Poveste pentru copii 

 

DOUĂ  RÂNDUNELE

Autor: Aurelia Oancă

Primăvara  așternu  muguri  verzi  pe  toate  ramurile  copacilor, iarbă  verde  pe  pajiști  și  flori  frumoase  în toate  grădinile.  Soarele  prindea  puteri  cu  fiecare  zi  care  trecea. El  mângâia  bucuros  fiecare  floare,  fiecare  pom,  fiecare  animal  sau  pasăre.

            Într-o  dimineață, când  se  deșteptă, Soarele  văzu  că  la  cuibușorul  de  la  streșina  grajdului,  nu  se  întorseseră  încă  cele  două  rândunele : Monica-Rândunica  și  Fănel-Rândunel.

            -Oare  ce  au  pățit? Întrebă  Soarele  o  altă  rândunică.

            -Fănel-Rândunel  și-a  rupt  o  aripioară.

            -Nu  pot  să  cred !  Ce  s-a  întâmplat ?

            -Când  ne-am  apropiat  de  munți,  un  șoim  a  atacat-o  pe  Monica-Rândunica,  iar  el  a  încercat  să  o  salveze.

            -Vrei  să  spui  că  s-a  luptat  cu  șoimul ?

            -N-a  fost  chiar  o  luptă,  a  încercat  doar  să-i  abată  atenția  de  la Rândunica  lui.

            -Și  a  reușit ?

            -A  reușit,  numai  că  șoimul  l-a  atins  cu  ciocul  lui  puternic  și  i-a  frânt  aripioara.

            -Bietul  Rândunel !

            -Așa  cum  spui,  dragă  Soare.

            După  lovitura  primită,  Fănel-Rândunel,  căzu  la  pământ.  L-a  salvat  însă  o  ciupercă  uriașă,  pe  care  căzu.  Moale  și  fragedă  fiind  s-a  rupt  bucata  pe  care  era  Rândunel,  acesta  rostogolindu-se  sub  ciupercă.  Monica-Rândunica,  reușise  să  zboare  și  să  se  ascundă  de  șoim,  între  rămurelele  unui  copac.  De  acolo  îl  văzu  pe  Rândunel  căzând  după  lovitura  primită.  Apoi,  din  ramură  în  ramură,  coborî  și  reuși  să  ajungă  și  ea  sub  ciuperca  uriașă.  Acolo  îl  găsi  pe  Rândunel  zăcând  cu  aripa  ruptă  și  începu  să  plângă  amarnic.  Plânsul  ei  îl  auzi  un  șoricel  de  câmp,  care  veni  în  mare  grabă,  ca  să  vadă  cine  este  atât  de  necăjit.

            -De  ce  plângi  Rândunico ?

            -Plâng  pentru  că  Rândunelul  meu  și-a  rupt  aripioara.

            -Dar  cum  se  poate  una  ca  asta ? L-a  lovit  cineva ?

            -Da,  șoimul  cel  mare  m-a  atacat  pe  mine  și  el  încercând  să  mă  salveze,  a  încasat  lovitura.

            -Nu  mai  plânge  Rândunico ! Îl  vom  duce  în  căsuța  mea  și  vom  încerca  să-l  îngrijim.

            -Dar  eu  nu  mă  pricep  la  așa  ceva !

            -Nici  eu,  dar  am  un  prieten  doctor,  domnul  Șoricilă,  și-l  vom  chema  pe  el  să  ne  ajute.

            -Bine,  șoricelule. Atunci  să-l  ducem  la  tine.

            Au  făcut  cei  doi,  o  targă  mică  din  niște  vreascuri,  au  acoperit-o  cu  o  frunză  moale  de  păpădie,  apoi  l-au  așezat  cu  mare  grijă  pe  Rândunel.

Rândunica  și  șoricelul  au  tras  încet  targa,  pentru   a  nu-l  zdruncina  prea  tare  și  l-au  dus  în  căsuța  mică,  construită  la  rădăcina  unui  arțar  uriaș. Apoi,   l-au  așezat  pe  un  pat  mic,   făcut  din  surcele  și  acoperit  cu  frunze  moi. La  cap  i-au  pus  o  perniță  din  flori  de  margarete  și  garofițe.

            Bietul  Rândunel,  după  atâta  zdruncinat,  a  deschis  ochișorii  și  văzând  unde  se  află,  voi  să  se  ridice,  dar  aripioara  ruptă  îl  atenționă  că  nu  se  poate  mișca.  Se  uită  de  jur-împrejur,  apoi  o  văzu  pe  Rândunica  lui  stând  de  vorbă  cu șoricelul.  Atunci  își  lăsă  capul  pe  perna  moale  și  se  liniști.

