Minima moralia

SUNT VINOVAȚI PROȘTII

Când nu ne place un eveniment, când acesta nu se desfășoară precum am dori, spunem adesea: „Sunt vinovați proștii”, scoțându-ne inconștient din ecuație, ca și cum ne-am poziționa în afara lor, ca observatori autopresupus inteligenți. Când cineva nu este de acord cu părerea noastră pe care o trâmbițăm triumfal, spunem: „E prost!” Și, ca pentru a ne întări incapacitatea de a schimba lucrurile, subliniem: „Proști, dar mulți!”, Andrei Pleșu a avut un discurs magistral despre prostie în cadrul evenimentului „Dincolo de granițele imposturii, incompetenței și prostiei” (organizat în 2015 de Revista Cariere)  în care, încercând să facă „portretul” prostului, ne spune: „Prostul nu poate fi contrazis. Prostul știe. E sigur. E un om care exhibă competențe și e sigur de ele”, apoi ne sfătuiește: „Dacă crezi că știi ceva, trebuie să vezi dacă nu treci printr-o criză de prostie”.

Ei bine, cuvintele dumnealui mă îndeamnă să nu-mi scriu gândurile imuabil, ci doar ca pe o opinie personală.

Cu siguranță am fi îndreptățiți în multe ocazii să înfierăm prostia umană. Unii scritori, cum ar fi Matthijs van Boxsel în Enciclopedia stupidității, consideră prostia ca fundamentală pentru dezvoltarea civilizației umane. Ea stimulează reacția inteligentă, dar este și sursa evenimentelor istorice și sociale. Personal, cred că nivelul de prostie este în strânsă legătură și cu nivelul de fericire a unei populații, pentru că, nu-i așa?, prostul este un individ fericit. Asta până când își dă seama de cât de prost a fost, ceea ce presupune automat o deșteptare forțată. Oare nefericirea ne împinge spre prostie? Interesul de a exista o populație „prostită” este enorm.  Poate fi manipulată mai ușor și folosită după bunul plac al celor care trag foloasele.

Unele studii estimează că în paralel cu progresul exponențial al tehnologiei, coeficientul de inteligență (IQ) scade dramatic, prin dispariția conexiunilor interneuronale la nivelul ariilor asociative și aici aș aminti în special pe cele legate de lectură, scris și analiză. Iată un exemplu prin care se demonstrează că nu orice progres tehnologic înseamnă și un progres uman și că implementarea prea rapidă a tehnologiei, fără estimarea riscurilor pentru omenire și fără a oferi timp de adaptare și de contrabalansare a acestor riscuri.

Totuși, printr-un optimism justificat până acum, ne-am obișnuit să considerăm că lumea a fost concepută într-o relație de echilibru, pentru că altfel n-ar fi dăinuit până în ziua de azi. O genă care stimulează proliferarea este, la rândul său, inhibată de o alta. Răul este contrabalansat de bine. Poate artificial dereglăm acest echilibru, sau poate este doar o etapă în dezvoltarea speciei umane. Educația corectă și morală poate fi o barieră în calea prostirii, pentru că dincolo de metodele psihologice moderne de măsurare a inteligenței, dincolo de cuantificarea erudiției sau, opozit, a ignoranței, inteligența înseamnă în primul rând bun-simț. Dacă s-ar fi născut pe pământ doar proști probabil că încă eram la stadiul de dinaintea descoperirii focului. Nici doar deștepți nu ar fi fost o rezolvare. Harry Salem descrie o astfel de situație în cartea sa, „Întrerupătorul” și ne lămurește că o astfel de posibilitate ar conduce la haos.

Prostia nu are rasă, etnie sau sex. Aud frecvent și enervant expresia „prostie românească”. Dincolo de infatuarea celor care nu-și asumă apartenența la un popor care a străbătut istoria „pe jos”, în condiții geo-politice cel mai ades dificile, aceștia plasându-se singuri pe un nivel superior, constat că există și o anumită frângere  a câmpului intelectual, care îi împiedică să vadă, pe lângă defecte, calitățile reale pe care le are propriul popor. Nu sunt de acord nici cu cei care, printr-un patriotism deșănțat  subliniază exclusiv, exagerând adesea, doar părțile pozitive. Personal, consider că nu suntem nici mai buni, dar nici mai răi decât alte popoare și nu cred că judecata nu ar trebui să țină seama de vicisitudinile istorice, contextul socio-politic sau de conducătorii care reprezintă un neam la un moment dat. Nemulțumirile pe care le avem față de aceștia din urmă nu ne îndreptățesc să aruncăm anatema asupra întregii populații. Veți spune: „Pe acești conducători, cine i-a ales? Nu ei, cei mulți, proștii?”, iar eu vă voi întreba, retoric, desigur: „Oare?”

