Un poem pe-un prag de casa

Autor: Mircea Trifu

M-am pierdut în mintea asta și nu văd nici o cărare
Să-mi alung bătrâna noapte ce stă ghemuită-n mine
De-aș putea convinge ceața muntele să mi-l coboare
Imi voi scrie azi iubirea, să-mi ajungă pâna mâine.

Stând la capul dimineții s-o citesc cu-aceiași ochi
Ce-i dezvirginau misterul nopțior printre cuvinte
Și-mi purtau pe fundul mării toate rănile mai vechi
Lăsând lumea minții noastre, cu picioarele-nainte.

Duc un munte de dorințe scris de îngeri pe o foaie
Și trec pragul casei mele să o rog pe buna noastră
Să le-amestece cu lacrimi frământându-le-n copaie
Și sa le-mpărțim ca pâinea, cerului de la fereastră.

Pentru cei flămânzi de versuri și-oricare dulce vină,
Căci în mintea-ndrăgostită gândul e la fel ca fumul,
Vindecă doar de se-nalță sus pe cer creând o zână
Ce-i va stinge focul gurii, să nu o cuprindă scrumul.

Din clepsidra nopții tale se scurg patru dulci chemări,
Se-aud șoapte din poema ce-o reciți pe dinafară
Tu departe, eu pe-un munte, răni cu mii de-nfățișări
Ce fac parte din durerea ce-am simțit-o prima oară.

Mă blestem de unul singur să devin un prag de casă
Cât să te-odihnești iubire sus în versul scris de mână
Pe carpetă din perete unde-i prinsă crucea-n fașă,
Să-i sorbim vorbele mamei de pe gura de fântână.