Marius Fincă*Mitul cabirilor, Miorița și unele colinde

Mitul cabirilor, Miorița și unele colinde

 Autor: Marius Fincă

Asupra baladei Miorița s-au aplecat mulți specialiști încă de la publicarea ei de către Vasile Alecsandri. În cvasi majoritate, exegeții s-au limitat la o analiză sterilă și superficială, strict epică a faptelor, fără a înțelege străvechimea și profunzimea ei, refuzând țăranului român de azi și de demult orice gândire abstractă și metafizică, cramponându-se în amănunte lipsite de importanță. Unii chiar vor să o elimine din materia școlară, ca nu care cumva să se mai cerceteze rădăcinile noastre.

Am remarcat două studii importante. Este vorba, în primul rând, despre cartea lui Victor Ravini, Miorița: Izvorul nemuririi, în care autorul spune că a studiat 973 variante ale poemului. În al doilea rând, este vorba despre poemul Miorița, al pasionatului și pătimașului cercetătorul al străvechimii noastre, Constantin Olariu Arimin. Ambii autori au sesizat vechimea multi-milenară a poemului, ce datează din vremea neoliticului matriarhal, dacă nu chiar mai de demult. La acestea am adăugat și câteva concluzii din teza de doctorat intitulată Cultul Cabirilor în Dacia (Ed. Seculum I.O., București, 2005, p. 135-137), a regretatului profesor universitar Teohari Antonescu, plecat prea devreme din lumea aceasta, la nici 44 de ani, în 1910.

În lucrarea de față, pornind de la unele constatări pertinente ale celor trei autori mai sus amintiți, vom încerca să aducem câteva elemente noi privind vechimea, originea carpatică, „mioritică”, a poemului, răspândirea lui în zonele în care s-au deplasat strămoșii noștri, precum și semnificațiile sale fundamentale, care s-au transmis peste veacuri și milenii până în zilele noastre, prin diferitele variante ale Mioriței sau prin colindele populare ce se cântau până nu demult în satele noastre, dovedind fără tăgadă caracterul lor religios. Nimeni nu ar îndrăzni să se ducă la cineva acasă, de Sfintele Sărbători, să-i amintească gazdei, alături de niște urări de sănătate și prosperitate, crima înfăptuită de doi frați sau fârtați asupra unui al treilea, de obicei cel mai tânăr, invidioși pe averea și ținuta lui morală. Mai mult, întro variantă găsită de cercetătorul Victor Ravini, cei „Tri păcurari [mergeau] trâmgițând”, (adică sunau din trâmbițe), ori ce criminali merg pe la casele oamenilor să-i anunțe că ei au ucis pe unul de-al lor, doar așa din invidie?!

Cele mai vechi dovezi scrise ale acestui cult se regăsesc păstrate în mitologia emeș (sumeriană), întro poveste intitulată Moartea păstorului Dumuzi, în care aflăm multe elemente comune cu unele variante ale Mioriței. Păstorul cel bun și milostiv are un vis în care este avertizat de mioarele sale despre intenția unor dușmani de a-l ucide. În cele mai multe versiuni ale mitului apare un personaj feminin, soția sa, Inanna, zeița Cerului sau Sfânta Lună, cea care-l plânge la moarte. La fel ca și în Miorița, are loc o căsătorie mistică între regele păstor și Doamna Cerurilor sau a Raiului, o altă formă de transpunere a ciclului viață-moarte-renaștere. În fapt, „nunta spirituală este cel mai înalt stadiu de experiență mistică. Iubirea dintre suflet și divinitate duce la aceea că misticul simte cum divinitatea îl umple și îl ridică afară din sine și în divinitate, printr-o logodnă sau nuntă spirituală” (Gills, cf. Ravini p. 284).  În textele religioase emeș se spune că Inanna readuce păstorul la viață pentru binele neamului omenesc.

Și în scrierile trismegiste apare un păstor, Poimandres, cu atribute asemănătoare cu Dumuzi, dar și cu Mitra sau Moș Crăciun, care era starostele păstorilor, dovedind originea comună a tuturor acestor mituri.  (C. Olariu-Arimin, Miorița).