            -Care  este  numele  tău,  șoricelule ?

            -Ronțăilă! Dar  al  tău ?

            -Monica-Rândunica,  iar  al  lui  este, Fănel-Rândunel !

            -Mă  bucur  de  cunoștință,  dar  acum  cred  că  ar  trebui  să  dau  o  fugă  până  la  căsuța  doctorului.

            -Chiar  te  rog. Noi  mai  avem  drum  lung  de  făcut.

            -Știu,  dragă  Rândunică,  de  aceea  am  să  mă  grăbesc.

            Ronțăilă  ajunse  la  casa  doctorului  Șoricilă,  unde  bătu  grăbit  la  ușă.

După  câteva  momente,  ieși  domnul  doctor,  cu  ochelarii  pe  nas  și-l  întrebă :

            -Ce  dorești,  Ronțăilă ?

            -Te-aș  ruga  să  vii  urgent  la  mine  acasă.

            -Dar  pentru  ce? Văd  că  ești  bine,  sănătos !

            -Eu  da,  dar  am  un  prieten  care are  mare  nevoie  de  tine.

            -Am  să  mă  duc. Stai  o  clipă  să-mi  iau  trusa  medicală.

 

         

  Doctorul  Șoricilă  și  Ronțăilă,  plecară  în  mare  grabă  la  căsuța  cu  pricina,  unde-l  găsiră  pe  Rândunel,  zăcând,  cu  aripa  ruptă.  Îl  consultă  cu  mare  atenție,  apoi  îi  spuse  lui  Ronțăilă  să  aducă  două  bețe  și  puțină  sfoată  fină.  Doctorul  îi  fixă  oasele  rupte  ale  aripioarei,  apoi  puse  bețele  de   o  parte  și  de  alta  și  le  legă  cu  sfoara  fină  de  bumbac,  pe  care  o  petrecu  printre  pene.

            Rândunel  a  fost  foarte  curajos,  nu  a  țipat  de  durere, doar  lacrimile  i-au  curs  din  ochișorii  negri.

 După  ce  doctorul  i-a  terminat  de  bandajat  aripioara, Rândunel  s-a  întins  pe  pat  și  a  încercat  să  se  liniștească. Rândunica  i-a  mulțumit  doctorului, așezându-se  lângă  Rândunelul  ei,  bucuroasă  și  mândră  de  curajul  lui.  Ronțăilă  l-a  condus  pe  doctor,  i-a  mulțumit  și el,  apoi  s-a  întors  la  prietenii  lui,  spunându-le :

            -Am  să  merg  la  farmacie  după  medicamentele  prescrise.

            -Bine,  Ronțăilă !  Noi  te  vom  aștepta  aici.

            Șoricelul  ieși  din  căsuța  lui,  se  uită  în  dreapta  și  în  stânga, ca  să  se  asigure  că  nu  este  vreun  dușman  prin  apropiere, apoi  o  luă  la  fugă  spre  farmacie.  Luă  medicamentele  și  tot  fuguța  se  în toarse  la  căsuța  lui.  Rândunel  adormise,  iar  Rândunica  ședea  pe  un  scaun,  lângă  patul  lui.

            -M-am  întors,  spuse  în  șoaptă  șoricelul.

            -Mă  bucur. Dar  cum  ai  reușit  atât  de  repede ?

            -Noi  șoriceii  fugim, precum  zburați  voi,  păsările.

            -Ai  dreptate.  Am  uitat.

            -Nu-i  nimic. Uite  aici  sunt  medicamentele  prescrise  de  doctor.

            -Am  să  i  le  dau  când  se  trezește. Îți  mulțumesc  încă  o  dată,  Ronțăilă !

            -Nu  ai  pentru  ce. La  ce  sunt  buni  prietenii,  dacă  nu  se  ajută  unii  pe  alții ?

            -Nici  nu  știi  cât  mă  bucur,  știindu-te  prietenul  nostru!

            -Și  eu  mă  bucur.

            -Șoricelule, te-aș  mai  ruga  ceva,  dar  mi-e  tare  rușine.

            -Rușine ?! De ce ?!

            -Mi-e  tare  foame  și  nu  știu  dacă  tu  ai  putea  să-mi  dai  ceva  să  mănânc .

            -Cea  mai  mică  problemă! Doamna  va  fi  servită  într-o  secundă!

