Printesa cu vioara

thumbnail (1)
PRINȚESA CU VIOARĂ

Autor: Lacrimioara Iva 

Era un sat obișnuit, cu biserică, școală, cămin cultural, dispensar, birt, cooperativă, teren de fotbal… Locuitorii acelui sat nu erau nici mai buni, nici mai răi decât locuitorii altor sate. Copiii acelui sat nu făceau mai multe sau mai puține năzbâtii decât copiii altor sate. În cimitirul acelui sat nu erau mai multe sau mai puține cruci decât în alte sate….
        Era o toamnă lungă: păsările își întârziaseră plecarea, iar frunzele, căderea. Bătrânii ziceau că nu-i un semn bun. Cică după o toamnă lungă va urma o vară secetoasă. Îngrijorați, ziceau că trebuie să fie drămuite bine bucatele.
      Tinerii nu-și făceau probleme, nopțile fiind încă suficient de călduroase, puteau să zăbovească mai mult pe uliță. Așa că, până noaptea târziu, ulițele răsunau de râsetele și chiotele acestora. Unele babe mai arțăgoase ieșeau pe la porți și-i ocarau în fel și chip, altele erau mai blânde și doar îi dojeneau. Oricum, tinerilor puțin le păsa – ei să se simtă bine! Nu conta că-i deranjează pe alții.
      „Dacă ar fi măcar câțâva gintră cineri asemenea Carminei, Doamne, linișce șî pașe ar mai fi în satul ăsta!” Nană Sâlvina, deranjată și ea de larma pe care-o făceau tinerii, boscorodea de una singură prin ocol.
        Carmina pe care o evoca nana era una din adolescentele satului. Avea în jur de șaptesprezece ani și era în ultimul an de liceu, la oraș. Fiindcă orașul era departe de sat, părinții au fost nevoiți să-i găsească fetei o gazdă. Așa că fata venea acasă doar la sfârșit de săptămână.
      Carmina era o adolescentă model: își asculta părinții, respecta pe cei mai în vârstă, învăța foarte bine… dar câte calități nu mai avea? Dintre toate, una era mai specială: era foarte credincioasă, nefiind zi de duminică să lipsească de la slujbă, nefiind post pe care să nu-l respecte. Întotdeauna înainte de mesele zilei se ruga și niciodată n-a uitat să își spună rugaciunea înainte de culcare. Carmina făcea și acte de milostenie. Pentru nimic în lume n-ar fi trecut pe lângă un om sărac să nu-i deie ceva, dacă nu un ban, măcar un măr, un biscuite sau un corn… O, Doamne, de câte ori n-a mai rămas fără gustarea pentru scoală!
      Carmina era elevă la Liceul de artă. Studia vioara. Pentru ea, vioara era o prelungire a sufletului. Avea și talent. Participase la câteva concursuri naționale și niciodată nu se întorsese acasă fără premiul cel mare.
      Pe lângă faptul că era atât de cuminte și deșteaptă, Carmina era și foarte frumoasă. Avea un corp bine proporționat, era destul de înăltuță, ochii ei erau de-un albastru-violet și avea un păr negru ca și abanosul, care-i ajungea până la glezne. Chiar i se propusese să facă reclamă la o marcă renumită de șampon, dar a refuzat, având și așa prea puțin timp pentru vioară.
      Cu atâtea calități pe care le avea, să nu ne mirăm atunci de ce nană Sâlvina ar fi vrut ca toți tinerii din sat să fie asemenea Carminei.
      *****
      Împreună cu părinții săi, Carmina se întoarse acasă de la slujba de duminică. Mâncarea trebuia doar încălzită. Carmina începu să aranjeze festiv masa.
      „Duminica este o zi de sărbătoare. Este ziua pe care trebuie s-o dedicăm doar bunului Dumnezeu”, aceasta era convingerea Carminei.
      Mama gătise felurile de mâncare preferate ale fetei: supă de gâscă cu găluște de griș, pireu cu șnițele din piept de gâscă, sos de lapte cu mărar și plăcintă cu mac și nucă.
      După ce masa a fost pregătită și mâncarea s-a încălzit, toți membrii familiei s-au așezat la masă, nerăbdători să se înfrupte din delicatese. După rugăciunea obligatorie, toți au început să mănânce cu mare poftă.