Istoricul bisericesc Eusebiu din Cezareea (sec. IV) în Preparatio evanghelica (I,9), preluând un citat din Philon din Byblos (64-141 d.Hr), scrie: „Și Cronos – Amon – mergând în ținutul dinspre miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi egalul lui în toate. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de cei Șapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după porunca zeului Taaut”. Și Diodor în Biblioteca istorică (Cartea I, LV și II, XLIII), vorbește despre aceeași migrație: „…au supus nenumărate ținuturi dincolo de Tanais (Don) până în Tracia. După ce și-au îndreptat armele în cealaltă parte și-au întins domnia până în Egipt, la Nil”. Aceste mărturii peste timp descriu o realitate foarte veche privind o migrație în Egipt dinspre nord, adică din ținuturile ariminilor/geților carpatici, demonstrată și de dovezile arheologice, ceea ce explică ideile teologice și teosofice comune (C. Olariu-Arimin).

De remarcat că, atât în miturile lui Dumuzi cât și în cel al lui Poimandres, personajele principale sunt păstori, la fel ca în Miorița noastră, încă o dovadă a originii lor comune în spațiul nostru getic, de unde au plecat grupuri de strămoși de-ai noștri către toate cele patru zări, în diferite perioade de timp, începând cu mileniile V-IV î.Hr., precum și faptul că aceasta este forma originală din care au derivat celelalte variante, legate de cultul Cabirilor, al lui Orfeu sau al lui Mitra, adaptate după gustul și înțelegerea popoarelor ce le-au adoptat. Aici își are originea mitul lui Dionisos Zagreus, cel ucis de frații săi, titanii și cel al lui Orfeu, căruia după ce a fost ucis i s-a tăiat capul, la fel ca multor domnitori români din evul mediu, în frunte cu Ștefan cel Mare și Sfânt.

Există o analogie evidentă între „măicuța bătrână cu brâul de lână”, care-și plânge fiul ucis și Isis, care-l plânge pe Osiris, Astarte, care-l plânge pe Adonis (sau Thamuz la frigieni), Cybela pe Atys, Inanna pe Dumuzi, Hercate și Artemis, etc. De aici se deduce vechimea acestui cult, care deja în mileniul al doilea î.Hr. era răspândit în toată lumea cunoscută pe atunci, având deja variante diferite.

Despre cultul cabirilor, numiți în antichitatea clasică elenă și romană și coribanți, dioscuri, dactili, telcini sau curați, avem câteva mărturii ce ne ajută în înțelegerea misterelor acestui cult, dar și a răspândirii sale, practic în toată lumea veche din Europa, Asia de vest și Africa nord-sahariană.

Cea mai veche mențiune cunoscută despre cabiri se află în drama lui Eschil, Kebeiros, în legătură cu argonauții în insula Lemnos. Argonauții le-au promis cabirilor vin de-al lor din belșug. Aici cabirii, din păstori au devenit zei protectori ai agricultorilor, având putere asupra a tot ce ajută la bunăstarea locuitorilor, cu precădere a viticultorilor. De asemenea și roadele pământului erau aduse ca jertfă lui Zeus, Apollo și Cabirilor. (Myrsilius, Dionysius, I, 23).

Uneori cabirii erau asimilați dioscurilor, iar ca fii ai lui Vulcan erau maeștri metalurgi, alteori sunt protectori ai navigatorilor, cum îi găsim și în Faptele Apostolilor (28.11), de pildă. Ei erau priviți de cele mai multe ori ca stăpâni ai vieții și ai morții.

Firmicius (sec. IV) scrie: „În cultul coribanților, paricidul era onorat; căci un frate fu ucis de cei doi frați ai săi și, de teamă ca nu cumva vreun semn oarecare să destăinuiască omorul comis, ucigașii consacrară jertfa la poalele muntelui Olimp. Pe acest coribant, macedonenii îl adoră cu patimă nebună. Acesta este cabirul sângeros, căruia thesalonicienii odinioară se rugau cu mâinile sângerânde” (Iulii Firmici Materni, De errore profanarum religionum, p. 15), lucru confirmat și de istoricul Lactanțiu (250-320 d.Hr.): „Macedonenii adorau, cu o venerație adâncă numai un cabir” (Lactanțiu, Institutiones Divinae, I, 15, 8).

La fel și Clement din Alexandria (cca 115 – cca 215): „De voiești să te inițiezi în misterele coribanților, află că aceștia au ucis pe cel de-al treilea lor frate, au înfășurat capul mortului întrun zăbranic de purpur, după ce l-au pus pe un scut de aramă, înconjurându-l, îl îngropară. Și preoții lor, Anactoteleștii, numind pe coribanți cabiri, numesc și misterul cabiric” (Clement Alexandrinul, Protepticus, 20.16). Amobius, la rândul său, relatează (Adv. Nat. V, 19): „Să dăm uitării cultul coribanților, în care se transmite acest mister ca sfânt: un frate măcelărit de frații săi”. Este vorba despre un mister sfânt, deci despre un act cultic și nu despre o crimă oarecare. Hesychius întărește faptul că este vorba despre un act pur religios, a cărui semnificație încercăm să o descifrăm: „Koies, preotul cabirilor, acel care purifică omorul; alții scriu Koes”.