            Șoricelul  o  zbughi  spre  cămara  lui  de  alimente,  scoase  un  săculeț  plin  cu  boabe  de  mei  și-l  puse  în  fața  Rândunicii. Apoi,  aduse  un  castronel,  răsturnă  bobițele  în  el  și  o  servi  pe  prietena  lui. Mai  lăsă  puțin  în săculeț  și  pentru  Rândunel.

            -Dar  tu  nu  mănânci ?

            -Ba  da !  Eu  am  să  mănânc  puțin  cașcaval,  care  mi-a rămas  de  ieri.

            -Ești  foarte  harnic, Ronțăilă.

            -Poate,  dar  eu  zic  despre  mine  că  sunt  strângător  și  econom.

            -Și  asta.  Numai  așa  poți  rezista.

            -Așa  este. Noi,  cei  care  iernăm  aici,  trebuie  să  ne  face  provizii.

            -Noi, rândunelele  nu  prea  reușim  acest  lucru.

            -De  ce ? Nu  aveți  cămară ?

            -Nu avem  nici  cămară,  dar  nici  timp.

            -Cum  adică,  timp ?

            -Așa  cum  îți  spun,  timp.  Trebuie  să  ne  grăbim  să  depunem  ouăle,  apoi  ne  ies  puișorii  și  trebuie  hrăniți,  iar  când  au  crescut  și  pot  zbura,  vine  toamna  și  atunci  trebuie  să  ne  întoarcem  în  Africa,  unde  este  vară  și  avem  tot  timpul  ce  să  mâncăm.

            -Acum  înțeleg. Pentru  noi  este  mai  ușor. Avem  căsuța  noastră,  doar  de  dușmani  trebuie  să  ne  păzim.

            – Dușmani  avem  și  noi,  dar  asta  este  viața,  nu  avem  ce  să  facem.

            În  timp  ce  povesteau  cei  doi,  s-a  trezit  și  Rândunel. Rândunica  i-a  dat  și  lui  bobițe  de  mei,  apoi  medicamentele după  care   a  adormit  din  nou.

            Rândunel a  trebuit  să  stea  cu  aripioara  în  atele  multă  vreme,  până  când  s-a  vindecat  osul  rupt. În  tot  acest  timp,  au  locuit  în  căsuța  șoricelului,  iar  Rândunica  îl  ajuta  pe  acesta  la  treburile  casei. Seara  cântau  și  se  veseleau.  Zilele  au  trecut  și  nici  nu  au  observat  că  în  jurul  căsuței  s-au  adunat  tot  mai  multe  frunze  uscate. Toamna  se  așternu  pe  coline, peste  păduri,  peste  dealuri  și  câmpii.

            Într-o  dimineață.  Când  în  sfârșit  i  se  vindecase  aripioara,  Rândunel  ieși  din  căsuță  ca  să  facă  o  plimbare  la  aer  curat. Dar  imediat  a  simțit  o  boare  rece,  care  l-a  cam  speriat.

            -Ce-i  cu  frigul  acesta ?

            -A  venit  toamna,  spuse  Rândunica  necăjită.

            -Și  acum  ce  vom  face ? Eu  încă  nu  pot  să  zbor  cu  aripioara  mea ?

            -Știu. Și  mai  trebuie  să  așteptăm  până  vei  face  puțin  antrenament.

            -Dar  până  atunci  va  fi  aici  și  iarna  și  vom  pieri  amândoi !

            -Nu  veți  pieri,  le  spuse  șoricelul.  Aveți  loc  destul  în  căsuța  mea. Puteți  sta  aici  până  la  primăvară.

            -Cum  am  putea  face  asta,  șoricelule ? Și  mai  gândește-te  puțin,  avem  nevoie  și  de  mâncare!

            – Nu  vă  faceți  probleme,  am  adunat  eu  destulă  și  încă  mai  adun,  ne  va  ajunge,  fiți  liniștiți !

            Rândunel  și  Rândunica  s-au  uitat  unul  la  altul,  neștiind  ce  să  mai  spună,  dar  nici  nu  aveau  încotro.  Erau  nevoiți  să  accepte  propunerea  șoricelului.  Au  continuat  și  ei  să-i  ajute  la  strânsul  proviziilor  pentru  iarnă,  până  într-o  zi  când  au  constatat  că  nu  mai  pot  face  altceva, decât  să  stea  cuminți  în  căsuță  și  să  aștepte  primăvara. Zăpada  albă  și  pufoasă  a  acoperit  totul  în  jur,  obligându-i  pe  cei  trei  prieteni  să  stea  la  căldurica  din  căsuța  șoricelului.