        Erau la felul întâi, supa de gâscă cu găluște, când se întâmplă tragedia: Carmina se învineți la față, ochii i se măriră, gata-gata să iasă din orbite și cât ai clipi, căzu sub masă. Părinții, săracii, imediat au stropit-o cu oțet, i-au acordat primul ajutor, dar din păcate n-au reușit s-o facă pe Carmina să își revină în simțiri. Medicul n-a putut decât să constate decesul fetei; motivul decesului: stop cardio-respirator.
        Doamne, cum a răsunat satul de urletele de durere ale părinților, bunicilor, rudelor apropiate, a vecinilor și prietenilor…. Satul întreg era în doliu. Puțini dintre săteni au reușit să se abțină să nu plângă. Toți, de la mic, la mare, o îndrăgiseră pe Carmina și nu le venea să creadă că n-o vor mai vedea niciodată.
      „Doamne, mai bine m-ai fi luat pe mine! Doamne, cu ce ți-am greșit? Doamne, de ce tocmai fata mea?”
Mama Carminei nu înțelegea, i se părea că Dumnezeu este nedrept.
      „De ce tocmai pe ea? De ce, Doamne? Sunt atâția hoți, perverși, criminali și Tu, Doamne, ai luat un înger?!”
      „Poace gi asta șî ne-a luat-o Dumnezeu, păntru că avea nevoie gi încă un înjer!”
      Bunicul Carminei era convins de aceasta, poate și de aceea era printre puținii care suporta mai ușor decesul copilei. Cuvintele acestuia se pare că avură un efect neașteptat asupra mamei Carminei: a continuat să se jelească dar, fără a mai pomeni nimic de justiția divină, înțelegând probabil că nimeni n-o poate pune la îndoială, nici măcar o mamă îndurerată.
        Mama Carminei plângea în hohote și-i vorbea fiicei, care din păcate n-o mai putea auzi:
      „Carmina, prințesa mămicii, soarele meu, de ce-ai plecat, mamă? Ce fac eu în lumea aceasta fără tine?”
      Cei apropiați și sătenii erau mișcați profund de vorbele acesteia și se mirau de unde pot izvorî atâtea lacrimi. Medicul i-a recomandat medicamente de liniștire, dar mama Carminei a refuzat, dorind să rămână lucidă în durerea ei.
      *****
      Cortegiul funerar se îndrepta spre cimitir. Nu sute, ci mii de oameni o însoțeau pe Carmina pe ultimul ei drum. Tineri și bătrâni, cunoscuți și necunoscuți, colegi de liceu, profesori, personalități locale, municipale și județene… Ce să mai zic câte flori si coroane i-au fost aduse? Carmina fusese prințesa satului și, într-adevăr, funeraliile ei păreau niște funeralii regale: fanfară, covor de flori, alai de preoți, lacrimi…
      Mama Carminei a fost cea care i-a ales veșmintele și accesoriile: rochie de mireasă brodată cu frezii (florile preferate ale fetei), pantofi albi de lac, mănuși albe de mătase, coroniță împodobită cu pietre swarovski, poșetă albă de lac, cercei, lănțișor, inele, ceas, toate de aur.
      „Să-i punem și vioara! Cum va putea să le cânte îngerilor fără vioară?”propuse tatăl Carminei.
Și-i puseră și vioara.
      Doamne, nu pot să vă spun cât era de frumosă. Părea o prințesă care doarme. Aflând de tragedia care s-a abătut asupra acestei familii, în sat au apărut peste noapte tot tipul de jurnaliști, reporteri, fotografi, toți dorind să imortalizeze evenimentul, dar părinții Carminei n-au fost de acord. Considerau că durerea nu trebuie nici fotografiată, nici filmată. Așa că fotografii și cameramanii au trebuit doar să asiste, fiind nevoiți să respecte dorința familiei.
      Ulițele satului nu mai văzuseră până în acea zi atâția oameni și flori laolaltă, nu mai răsunaseră niciodată până atunci de atâtea vaiete și suspine, nu mai fuseseră niciodată până atunci udate de atâtea lacrimi…
      Nu pot să vă descriu atmosfera din cimitir, când cortegiul a ajuns acolo și preoții, adevărați doctori sufletești, au încercat să vindece sufletul celor prezenți prin cuvinte inspirate de Duhul Sfânt. Nu am puterea să vă descriu reacția celor prezenți când a fost închis sicriul și apoi încet-încet a fost coborât în groapă. Să fii de piatră și tot ai fi fost cutremurat!