Un alt autor, care semna cu pseudonimul Orfeu, ne transmite: „Curent nocturn, coribant care rătăcește singur, coribant sângerând, sfâșiat de cei doi frați ai săi” (Pseudo-Orfeu, Hymm, XXXIX).

Pausanias (sec. II d. Hr.) spune că în Briasiae, în vestul Laconiei, se găseau trei statui cu „pileus” pe cap, despre care nu era sigur dacă erau ale unor dioscuri sau coribanți. La fel Castor și Pollux, sunt reprezentați cu pileus pe cap.

Un cult asemănător cu al cabirilor și al lui Orfeu găsim și în India la vedici, unde Așvinii, medici și vindecători, erau stăpâni peste Bolta Cerească, Pământ și Ocean: „Capul jertfei este tăiat; zeii ziseră așvinilor: «Voi sunteți medici; puneți la loc capul jertfei»” (Taittiriya Sanhita, VI, 46, 1). Tot așa îi găsim pe cei doi frați dioscuri sau cabiri de pe icoanele cabirice, în care unul ține făclia în jos, iar altul o îndreaptă în sus, simbolizând stăpânirea peste lumea subpământeană, respectiv cerească, asupra morții și reînvierii.  (Th. Antonescu, op. cit, p. 139-140). La fel ca în mitul lui Orfeu, coribantului sacrificat i se taie capul spre o renaștere miraculoasă.

Dar, cu siguranță, cele mai cunoscute mărturii sunt cele ale anticilor despre formele acestui cult din insula Samothrace: „Eetion este numele propriu al al aceluia despre care se spune că instituise cel dintâi în Samothrace, misterele celebrate în onoarea Rheii” (Clement din Alex. Protrept., p 12). Se vede vechimea! Sau: „Preoții care prezidează misterele coribanților, preoți numiți anactoelestes, de către aceia care au grijă să-i denumească, mai adaugă încă o minune la nenorocita întâmplare, oprind să fie pusă pe masă planta țelina; căci cred cu adevărat că din sângele ce cursese din trupul coribantului ucis a ieșia această plantă… și fiindcă numesc pe coribanți cabiri, ei dau de asemenea și misterelor numele de cabirice” (Clem. II, p. 16). O altă mărturie: „Se spune că Ulyse, inițiat în Samothrace, s-a slujit de o bentiță drept cingătoare și el scapă de valurile mării, după ce-și puse bentița sa pe pântece.”  (Apolloniu din Rhodos, Argonautica, I, 917).

Conform spuselor lui Pherecides din Syros (secolul VI î.Hr.), părinții celor nouă coribanți erau Rhytia și Apollo, ce locuiau în Samothrace și al celor trei cabiri, ce erau venerați și în Lemnos, Imbros și Troada. Ei erau adepți ai cultului solar, pe care îl regăsim peste veacuri și în mitraism. Zeul Mitra, numit și Sol Invinctus, adică Soarele Nemuritor, era în Imperiul Roman cultul oficial al împăraților, timp de două secole, de la sfârșitul secolului al doilea până spre sfârșitul secolului al IV-lea.

Ciobănașul nostru din cea mai populară versiune a Mioriței urma să fie ucis „la apus de soare”, probabil o reminiscență  a cultului soarelui, care îl va încălzi în timpul ritualului (Ravini, p. 153). Mitra, ca divinitate solară, (asemenea cabirilor, dealtfel) împreună cu Mama Pământească (regăsită în alte culte sub numele de Gaia, Reia, Cybela, Inanna, etc.) cârmuiesc viața universală, iar moartea nu este decât o distrugere temporară, necesară unei noi renașteri.

Herodot spune: „Atenienii au primit Hermesul falic de la Pelasgi, iar cei ce sunt inițiați în misterele cabirilor vor înțelege ce spun; pentru Pelasgii ce locuiau mai demult în Samothrace și de la ei Samothracii au preluat orgiile”. Din păcate, Herodot nu ne spune în ce constau aceste mistere, dar este clar că în vremea lui era o formă denaturată a cultului, influențat de cultul falic al lui Hephaistos, așa cum îl găsim și în Italia și alte zone ale Mediteranei. Dar samothracii au o legendă sacră despre Hermes [asimilat lui Thoth al egiptenilor, n.n.], care este explicată în misterele lor, așa cum reiese și din spusele lui Cicero (Despre natura zeilor, III, 22), cum că Hermes era fiul lui Coelus și al Diei, și Persephona dorea să-l îmbrățișeze.