            Într-una  din  zile,  pe  când  stăteau  ei  la  masă  și  povesteau,  se  auzi  un  zgomot  ciudat  în  apropierea  căsuței. Șoricelul  recunoscu  acel  zgomot  și  începu  să  se  agite,  speriat.

            -Ce-i  cu  tine,  Ronțăilă ?

            -Mi-e  tare  frică !

            -De  cine ?  De  ce ?

            -De  șarpele  cel  negru,  dușmanul  nostru  cel  mai  fioros.

            -Dar  unde  este ? Eu  nu-l  văd  nicăieri,  spuse Rândunel !

            -Vine  pe  canalul  de  aerisire  și  dacă  intră  în  căsuța  mea,  suntem  pierduți !

            -Ai  dreptate  șoricel, dar  noi  suntem  trei  și-i  putem  veni  de  hac  mostrului.

            -Nu  știu  ce  să  spun. Dacă  nu  ar  fi  iarnă,  am  fi  fugit,  dar  așa  nu  avem  nicio  șansă.

            -Hai  să  ne  gândim  puțin.  Eu  și  cu  Rândunica  mea,  ne  vom  ascunde  în  apropierea  gurii  de  aerisire.

            -Și  eu ?!

            -Tu  vei  sta  la  masă  și  te  vei  preface  că  citești.

            -Mi-ar  plăcea  să  pot  face  asta,  dar  tremur  din  toate  încheieturile.

            -Încearcă  să  te  controlezi,  suntem  și  noi  cu  tine.

            -Știu, dar  nu  cred  că  vom  putea  face  față.

            -Vom  încerca, spuseră  rândunelele,  pregătindu-se  de  luptă.

            Se  așezară  lângă gura de aerisire,  la  locurile  lor,  căutându-și  o  poziție  cât  mai  bună  pentru  a-l  putea  lovi  pe  șarpe,  când  acesta  va  intra  în  căsuță.

Nu  trecu  mult  și  apăru  capul  șarpelui  prin  deschizătura  din  perete. Limba  lui  despicată  în  două,  căuta  și  tremura,  adulmecând. Șoricelul  simți  că-i  îngheță  sângele  în  vine,  când  văzu  limba  șarpelui. Acesta  se  pregăti  să  deschidă  gura, când  simți  lovitură  după  lovitură. Cele  două  rândunele  îl  loveau  cu  ciocurile  în  cap,  cu  toată  puterea  de  care  erau  în  stare,  până  când  șarpele  căzu  răpus  de  nenumăratele  lovituri.  Cele  două  păsări,  au  reușit  să-i  spargă  capul  ucigându-l,  după  care  s-au  prăbușit,  frânte  de  oboseală.  Efortul  a  fost  prea  mare,  dar  a  meritat.  Acum  nu  mai  aveau  de  ce să  se  teamă.

            Ronțăilă  se  ridică  de  la  masă,  tremuând  încă,  dar  bucuros  că  scăpaseră  cu  viață  toți  trei.  Se  așeză  și  el  lângă  rândunele  și  cu  o  voce  tremurândă,  le  mulțumi  acestora.

            -Nu  ai  pentru  ce,  Ronțăilă. Nu  ești  tu  prietenul  nostru ?

            -Ba da. Nici  nu  știu  ce  m-aș  fi  făcut  fără  voi !

            -Nici  noi  fără  tine,  mai  ții  minte ?

            -Desigur. Dar  acum  hai  să  vedem  ce  vom  face  cu  leșul  șarpelui ?

            -Ar  trebui  să-l  împingem  pe  canalul  pe  care  a  venit  și  să-l  zidim  acolo, spuse  Rândunel.

            -Ai  dreptete,  numai să  putem !

            -De  ce  nu-ți  chemi  prietenii,  Ronțăilă ? Ei  l-ar  putea  treage  de  coadă  iar  noi  să-l  împingem  de  aici,  din  interior.

            -Așa  vom  face.

            Ronțăilă  își  puse  blănița  de  iarnă  și  dădu  fuga  la  toți  prietenii  lui  șoricei,  care  veniseră  cu  sutele. L-au  ajutat,  apoi  au  adus  niște  cărămizi  șoricești,  făcând  cu  ele  un  zid  și  acoperind  gura  de  aerisire. După aceea,  cu  sape  și  hârlețe,  au  săpat  un  alt  canal,  mai  îngust  și  i-au  pus  niște  gratii  de  protecție, pentru a  fi  mai  în  siguranță.  Toți  șoriceii  au  fost  foarte  harnici  și  în  scurt  timp  totul  a  fost  gata.