      Mama Carminei a vrut să se arunce în groapă, abia a putut fi oprită.
      „Nu mi-o luați! Nu mi-o luați! Vă roooog! Vă imploooooooor!”
      Babele satului se jeleau care de care mai tare, întețind durerea momentului.
      -Să se odihnească în pace!
      -Să-i ierte bunul Dumnezeu păcatele!
      -Fie-i țărâna ușoară!
      Fiecare din cei prezenți trecea prin fața groapei, spunea câteva cuvinte, arunca peste sicriul fetei câte un bulgăre de țărână, apoi se retrăgea politicos pentru a-i lăsa singuri pe părinții Carminei atunci când urma să își ieie un ultim rămas bun de la prințesa inimii lor.
      Of, Doamne, cu ce greu au putut părinții Carminei să se desprindă de mormântul acesteia… Of Doamne…
      Acasă au ajuns două cutii goale. Carmina fusese vioara lor: fără ea, părinții nu vor mai putea să cânte. În cimitir a rămas o prințesă – „Prințesa cu vioara”, acoperită de țărână, lacrimi, flori…
      *****
      Povestea nu s-a sfârșit. Să vedeți ce surprize ne poate rezerva viața, atunci când ne așteptăm mai puțin! Groparii care săpaseră mormântul Carminei erau niște țigani răi (pentru că, se știe, există și țigani buni). Aceștia, când au văzut câte bijuterii fuseseră îngropate împreună cu biata copilă, au decis să profaneze mormântul ei. După lăsarea nopții, s-au întors, ducând cu ei târnăcoape, lopeți, frânghii și o iagă de vinars (se putea fără ea?)
        Țiganii cunoșteau bine cimitirul, dar, fiind noapte, nu le era atât de ușor precum s-ar crede să găsească mormântul fetei. Cruci, țipete de cucuvele, câini lătrând prelung la stele…
        -Parpadele, știi ce mă gândesc? Nu prea umblu eu pe la biserică, dar tot am un pic de frică față de Cel de Sus. Om fi noi ticăloși, dar chiar să furăm de la morți? Mai bine ne-am întoarce la pirandele și puradeii noștri.
      -Mânca-ți-aș! Amu vrei să dăm înapoi, măi, Romică? Mai bine o luam cu mine pe Piranda! Ea nu se teme nici dacă l-ar vedea pe dracul gol. Hai, ia o dușcă de vinars și să vezi cum uiți de cele sfinte!
      Romică fu repede convins, așa că își continuară căutarea.
      La un moment dat au ajuns lângă un munte de flori și cei doi au înțeles că au ajuns la mormântul Carminei.
Le-a luat destul timp până au dat florile și coroanele la o parte, apoi s-au pus pe săpat. Din când în când se opreau să își mai tragă sufletul și să mai tragă câte o dușcă de vinars.
      Romică tot nu era în largul său. Din când în când se uita spre cer, sperând în ignoranța lui că Dumnezeu doarme și nu-i vede.
      Ajungând la sicriu, l-au prins cu frânghii și l-au scos afară, apoi i-au desfăcut capacul și… minune mare! Moarta, adică micuța Carmina, le-a zâmbit.
      -Sărut-mâna, nene Parpadeu! Sărut-mâna, nene Romică!
      Speriați, cei doi țigani o luară la fugă. Fugeau atât de tare încât nici nici vântul nu cred că i-ar fi putut ajunge.
      -Strigoaiaaaaa! Strigoaiaaaaaaaaaaaaaaa!
      Parpadeu urla mai tare decât Romică. Numai ei știu cum au ajuns la casele lor, dar un lucru știu să vă spun și eu: cu siguranță și-au jurat că niciodată nu vor mai profana morminte.
      Dar să revenim la Carmina. Ce credeți că s-a întâmplat de fapt? Aceasta nu murise cu adevărat. Fusese doar în moarte clinică. Noroc cu Parpadeu și Romică, că altfel, după un timp, când s-ar fi terminat oxigenul din sicriu, ea ar fi murit asfixiată. Fiind inteligentă, Carmina și-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Întotdeauna a avut frică de cimitir, dar în seara aceea nu se temea nici măcar un pic: se vede că bunul Dumnezeu i-a întărit inima.
      Carmina și-a luat vioara și a pornit spre casă. Pe ulițele satului nu era nici țipenie de om. Din când în când se auzea lătratul vreunui câine.