Răspândirea cultului s-a produs și în Italia, așa cum ne mărturisește Clement din Alexandria: „Cabirii au omorât, de asemeni, pe fratele lor; însă de astă dată ei puseră întro cistă falusul lui Dionisos în loc de capul acestuia. Neguțători de o nouă specie, ei duseră în Tyrrhenia [Italia, la nord de Roma, n.n.] această marfă prețioasă și acolo acești fugari deschiseră o nouă școală respectabilă de religiune, învățând pe tyrrhenieni să adore un falus întrun coș” (Clem. II, p. 16). Iar romanii, ca urmași ai troienilor, îi asimilau pe paneți cabirilor, al căror cult a fost prima dată organizat de Dardanus în insula Samothrace.

Și la vechii germani s-a păstrat acest mit ancestral, unde Hoedur cel puternic ucisese cu o rămurică de vâsc pe blândul și strălucitul său frate, Baldur (Anton. p. 195). Și în insulele britanice, cum clar ne spune Strabon, se păstra un cult cu același ritual ca în Samothrace. (Strabon, Geogr. 1, IV, 4).

Mai mult, la celții din Irlanda, o serie de divinități purtau denumirea generală de Cabur, la fel ca și numele de stea. De remarcat este faptul că și la fenicieni, zeița Astarte (Afrodita) purta epitetele de cabar sau cabor.

Mitul cabirilor, plecat din Geția odată cu roirea popoarelor ariene, deși amestecat cu diferite alte concepte ale populațiilor peste care s-au dus aceștia, a păstrat fie în mod explicit, fie în mod ascuns ideea morții și reînvierii unui cabir, adică a mântuirii prin sacrificiu. La fel la vechii greci, cabirul ucis era readus la viață cu ajutorul lui Hermes, la fel cum erau readuși la viață Hiram, Osiris sau Iisus.

Esența mitului cabiric este moartea și învierea zeului. Încercând a reconstitui mitul cabiric, putem concluziona că doi (sau mai mulți) frați, geloși pe un al treilea, mai tânăr,  l-au ucis și i-au tăiat capul. Mama lor, zeița Geea, Cybela, asimilată cu „măicuța bătrână cu brâul de lână”, caută cu îndârjire să-și găsească fiul dispărut. Întro variantă a baladei, mama ciobănașului apare ca o regină ce deținea o armată puternică, o dovadă clară a originii mitului din perioada matriarhatului: „Și ti întâlni cu o oaste grea/ Ti întâlni cu mama mea.” Fiul se ascunde fie precum peștele la fundul apelor, fie în lumea subpământeană, a celor dispăruți, unde participă la o cină mistică, unde își invită și frații săi, condiție necesară a renașterii. Asemenea soarelui la apus, care se retrage pentru a-și reîmprospăta forțele și care revine, întărit, a doua zi, pentru ca să bucure și să înveselească natura-mamă ce-i plângea lipsa. Tot soarele, după ce se retrage în anotimpul rece își  recapătă vigoarea primăvara. Tot la fel și sufletul omului, întinat, umilit de păcatele și patimile omului, își recată treptat virtutea și curățenia, prin pătrunderea din ce în ce mai adâncă în secretele naturii, revelate, explicate și dogmatizate în misterele religiei cabirice. (Anton. p. 215-216).

Numai când cabirul este trimis în lumea subterană (reprezentat prin personajul călcat de picioarele cailor) sau subacvatică (în variante mai noi ale cultului, peștele a luat locul simbolic de jertfă pe tripod sau altar) revine la viață, se împlinește misterul mântuirii omenirii.

Același lucru se petrece și cu soarele, care „moare” în fiecare seară și „renaște” a doua zi, acel fenomen veșnic și tainic al dispariției și apariției continue a focului divin – soarele, așa cum îl regăsim în forma mitraismului din Imperiul Roman, cu zeul său Mitra – Sol Invictus (secolele III-IV).