            După  atâta  muncă, Ronțăilă  împreună  cu  prietenii  lui, Rândunel  și  Rândunica,  au  pregătit  tot  felul  de  bunătăți  și  i-au  poftit  pe  toți  cei  care  i-au  ajutat  să  scape  de  șarpele  nătărău,  ca  să  petreacă  împreună. S-au  distrat  de  minune  cu  toții. Și  ca  veselia  să  fie  deplină,  șoriceii  le-au  invitat  pe  cele  două  rândunele, să  le  cânte  ceva  frumos. Deși  la  era  puțin  jenă,  ele  au  acceptat  provocarea  și  au  început  să  cânte. Cu  ochii  închiși,  închipuindu-și  că  sunt  la  căsuța  lor, împreună  cu  alte  rândunele,  au  cântat  atât  de frumos,  încât  toată  șorocimea  a  rămas  fără  cuvinte. Toți  și-au  deschis  bine  urechile,  pentru  a  auzi  cât  mai  bine  fiecare  sunet.

            La final,  au  urmat  aplauzele. Toată  lumea  a  fost  încântată  de  frumosul  recital  al  rândunelelor.  Veselia  a  continuat,  fără  să-și  dea  seama  cineva  de  trecerea  timpului. După  vreo  zece  ore  de  petrecere,  toți  au  căzut  de  oboseală,  așa  că  fiecare  s-a  retras  la  căsuța  lui,  ca  să  se  odihnească.

 

            Invitațiile  la  alte  petreceri  șoricești  au  continuat  să  curgă. Rândunelele  nu  mai  pridideau  cu  cântatul,  așa  că  nici  nu  și-au  dat  seama  cum  a  trecut  iarna.  Într-una  din  zile,  un  șoricel  le  aduse  celor  două  rândunele,  un  buchet  de  ghiocei.

            -Mulțumim  spuseră  amândouă  voiase. Cât  sunt  de  frumoși. De  unde  îi  ai ?

            -I-am  cules  eu,  de  pe  coasta  dealului.

            -Serios ?!  Asta  înseamnă  că  a  venit  primăvara !

            -Cam  așa  ceva. Dar  stați  linștite,  încă  nu  s-a  dus  toată  zăpada.

            -Îți vom asculta sfatul. Oricun, noi nu plecăm de aici până nu vom vedea berzele și alte rândunele sosind.

            -Mă bucur foarte mult. Așa vom putea să vă mai auzim cântând.

            -Vom mai cânta pentru voi, dar acum vom putea ieși câte puțin și pe-afară.

            -Bineînțeles; soarele prinde puteri și încălzește tot mai tare, trezind natura la viață.

            -Este minunat, nu-i așa șoricelule?!

            -Este, răspunse acesta. Dar cu toate acestea, cred că Ronțăilă este foarte trist.

            -De ce ar fi trist? Doar a venit vremea bună și totul este atât de frumos în jur.

            -O fi, dar el va rămâne fără voi după ce plecați cu prietenii voștri.

            -Este adevărat, dar noi nu vom uita ce a făcut el și voi toți, pentru noi. Așa că vom veni și vom cânta pentru voi din când în când.

            -Serios?! Mă duc să le spun și celorlalți. La revedereeee!

            -La revedere, șoricelule!

Rândunelele au intrat în căsuța lui Ronțăilă, au pus ghioceii într-o vază mică apoi l-au căutat pe prietenul lor.

            -Oare unde o fi? Se întrebă Monica-Rândunica.

            -L-am găsit! Stă ascuns aici în cămara lui, spuse Rândunel           .

            -De ce ești trist, Ronțăilă!

            -Cum să nu fiu! A venit primăvara și voi veți pleca în curând.

            -Vom pleca, dar să știi că nu te vom uita. Noi te iubim foarte mult, așa că vom mai veni pe aici.

            -Chiar veți veni?! Întrebă  el ștergându-și lacrimile.

            -Bineînțeles! Cum am putea să nu venim? Tu ești prietenul nostru.

            -Atunci de ce nu rămâneți aici?

            -Nu putem. Ne așteaptă căsuța noastră, trebuie să ne facem puișorii, să-i creștem, asta este menirea noastră.

            -Iertați-mă! Am fost egoist.

            -Te iertăm. Dar ia spune-ne, tu de cu nu-ți faci o familie?