      Era o noapte destul de răcoroasă. Carmina avea pe ea numai rochia de mireasă, dar nu simțea frigul. Când a ajuns acasă, a văzut că poarta e închisă, dar știind locul unde era ascunsă cheia, a reușit să intre în curte.
      Ursulete, fericit că i s-a întors stâpana, a început să i se gudure pe la picioare. Carmina l-a mângâiat și, nerăbdătoare să-și întâlnească părinții, a intrat în casă.
      A intrat în casă cu ușurință. Părinții acesteia niciodată nu încuiau ușa de la casă, considerând că este suficient să închidă doar poarta. Fetița a aprins lumina și… părinții acesteia au sărit din pat ca arși, crezând că a intrat în casa lor un hoț. Când au dat ochii cu biata copilă, în loc să se bucure, au început să se închine și să își scuipe-n sân:
    -Ptiu, Satano, pieri de aici!
    -Mămico, tăticule, sunt eu, Carmina!
    -Piei, Satano, fiica noastră este în cer, probabil chiar acum le cântă îngerilor din vioară.
    Abia în acel moment, când mama Carminei a pronunțat cuvântul „vioară”, ambii părinți au zărit vioara din mâna fetiței și-nțeleseseră imediat că-n fața lor era într-adevăr fiica lor, Carmina.
      Nu pot să vă spun câte lacrimi de fericire, câte rugăciuni de mulțumire ridicate spre cer, câte îmbrățișări și sărutări au urmat. Carmina le-a explicat părinților cum cei doi țigani o scăpaseră de la o moarte sigură.
      *****
      A doua zi, vestea că înviase din morți „Prințesa cu vioara” se răspândise ca vântul. Oamenii au ieșit la uliță, se îmbrățișau și nu mai contenau să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru că făcuse o asemenea minune. Până și-n șatra țiganilor era sărbătoare. Să fi văzut dansuri, să fi auzit cântece lăutărești, râsete, chiote… Nu încape nici o îndoială: țiganii știu să petreacă, poate mai bine decât oricare altă etnie. Numai Parpadeu și Romică nu se simțeau în largul lor. S-au liniștit ei, aflând că „Strigoaia” fusese de fapt Carmina, dar tremurau de frică la gândul că vor fi arestați: profanarea mormintelor e o faptă aspru pedepsită de lege.
        Cei doi nu bănuiau că părinții fetei n-aveau de gând să facă plângere la poliție. Au aflat mai târziu chiar din gura acestora. Veniseră la șatră, însoțiți de Carmina, pentru a le mulțumi.
      Mai trebuie să știți că aceștia nu veniseră cu mâinile goale. Au dus pentru șatră mâncare, haine, chiar și jucării pentru copii. Până atunci a fost petrecere cum a fost, dar să fi văzut din acel moment încolo, țiganii se puseseră, vorba ceea, pe „chef de chef”.
      Carmina, împreună cu părinții, s-au întors acasă mulțumiți sufletește, pentru că reușiseră să dăruiască un pic de fericire și altora. Cât despre Parpadeu și Romică, aceștia s-au spovedit la preotul din sat, au început să meargă la biserică și nimeni nu i-a mai văzut pierzându-și timpul și banii la birt. După cum vedeți, bunul Dumnezeu le-a deschis inima și le-a luminat ochii. Slăvit fie Numele Lui!
      *****
      Anii au trecut. Copiii au devenit tineri, tinerii, maturi, maturii, oameni în vârstă, doar satul era același sat obișnuit: avea o biserică, un cămin cultural, o școală, un cimitir… totuși, parcă totuși crucile s-au mai înmulțit…
      Babele s-au modernizat: acum stau și ele împreună cu tinerii la uliță până noaptea târziu sau intră pe internet pentru a contacta babe din alte sate și a face schimb de bârfe.
      Parpadeu a ajuns bulibașă, toți țiganii din șatră respectându-l și neieșindu-i din cuvânt. Romică a ajuns cantor și clopotar la biserica din sat. Acesta este foarte iubit de toți sătenii, fie ei români, fie ei țigani, Romică având întodeauna o vorbă bună pentru fiecare.