Ideea aceasta a morții premature, a unui june, de regulă cel mai bun, sacrificat „după Lege” de frații sau confrații săi, jelit de o femeie care-l iubește, de obicei mama, mai rar iubita sau soția, dispărut un timp și revenit, mai puternic și cu o splendoare cerească și mai mare, spre bucuria și mântuirea neamului omenesc, este specifică neamului nostru geto-trac și își are originea pe plaiurile noastre „mioritice”, având o continuitate uimitoare, străbătând mileniile, până aproape de zilele noastre (Anton., p. 135-137). Numărul cabirilor variază, 2, 3, 4 sau mai mulți, la fel ca și în unele variante ale Mioriței, fapt ce demonstrează că acesta era un lucru secundar.

În concluzie, la reconstituirea mitului cabiric avem ca personaje esențiale trei bărbați și o femeie și mai multe faze: uciderea pe pământ a unuia dintre ei de către ceilalți doi și jeluirea mamei, apoi întrunirea în lumea morților a celor trei la o cină mistică care determină reînvierea, iar ulterior are loc simbolica jertfire a unui pește pe un tripod ce reprezenta pe cabirul sacrificat. În unele variante avem ca jertfă taurul (la Parța, în mitraism, etc.),  sau berbecul – coiful getic de la Poiana Coțofenești. Neam de păstori, mioriticii carpatini își venerau animalele, pentru că ele, prin darurile lor, i-au scos din necazurile și urgiile timpului. Uciderea taurului de către Mitra, pe o pajiște de munte, împreună cu câinele care-l însoțea, amintește de legenda întemeierii Moldovei, în care prințul Dragoș ucide ritualic bourul ajutat de cățeaua Molda (C. Olariu Arimin, Adevăruri ascunse, Iași 2016, vol. II, p. 571).

Moartea și reînvierea cabirului țin de mistere (taină cum este numită în creștinism), revelate doar inițiaților, care trebuiau să le păstreze cu sfințenie, fără să le divulge.

Nu putem să trecem cu vederea unele asemănări ale cultului cabiric, ulterior al celui mitraic, cu credința creștină. De remarcat că cei doi frați gemeni, la fel ca și călăreții cabiri de pe „icoanele” noastre dacice, au figurat pe sarcofagele creștine ale primelor secole de după Hristos, simbolizând sub această formă reînvierea și nemurirea sufletelor. (Edmund Le Blant, Sarcophage chrétien d’Arles, cf.  Anton. p. 143). Aceste mistere erau cunoscute preoților din primele veacuri creștine, pentru că esența este aceeași: este nevoie de jertfa supremă a celui mai bun, în cazul creștinismului al Însuși Fiului lui Dumnezeu, pentru salvarea și mântuirea omenirii. „Părinții bisericii creștine s-au arătat ceva mai puțin discreți; dar, sau ei nu erau pe deplin instruiți în arcanele misterelor păgâne, sau că ei disprețuiau de a le descrie cu de-amănuntul, sau poate chiar că se temeau de a constata, la cele cabirice în particular, o prea mare analogie cu dogma noii lor religiuni, ei nu ne-au lăsat decât câteva crâmpeie din legenda venerată în cultul cabirilor.” (Anton. p. 214). Avem desigur și mărturiile câtorva dintre scriitorii din primul și cel de-al doilea secol al noii ere despre influențele și chiar originea creștinismului la „barbarii din nordul Istrului”. Unul dintre ei este Celsus, filozof grec, de la care s-au pătrat câteva pasaje din lucrarea Discursul adevărat, în scrierea lui Origene, Contra Celsus. El îi acuză pe iudeo-creștini că au preluat multe de la geți. Afirmă, printre altele: „Religia lui Zalmoxe pe care o practică neamul geţilor este religia creştină”. Sau: „Apoi, fiindcă cinstim pe cel prins și mort, cum spune Celsus, el crede «că noi am făcut la fel ca geții care cinstesc pe Zamolxis…»”. Meliton din Sardes afirmă și el: „Geții înainte de anul 150 erau creștinizați” (Costel Eugen Popescu, Dacia creștină, Dacia Magazin nr. 93 din 2013). El mai spune că geții erau singurul neam creștin, integral creștin din vremurile acelea, de fapt primul neam creștin din lume și că „filozofia creștină a venit de la barbari”, adică de la geții din nordul Dunării, încă de pe vremea lui Octavian Augustus (decedat în anul 14 d.Hr.). Iustin Martirul, de la care s-au păstrat 2 lucrări, Apologia şi Dialogul cu iudei, spune și el că „sciții erau mari iubitori de filozofie creștină” și „că ideile creştine sunt cunoscute de sciţi”, iar diavolii, adică adepții lui Mitra, imită sacramentele creștinilor fiindcă folosesc la ritualurile lor de inițiere pâine sfințită și apă.