            -Păi…Nu știu.

            -Cum nu știi? Crezi că nu te-am văzut cum te distrai cu Ronținica?

            -M-ați văzut? Spuse el rușinat.

            -Desigur. Crezi că noi am cântat și gata, nu am mai văzut nimic?

            -Ei bine, atunci pot să vă spun. O iubesc tare mult!

            -Și atunci ce mai aștepți, Ronțăilă!? Cere-o de soție. Așa vom putea da un ultim concert, la nunta voastră.

            -Așa voi face, prietenii mei dragi.

Ronțăilă alergă la casa iubitei lui și-i spuse tot ce discutase cu rândunelele. Ronținica acceptă și cererea în căsătorie și concertul rândunelelor. Pregătirile s-au făcut în mare grabă, pentru că cele două rândunele nu mai aveau foarte mult timp la dispoziție. După câteva zile totul a fost gata, deci petrecerea putea să înceapă.

 

            Ronțăilă și Ronținica s-au căsătorit, apoi a urmat nunta.  O nuntă mare, șoricească, unde au fost invitați foarte, foarte mulți șoricei. Cele două rândunele, s-au așezat pe o ramură  a arțarului și au cântat pentru cei doi îndrăgostiți și pentru toată adunarea.

            A doua zi dimineață, toți au plecat pe la casele lor. Ronțăilă și Ronținica, s-au cuibărit fericiți în casa mirelui. Doar rândunelele au rămas singure, pe creanga de arțar.

            -Acum unde vom sta? O întrebă Rândunel pe draga lui.

            -Nu știu, dar cred că ar fi bine să ne facem un cuibușor, aici sus, în copac.

            -Nu avem timp și nici putere; suntem foarte obosite.

            -Ai dreptate. Cred că cel mai bine va fi dacă ne vom lipi una de cealaltă. Așa nu ne va fi frig.

Așa și făcură cele două rândunele. În zori, când s-au trezit și-au scuturat penele zgribulite, pentru a se încălzi puțin. Apoi au sorbit câteva boabe de rouă de pe frunzulițele arțarului, ca să-și potolească setea. După ce au băut cele câteva picături de rouă au simțit că le este și foame, așa că au început să caute vreo  gâză sau vreo omidă, ca să mai prindă puteri.

            Căutând în dreapta și în stânga, la un moment dat li s-a părut că aud un ciripit cunoscut. S-au oprit din căutat și au ascultat cu mare atenție. Erau alte rândunele care veneau din țările calde. S-au uita una la alta fericite, apoi și-au luat zborul spre cârdul care se vedea în zare. Nu mai apucară să-și ia la revedere de la șoricei. Trebuiau să-și ajungă prietenii, familia lor de rândunele.

            Când s-au apropiat de cârd, au ciripit în limba lor rândunicească, apoi au așteptat răspunsul celor care veneau spre casă. Le-a fost recunoscut salutul, așa că tot cârdul a făcut cale-ntoarsă, le-au înconjurat și le-au urat „Bun venit!” în grupul lor.

            -Bun venit și vouă! Ne bucurăm că v-ați întors cu bine!

            -Acum la drum, avem cale lungă de făcut, spuse conducătorul cârdului.

            – Noi nu ne-am luat rămas bun de la prietenii noștri. N-ați putea face un ocol pentru a-i saluta?

            -Cu multă plăcere, dar să ne grăbim, spuse conducătorul.

 

Toate rândunelele s-au întors, au coborât, apoi i-au salutat pe toți șoriceii, după care și-au continuat zborul spre cuiburile lor.

            Ajunse în sătucul unde-și aveau căsuțele, fiecare rândunică și-a căutat cuibușorul. S-au apucat în grabă de dereticat. Erau mulță păienjeni în ele, dar nu s-au speriat.

Apoi au adus firicele moi de fân, și-au căptușit bine cuibul și când totul a fost gata, au depus acolo trei ouă mici și drăgălașe. Nu după multă vreme au ieșit puișorii, pe care i-au crescut cu multă dragoste.

            Soarele le urase și el „bun venit” și le spuse vesel:

            -Într-o zi, vă rog să-mi povestiți și mie tot ce ați făcut de când nu ne-am văzut.

            -Așa vom face, răspunseră rândunelele. Până atunci însă îți spunem:

                                    „Bine te-am găsit, Soare!”

 

De  acelasi autor: 

Povestea : Menelau-Miorlau si Lilica -Miunica

Vrabiuta guresa

Vrabiuta vitezomana