      Știu că sunteți foarte curioși să aflați ce s-a întâmplat cu frumoasa Carmina. Aceasta a terminat Conservatorul, a susținut multe spectacole în străinătate și a participat la multe concursuri internaționale, de unde, cum era de așteptat, întotdeauna s-a întors cu premiul cel mare. A apărut des și continuă să apară în emisiuni radiofonice și televizate. Are chiar și un fan club numit „Prințesa și vioara”. Deci Carmina a ajuns o celebritate, o vedetă. Este recunoscută pe stradă, i se cer autografe, i se imită stilul vestimentar, gesturile. Este foarte important să știți ceva. Deși a ajuns o vedetă, Carmina a rămas aceeași copilă modestă de la țară, cu respect pentru cei în vârstă, cu dragoste pentru studiat, cu frică față de bunul Dumnezeu.
        Am lăsat pentru final surpriza cea mare. În urmă cu câteva săptămâni, într-o seară, mă uitam la televizor la emisiunea de știri. Spre marea mea surprindere și totodată bucurie, se informa că o româncă a cucerit inima japonezilor, vrăjindu-i cu vioara ei fermecată; aceasta încheind și un contract important cu o firmă japoneză de prestigiu și încă nu orice contract, ci unul cu multe zerouri la final. Nici n-a trebuit să ascult numele româncei, fiindcă am știut imediat că… era vorba despre Carmina.
        Doamne, ce mândră am fost în acele momente că sunt româncă. Am început să plâng. Pe ecran se derulau momente dintr-un concert pe care aceasta îl susținuse în Japonia. Vioara părea vie. Cânta lăcrimând, cânta mângâind…
        Cameramanul insista pe ochii spectatorilor japonezi: erau plini de lacrimi.
Prințesa cu vioara le mângâiase sufletul, îi vrăjise, și acea prințesă era româncă. Până acum mai mult sportivii au reprezentat cu onoare numele României în lume. Ei au fost adevărații ambasadori ai țării. Mulți copii au început să practice sportul de performanță mai ales datorită sportivilor care le-au devenit idoli: Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Gabriela Szabo, Gheorghe Hagi… Acum, datorită Carminei, multe fetițe vor dori să ajungă „prințese” și să învețe să cânte la vioară…
        Dacă ai talent și îți place ceea ce faci, dacă încerci mereu să te autodepășești, dacă îl porți mereu în suflet și-n gând pe bunul Dumnezeu, atunci cu siguranță visele tale pot deveni realitate, Carmina fiind o dovadă vie că se poate.
      *****
      Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia un har. Trebuie doar să-l descoperim. Uite, de pildă, tu. Da, da! Tu, fetița aceea cu ochii sclipitori și cu năsuc în vânt! Ia o vioară, atinge-i corzile cu arcușul! Ce simți? Îți vibrează sufletul? Da? Atunci nu mai lăsa vioara din mână! Tu, băiatul acela bălai, cu fata pictată de Dumnezeu cu pistrui! Ia o pensulă, niște vopsele și o pânză! Încearcă să-i faci pânzei niște pistrui, ți-a reușit? Dacă ai har, nu te vei putea opri, vei vrea o altă pânză, apoi o alta, pentru a le face și acelora câte ceva, ochi, nas, urechi…
      -Nu te ascunde după lună, te văd!
      De după lună ieși o fetiță cu părul împletit în două codițe.
      -De ce te-ai ascuns acolo? o întrebai.
      -Eram curioasă ce se află de cealaltă parte a acesteia.
      -Ei, vezi, tu ai putea scrie poezii. Încearcă!
      -Dar dumitale, tanti, ce har ai?
      Întrebarea era pentru mine. Cea care mi-o adresase era o fetiță roșcovană, slăbuță și cu un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii. Recunosc, m-a luat pe nepregătite! N-am știut imediat ce să-i răspund. Sinceră să fiu, mi-a luat un timp de gândire.
      -Eu… eu scriu povești!
      Fetița, mulțumită de răspuns, și-a luat racheta, câteva mingi și-a mers să mai exerseze câțiva ași. Fiind grăbită, și-a uitat zâmbetul. De-atunci, acel zâmbet îl port mereu cu mine, ștrengărește în colțul gurii și tot mai mulți îmi spun c-am întinerit.

ABONAMENT ELECTRONIC(eBook) pe un an /4 numere

ABONAMENT ELECTRONIC 4 numere/an .Revista de colectie aduna in paginile sale literatura, arta , articole si evenimente culturale. Primesti prin email in format pdf fiecare număr al revistei timp de un an pentru numai 20 dolari canadieni.

C$20,00

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.