Un al scriitor a fost Pliniu cel Tânăr (61-113 d.H.), care scrie în epistole că: „Locuitorii oraşelor, dar şi ai ogoarelor, au renunţat la vechile culte, adoptând unul nou închinat unui personaj numit Cristos”, iar mai departe „îi înalţă cântece lui Cristos ca unui zeu”. Un alt scriitor, şi el de renume pe atunci, dar și acum, este Tertulian (160-210), care, în cartea sa Adversus Iudaeus scrie: „Dacii sunt discipolii lui Hristos” și că „Iară lui Hristos Dumnezeu sunt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)”. Sau: „Diavolul, a cărui menire este să pervertească adevărul, mimează circumstanțele exacte ale Tainelor Divine. El botează credincioșii săi și le promite iertarea păcatelor de la Izvorul Sfânt, și astfel îi inițiază în religia lui Mitra. Astfel el celebrează jertfa cu pâine, ca simbol al Învierii. Trebuie să recunoaștem abilitatea diavolului de a copia unele din lucrurile divine… El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mitra”.

Ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că țăranii români au păstrat în baladele și în colindele lor, peste milenii, acest sacrificiu mântuitor. Miorița, sub diferitele ei denumiri și forme, a circulat ca un colind religios, motiv de bucurie și nădejde în viața de apoi; cel ce a învins moartea este cel ce ne ajută în viața aceasta trecătoare, dar mai ales în cea veșnică. Acestea fiind spuse, nu este de mirare că Iisus Hristos a fost preluat așa de ușor și natural de către țăranul român, care i-a atribuit multe din calitățile și faptele vechilor zei cabiri sau ale lui Mitra.

Întro colindă preluată din Dacia Preistorică a lui Densușianu, se vorbește despre Sfântul Soare ce poartă un topor în mână, așa cum apar și cabirii din reprezentările păstrate până azi:

Pe muntele mare

Mândră turmă de oi paște

Dar la turmă cine umblă?

Umblă, umblă Sfântul Soare,

Cu păr galben,

Cu soru-sa mai mare.

Cu fluierul înverigat,

Cu toporu-ncolțurat

În unele variante (Ravini, p. 187) ciobanii se sfătuiesc și fac Legea, mâncând carne de miel:

Ceilalți legea-i făcea

 Mâncând carne de mioară

Și bând apă de izvoară

Că pe străin să-l omoară.”

În altele, ciobanul cânta așa de frumos că mioarele se opreau să-l asculte, lucru ce a stârnit invidia celorlalți ciobani, idee ce ne amintește de mitul lui Orfeu.

Înmormântarea ritualică a ciobănașului descrisă în Miorița are o vechime foarte mare fiindcă o găsim la vechii egipteni folosită atunci când pir-o al lor (care era considerat tot un fel de baci precum cel din Carpați, fiindcă și asta înseamnă cuvântul pir-o sau bir-o) împlinea 30 de ani de domnie, avea loc un ceremonial prin care se urmărea regenerarea puterii conducătorului, dar totul se făcea după un fel de scenariu, fără ca cineva să fie ucis. (C. Olariu Arimin). În alte variante (Ravini, pag. 142) instrumentul uciderii este securea sau toporul, ceea ce este o reminiscență a cultului cabirilor, unde avem pe „icoane” un cabir cu o secure cu două tăișuri în mână, călcând cu calul peste o persoană culcată la pământ:

Pe cel mic să mi-l omoară,

Cu securi și cu topoară.”

sau:

Ca pe străin să-l omoare,

Cu nouă topoare.

De remarcat și că în dansul Călușarii în unele tradiții de la sudul Dunării tinerii dansau cu topoare în mâini. Celebrarea morții și a renașterii lui Sântmedru (adică Sfântul Mitra) la 25 octombrie, în unele ținuturi ale Banatului de Munte, era însoțită de un dans al ciobanilor, numit Călucenii sau Caii, obicei ce amintește iarăși de cabirii ce jucau dansul lor specific!  (C. Olariu Arimin)

În cele mai multe variante nu apare niciun bărbat al măicuței bătrâne, amintind de zeița mamă a neoliticului din spațiul carpatic, ceea ce este încă a dovadă a datării baladei în epoca matriarhatului.

