simona Mihuțiu

Creatii literare: Simona Mihuțiu

Profil GOLD: Simona Mihuțiu

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

Cum pot publica si eu in revista?

Ce mai e nou prin librărie?