Autor: Teodora Dumitru
Mi-amintesc cu nostalgie,
De gutuile din geam,
Ce-mi umpleau de bucurie ,
Sufletul, cand le priveam !
Și o lacrimă-n neștire ,
Rătăcită-ncet coboară,
Când mă duc în amintire ,
Și începe ca să doară !
Eu o las ușor să pice ,
Pe coala de scris , curată,
Și-apoi ,dorul ei mă duce ,
Într-o lume minunată!
La căsuța ca-n poveste ,
Unde toamna ,așezam ,
Gutui coapte la ferestre ,
Când pica frunza din ram .
Văd acolo și-o copilă,
Care alerga hai -hui,
Prin frumoasa ei grădină ,
Și punea ,în coș ,gutui .
Era casa noastră , mare ,
Plină de mireasma lor ,
Mirosea a bunăstare…
Acum au miros de dor .
Ridic mâna s- o ajut ,
Să pună gutui în coș ,
Uit că au fost în trecut ,
Anii aceia luminoși.
A rămas doar amintirea ,
Locului acela sfânt,
Culegând gutui ,copila ,
O păstrez la mine-n gând !
