PROMETEU SALVAT DE-O CRISTĂ
Autor: Mircea Trifu
Patimi sângerând pe buze mi se zvârcolesc de sete,
Ce îmi gem ca două fete langă-un dumicat de miere,
Neavând nici o putere și nici rang să-i dau porunci.
Când la sânii dulci mă urci să-i sorb râul de durere.
Iar îmi bate marea-n tâmple și mă duce cu arcanul,
Strâns în pântec prin vulcanul ce străbate trupul tău.
Cine-mi este Dumnezeu, El sau binecuvântata gură
Ce cu-o blândă mușcătură îndulcește versul meu?
Căci ți-e singura răsplată de-i furi focul unui zeu,
Când te cheamă Prometeu, nici să mori nu ai răgaz,
Pe un vârf din Caucaz, un blestem cu cioc de vultur,
Nu pot, Doamne, să il scutur că-i imens, etern și treaz.
Simt miros de pâine coaptâ când o-nfulecă copiii,
Fericiți morții și viii iar mă pomenesc pe-altare,
Lângă foc li se năzare și fac dragoste pe munte
Și cu un sărut pe frunte își găsesc un loc sub soare.
Închid ochii-adânc în tine să-ți aud leneșul geamăt
Și pe sâni ultimul freamăt stins de lacoma mea gură
Să-ți las dulcea ta făptură cu un secol mai aproape.
Lângă-o stea căzută-n noapte peste petecul de ură,
Ardem vulturul din zgură cu un foc din ochii mamei,
Până scap din lanțul spaimei să fiu iar a ei batistă
Și în orice seară tristă să-ți chemăm dulcea icoană,
Cu iubirea pământeană să ne fii pe cruce Cristă.
De acelasi autor:
Descoperă mai multe la Poezii pentru sufletul meu
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Poezii pentru sufletul meu 