Vara la poarta Branului

vara la poarta branului de gabriel ionescu

VARA LA POARTA BRANULUI

Autor: Gabriel Ionescu

Miresmele şi zvonurile zilei se potolesc. De după dealuri, dinspre Răsărit, noaptea ca o lupoaică sură, vine tăcută peste peliniţe, peste buruieni, vine tiptil peste arămiul miriştilor, peste lanurile unduitoare şi-n urmă-i, în sat  rămân doar umbrele amurgului.

Încă o noapte se lasă, cu vraja-i de totdeauna, dar de fiecare dată mi se pare atât de proaspătă, de nouă … Îmi cufund capul în iarbă şi-i simt tresărirea plăpândă. Amestecul de miresme stăruie pretutindeni în juru-mi. Mirosul dulceag al paielor de grâu, aroma ameţitoare a florilor de trifoi şi a ierburilor din fânul proaspăt cosit, amăreala pelinului, toate răspândesc atâtea miresme necunoscute şi totuşi atât de obişnuite câmpului încât răsuflarea  lor te ameţeşte. Aşi vrea  să-mi fie nările înaripate, ca să  prind, să adulmec lumea atât de tulburătoare a miresmelor serii de August, care să-mi ardă mirosul, să-mi potolească lăcomia nărilor…

Ca o bătaie înceată din diafane aripi de pasăre măiastră, vântul, aduce abia simţit, plin de gingăşie, murmurul râului îndepărtat sau poate şoaptele tainice ale codrului ce se -ntinde beznă spre munte.

Deasupra grădinilor, negre acum, care se întind deoparte şi de alta a ulicioarei înguste ce urcă din sat pe deal  ca o panglică de argint , peste pâlcurile de plopi ale luncii se înalţă majestuoasă, ca o regină-n trenă argintie înconjurată de puzderie de slujitori mărunţi şi strălucitori ca nişte nestemate, luna plină.

Şirul pomilor, şerpuitor în lunca râului, e învăluit  într-o lumină tainică, ce le albeşte crestele şi le -ncarcă cu o promoroacă diafană. Până peste dealurile line, îndepărtate, pluteşte o lumină verzuie, ca un puf uşor ce stăruie deasupra firii. Aproape, în legănarea înceată a cumpenei uriaşe, se iveşte cârligul de fier al vedrei, care intrând în bătaia lunii,  sclipeşte deodată ca o fulgerare albă în întunericul ulicioarei.

Urechea-mi plecată, prinde răsufletul cald al pământului, cântecul îndepărtat al greierilor, târâitul şuierător al cosaşilor ăn fânul proaspăt  din şură. S-a aplecat crenguţa unui măr sau genele mi-au clipit ? Pocnind uşor, pe iarba moale se rostogoleşte încet um măr abea pârguit, cu codiţă mică verzuie. Undeva în sat, un câine latră mânios la cine ştie ce i se năzare iar jos, în vale, printre căsuţele cu acoperişuri ţuguiate, pâlpâie luminiţe gălbui.

Furat de miresmele  nopţii, de glasurile tainice ale firii, pot uşor să-mi imaginez  întruchipându-se în juru-mi, lumea de basm a copilăriei, cu zmei, balauri, Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânziene , a basmelor şoptite încet, cu o tainică şi captivantă putere la gura sobei ce aruncă jerbe mari de scântei, de un moşneag cu părul alb , cu barba stufoasă, ce-şi râde uneori încetişor pe sub mustaţă, de mutrişoarele speriate, cu ochii mari deschişi, ca nişte mărgele, a prichindeilor aflaţi în jurul lui.

Încet, încet, cumpăna tremurătoare,nucul înalt şi răsfirat, brazii semeţi din depărtare, dealurile poleite sub lumina blândă a lunii, toate, pot deveni făpturi uriaşe sau pitici bărboşi, dintr-o lume atât de plăcut regăsită , a copilăriei…

 

Dar vai ! Nu ! Nu am puterea să mă las furat prea mult de vraja basmului, căci odată cu strigătul victorios, ca o goarnă pe câmpul de luptă, al cocoşului, reveria se destramă şi încep să simt cu putere, chemarea pătimaşă a tinereţii, dorinţa-i arzătoare de viaţă tumultuoasă. Strâng cu putere în mână mărul cules din iarbă şi sub apăsarea stăruitoare a degetelor, coaja îi pârâie iar miezul i se afundă. Şi totuşi… iar mă-nfioară, plină de tainice chemări, singurătatea nopţii.

Din ce în ce mai des, capu-mi se pleacă tot mai jos în iarbă, muşchii se relaxează iar mâinile mângâie încet, ca pe o iubită, vârfurile mătăsoase ale ierbii. Surâd, căci simt cum somnul mi se furişează- n gene. Adorm , iar zâmbetul imi alunecă uşor de pe buze, ca o picătură de rouă de pe marginea unei petale de floare.

Somnu-i aşa de dulce…Dorm uşor şi relaxat, somn odihnitor de tânăr fără griji, până ce stridentul cântat al cocoşilor îmi spune că nu va mai fi mult până ce răsăritul de ivoriu al zorilor, ivit de după creştetul dealurilor şi turnurile semeţe ale Castelului, va umple văile de o vrajă nouă, de astă dată luminoasă, mângâiată de razele soarelui şi înveselită de ciripitul zglobiu al păsărelelor pornite dis-de dimineaţă la joacă.

Doamne, ce bine-i acasă !

August, 1963

De acelasi autor: 

Puterea cuvantului

Maini de sora

Plange vremea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.