Distribuția prostiei este procentual uniformă în rândul tuturor claselor sociale, după cum demonstrează alte studii științifice. Pare surprinzător, nu-i așa? Nu ne-am aștepta să întâlnim proști în rândul oamenilor de știință, bunăoară.

Cu toate acestea, este un fapt! Același scriitor olandez amintit mai sus, Matthijs van Boxsel, are convingerea că „nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este!”

Avem tendința să-i discredităm pe cei fără diplome. Înțelepciunea populară, la care facem referire adesea, nu se referă la nivelul de școlarizare, ci la inteligența aceea nativă, devenită înțelepciune prin experiența de viață, logica în strânsă legătură cu moralitatea țăranului român. Îl mai numim „bun simț”. Pot spune cu mâna pe suflet, că bunicul meu a fost unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care i-am cunoscut, deși avea doar patru clase.

Așadar, atunci când spunem „Sunt vinovați proștii”, poate ar trebui să ne întrebăm dacă noi, cei care ne considerăm intelectuali, purtăm sau nu o vină pentru ceea ce ne nemulțumește atât de profund. Mă reîntorc la cuvintele lui Pleșu: „Toți suntem proști, dar mai proști decât oamenii inteligenți, mai rar”. Oare nu greșim atunci când trăim într-o bulă scorțoasă, nefiind atenți la nimic din jurul nostru, când ne considerăm autosuficienți, în cel mai bun caz sau „buricul pământului”, în cel mai rău caz? „Pe cel care tinde să bată recordul la prostie, îl cunoşti mai întâi prin aceea că nu se îndoieşte de el însuși și tot ceea ce spune devine automat lege pentru toți”, semnala marele istoric Nicolae Iorga. Legile care guvernează educația, justiția, sănătatea, economia sunt creeate de cei cu pretenții de mari intelectuali.

Costel Zăgan are o teorie proprie, conform căreia „prostia nu înseamnă lipsa inteligenței, ci excesul răutății”. Nu-l contrazic. Cel care nu este orb, dar refuză să vadă, îngustându-și cu bună știință câmpul vizual, cum ar trebui calificat? Dar cel care nu e surd, dar aude doar frecvențele care îi plac, numindu-i, în schimb, pe ceilalți afoni? Cel care poate vorbi, dar se afundă în muțenie, cum s-ar numi? Înzestrat de mama natură cu simț tactil și presoreceptori, cel care nu simte apăsarea istoriei care trece pe lângă el, unde s-ar încadra? Joaca de-a Dumnezeu a omului de știință care creează tehnologiile viitorului cu o viteză exponențială, dar nu își îndreaptă cu aceeași consecvență atenția și spre riscurile pe care noile tehnologii le pot avea asupra omului ca individ sau asupra umanității în ansamblul ei, nu ar putea fi inclus în aceeași categorie? Nicolae Mareș se teme că nicio inteligență artificială nu ar putea învinge prostia.

Părintele care, crescut cu principii de moralitate și credință, dar care își educă odrasla contrar acestui spirit, acceptând grimasele unor elucubrații societale de la un moment dat, este, oare, inteligent? Jurnalistul care, voit adesea, vede doar ceea ce este rău în societate, negăsind nimic bun de spus, cel care promovează o artă lipsită de cel mai elementar simț estetic, nu tot sub aceeași umbrelă s-ar încadra? Acestea sunt realități pe care le vedem în spațiul nostru mioritic, dar nu ne sunt specifice, fiind generate și aplicate întâi în alte părți ale mapamondului.  Cei care aleg războiul în detrimentul păcii, bunăoară, ridică prostia la nivel de nebunie.

SIMONA MIHUȚIU