Redau mai jos două colinde din Ardeal, culese la începutul secolului trecut de Alexiu Veciu (Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal, București, 1914), urmată de o alta, preluată din studiul intitulat „Corinzile” (Colinde) de sorginte precreștină/laică din crângurile Mărișelului (Țara Moților), realizat de doi pasionați de folclor din zilele noastre, Thede Kahl și Răzvan Roșu.

Trei păcurărași

Trei păcurărași pe munte,

Hoi Leru-mi, Doamne!

Cei mai mari îs veri primari,

Cel mai mic îi străinel,

Ca și-o lună de inel.

Toți pe el că mi-l mâna

Să bată oile-n sat.

Până oile bătea,

Mare lege îi făcea:

O să-l puște, o să-l taie.

El din graiu așa grăia:

– Pe mine nu mă pușcați,

Fără capul mi-l luați.

Și pe mine mă-ngropați

În staulul mieilor,

În strunguța oilor;

Pe  mine pământ nu puneți,

Făr scumpă gluguța mea

Și fluera la curea.

Când vântul va trăgăna,

Fluierița mi-a cânta:

Oi, oi, oi, mândre cornute,

Mândru mi-ți cânta pe munte!

Oi, oi, oi, mândre moțate,

Mândru mi-ți cânta pe sate!

 

Trei păcurărei

Trei păcurărei pe munte,

Și toți trei mi-s frați de cruce,

Numai unu-i singurel,

Ca și-o lume de inel,

Tot pe el că și-l mâna,

Oile de le-nturna.

Pân mergea și pân vinia,

Legea lui că i-o făcea:

O să-l puște. O să-l taie.

El din graiu așa grăia:

– Pe mine nu mi-ți împușca,

Nici capul nu mi-ți tăia,

C-am o glugă cu curea,

Fluiera-i băgată în ea.

Când vântul va trăgăna,

Fluiera va răsuna,

Oile s-or înturna!”

 

Tri păcurărei

Tri păcurărei,

Lino, Lino, lei

Tri turme de uăi.

Iei să voroveau

Că iei or lua

O fată de-mpărat.

Cel mai mic zâcea

Că io oi lua

– Tu d’e i lua.

Noi t’e-om împușca.

– De mi-ţi împușca,

Aici mi-ţi îngropa.

Fluieru mn’eu cel drag

Mn’i-l puneţ de steag,

Bota me ce luce

Mi-o puneţ la cruce!

Întro altă variantă, intitulată „Sus la munte”, se vorbește de opt păcurărei:

Sus la munte, printre văi

Sunt opt turmuțe de oi

Și cu opt păcurărei.

Dar pe unul mi-l mânară

Să-și întoarcă oile.

Când oile le-ntorcea,

Lui grea lege îi făcea:

O să-l puște, o să-l taie.

– Pe mine nu mă pușcați,

Fără capul mi-l luați,

Și pe mine mă-ngropați

În strunguța oilor,

În jocuțul mieilor;

Dragă fluierița mea

Îngropați-mi-o-n pământean

Cu dopuțul cătră vânt.

Când vântul o trăgăna,

Toate oile-or juca.

Câte oi mândre, bălăi,

Toate m-or plânge pe văi;

Câte oi mândre, cornute,

Toate m-or plânge pe munte!

În toate cele trei colinde este vorba despre o împlinire a legii. Nu este vorba despre o lege juridică, făcută de oameni pentru pedepsirea unor vinovați, ci este clar o lege cu caracter religios, ritualic, prin care să se renască natura și să se restaureze ordinea primordială, așa cum am văzut și în cultul cabirilor. Deci ciobănașul din Miorița nu este o victimă, ci un ales al comunității pentru împlinirea ritualului sacru.

Deosebit de interesantă este o colindă maramureșeană interpretată de rapsodul Ștefan Hrușcă, intitulată „Sus în vârful muntelui”:

Sus în vârful muntelui

O leroi leroi

La umbruța bradului

Măruș tri păcurărei

O leroi leroi

Cu oile după ei

Cei mai mari

Îs veri primari

O leroi leroi

Cel mai mic

Îi străinic

Tăt îl mână și-l adună

O leroi leroi

Cu oile la fântână,

Cu oile la izvoare

O leroi leroi

Fac cu legea să-l omoare

Oile lui leo-nturnat

O leroi leroi

Lui grea soartă i s-o dat

O să-l taie, o să-l puște

O leroi leroi

O să-l puie-n trei țăpuște

O să-l puște, o să-l taie

O leroi leroi

O să-l puie-ntre hârdaie.

Avem aici dovada că „păcurărelul” este ucis după „legea” – tradiția străbună, iar uciderea sa ritualică, prin aruncarea sa în trei sulițe, se desfășoară după un ritual descris de Herodot (Ist. IV, 94): „Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis -divinitatea lor- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.

Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”.  Herodot nu a fost niciodată în spațiul getic, informațiile pe care el le descrie fiind preluate de la grecii din coloniile de pe țărmul getic al Pontului Euxin. Desigur, acest sacrificiu uman, ritual ce pare brutal oamenilor de azi, o reminiscență a unor vremuri apuse, fusese de mult înlocuit de jertfirea unui animal, taur, berbec, pește sau, simbolic prin pâine și vin sau apă, dar tradiția orală ce s-a păstrat până azi în folclorul românesc, cu siguranță, în cel getic de acum două milenii și jumătate era mult mai vie și mai bogată ca acum.

În ceea ce privește expresia „străinic”, care apare în contradicție aparentă cu legenda cabirilor în care este vorba despre trei frați, Ravini susține că se referă la faptul că ciobanul nostru, cel mai bogat dintre cei trei, cel mai frumos, ar fi un inițiat, o persoană care a trecut printr-un ritual sacru de inițiere, având astfel acces la cunoștințe pe care cei din jurul său nu le au, sau chiar la contacte cu lumea invizibilă. Altfel, versurile Mioriței ar fi lipsite de logică, pentru că în multe variante ni se spune că cei trei sunt ”verișori, ”frățiori”: ”Cei trei ciobănei/Tustrei verișori/Că-s din trei surori.”

Întro colindă intitulată „Fiu din piatră”, din zona Târnavei Mari, avem o reminiscență clară a nașterii lui Mitra din piatră prin fulgerul ceresc la 25 decembrie, așa cum ne spune și Iustin Martirul (Triphon, 70) : „Zeul nebiruit Mitra, născut din piatră” sau „Mitra este cel ce s-a născut din stâncă, din peșteră adâncă” (Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal):

„Este-o piatră licovată

Leru-i, Doamne!

Șade Maica-ngenunchiată,

Să nască fiul din piatră.

Fiu din piatră s-a născut,

Mătura-n mână i-a pus,

Să măture pământul;

Pământul de gozurele,

Și cerul de negurele”

O alta, numită Este o piatră mărmurată, este la fel de explicită:

„Colo-n josu, mai în josu,

Este o piatră mărmurată,

Maica sfântă-i razămată,

C-un fiuț micuț în brață;

Fiul plânge, stare n-are,

Maică-sa din graiu grăia;

– Taci, fiule, taci, dragule,

Că ție maica ți-o da:

Două mere, două pere,

Două țâțe dalbe-a mele,

Și scaunul de județ

Și ciubăru de botez!

– Ba, zău mie nu-mi trebue,

Nici ciubaru de botezu,

Nici scaunu de județu.

Făr cheile raiului,

Să descuiu raiul meu,

Să vedem pe Dumnezeu”

Ce poți să mai spui în fața acestor dovezi uluitoare de memorie colectivă, de înțelegere a vieții și realității de teosofie, bazată pe nemurirea sufletului?!

Deși am văzut că în antichitate cultul cabirilor, al sacrificiului mântuitor a fost răspândit în toată Europa, Africa de Nord și Orientul apropiat și mijlociu, doar la poporul român s-a păstrat până în vremurile noastre, ceea ce dovedește nu doar fabuloasa memorie colectivă a țăranului român, ci și faptul că aici, în jurul Carpaților, a Dunării și Nistrului a luat naștere acest mit, în fapt un întreg sistem teozofic, religios, social și în simbioză cu natura, reflectat parțial și în Legile Belagine ale geților, continuate cu Jux Vallahorum din perioada medievală, consfințind o continuitate de peste zece milenii a unui popor ce, rămas în matca sa, a știut să se țină de cele bătrânești, de tradițiile sale. Iar cei care au pus la cale distrugerea satului românesc cu această uimitoare cultură unică și poate neegalată  în întreaga lume se fac vinovați de una dintre cele mai odioase crime posibile, o crimă culturală și morală, începută acum două milenii și desăvârșită în zilele noastre.

Marius Fincă

Autor al mai multor conferinţe şi articole în publicaţii locale privind istoria şi identitatea românilor şi a unei lucrări de sinteză privind documentele scrise în care sunt menţionaţi înaintaşii noştri: „Cine sunt strămoşii noştri? Dacii …geţii … românii …valahii”, tipărită în 2012 în România.