*concurs*Doamna cu zmeie*PREMIUM*

CONCURS COPILARIE-PREMIUM

Sectiunea creatii literare

Doamna cu zmeie

Autor: Prodescu  Vasile-Rareș

România

proză scurtă

            De ce să te naști dacă știi că vei muri? De ce să crezi în prieteni, familie sau persoane dragi, dacă știi că toate acestea vor dispărea la un moment dat? Oare care este scopul vieții? Există oare un țel universal care trebuie îndeplinit de fiecare persoană în parte?

Povestea începe în urmă cu un an, moment în care mă aflam împreună cu mama pe faleza din Constanța, privind cum valurile mării izbeau cu putere într-o corabie, pe fundalul strigătelor de pescăruși. Era un peisaj frumos, ca într-o poveste în care adesea mă regăseam în copilărie:

– Uau, este atât de frumos! se auzea în spatele nostru, probabil erau persoane la fel de încântate ca și noi de acest tablou al naturii.

            Plecasem timp de o săptămână într-o mini-vacanță, de ,,mărțișor” cum îi plăcea mamei să o numească, într-un loc cu totul nou față de ceea ce văzusem până atunci. Orașul Constanța surprindea mii de povești, ascunse sub cupola cazinoului care strălucea aprins în razele soarelui răzleț. Curios de fel, am colindat timp de o zi întreagă de-a lungul mării pentru a mă regăsi în valurile, care spălau amintirile de altădată. Era pentru întâia oară când vedeam marea, un adevărat miracol pe care îl poți privi ore în șir fără să simți trecerea timpului. Era ca o terapie, pe care eram dornic să o încerc.

            Ajungând la capătul orizontului, doar o pată de culoare se mai vedea în zarea scufundată în valurile rozalii ca floarea de măr care apăruseră pe cer. Era ca o pasăre măiastră, care părea să fie prinsă cu un legământ de acest loc profund, rămas drept simbol al trecutului. Mama a rămas la cazinou pentru a face niște poze drept amintire, dar eu am mers înainte, alimentat de tipica mea curiozitate. Apropiindu-mă, văd cum o doamnă stătea rezemată de balustradă, cu două zmeie în mână, privind melancolică valurile înspumate ale mării. Această figură îmi transmitea un sentiment, un zbucium pe care nimeni altcineva nu l-ar putea înțelege.

Nu am luat în seamă acest fapt și m-am întors înapoi la cazinou, locul unde mama mă aștepta să mergem la cina pe care urma să o servim:

– Soarele se arată mult mai năzdrăvan de aici. spusese mama

– Da, parcă am ajuns dincolo de nori. am răspuns eu fascinat de peisaj.

            Eram în dormitor și mă-ntrebam: Oare ce făcea acea doamnă? Era o întrebare retorică, pe moment, care avea să mă bântuie pe tot parcursul șederii. Puteam să consider curiozitatea cu care fusesem înzestrat un defect, însă peripețiile prin care am trecut mi-au dovedit că, în esența sa, este un dar pe care ar trebuie să învăț să-l prețuiesc mai bine. Ca în fiecare loc în care mergem, prima zi era ca un chin pentru mine și preferam să stau cât mai mult treaz. Ieșisem pe terasă și admiram stelele care se oglindeau în mare. Era o liniște apăsătoare, care mi-a adus leacul pentru somn.

            A doua zi, m-am trezit mult mai devreme față de ceilalți și am plecat pentru o mică plimbare. De această dată, am început din capătul celălalt, loc în care mă oprisem cu o seara înainte. Faleza era pustie, doar o siluetă se mai regăsea în penumbră. Vedeam acel loc familiar, în care doamna cu zmeie scotea un murmur apăsător. Găsind ocazia perfectă, i-am zis:

– Bună dimineața, văd că vă place acest peisaj! am remarcat eu.

– O zi bună și ție dragul mamii.. răspunzându-mi cu o voce caldă, doamna cu zmeie se întoarce brusc spre mine.

– V-am văzut și aseară tot în acest loc. i-am răspuns eu.

– Acest loc mă leagă de viață și de moarte. a răspuns doamna, care brusc s-a întristat, întorcându-și privirea înapoi spre mare, care parcă amuțise..

            Acele vorbe mi-au adus mai multe semne de întrebare, dar am încercat politicos să o salut și mi-am văzut de drum. Bulversat de vorbele doamnei, am și uitat să o întreb de zmeiele care tremurau în adierea ușoară a vântului. M-am aplecat ușor să-mi leg șireturile, iar când m-am ridicat.. nu mai era, ca și cum ar fi dispărut de pe fața pământului.

            Părea o doamnă în vârstă, doar vocea o dădea de gol căci din privirea ei nu puteai să-ți dai seama de vârstă, ci doar de o tristețe amară pe care o simțisem încă de la prima vedere. Fața ei ovală se asemăna cu a unei măicuțe pe care o văzusem cu mult timp la o mănăstire, iar trupul ei firav parcă se lăsa purtat de vânt. M-am întors înapoi în cameră, fără ca mama să-mi fi observat lipsa. Am pus capul pe pernă și m-am scufundat în lumea viselor pentru încă o clipă.

            Urmăream să găsesc noi informații pentru a termina acel puzzle, care reprezenta figura doamnei cu zmeie. Credeam pentru prima dată că mă pierd în detalii, însă memoria m-a ajutat să observ o fâșie neagra, legată la mână. Toate începeau să se lege, dar fără o bază stabilă.

            În a treia zi, m-am întâlnit din nou cu acea doamnă, care mi-a dezvăluit că numele ei era Floarea, dar prefera ca acesta să rămână ascuns. Nu am înțeles pe moment semnificația acestor vorbe, însă doamna Flori, pe care o întâlneam în fiecare zi pe faleză, devenise ca o bunică pentru mine. Îmi povestea din călătoriile ei prin lume și îmi aducea în fiecare dimineață câte o pietricică, care mai de care, pe care eu o păstram în buzunar, iar seara o puneam pe noptieră, lângă celelalte pe care le adunasem.

            Iubeam poveștile spuse de acea doamnă enigmatică, care încetul cu încetul se lăsa ademenită de viața, care îi mai oferise o șansă. Până să apar eu, viața pentru ea însemna doar acele zmeie, ale căror semnificație nu o aflasem încă.

            Zilele apuneau la fel de repede ca și soarele și iată că ziua de 8 martie sosise. Cum m-am trezit, i-am urat la mulți ani mamei și i-am oferit o floare acompaniată de o îmbrățișare caldă. Tot orașul părea mult mai vesel în această zi, vedeam flori zburând pretutindeni, care creionau o imagine parcă decupată dintr-o felicitare. Fiecare femeie primea din partea autorităților o floare, drept recunoștință. În această zi, fiecare avea dreptul la fericire, sau cel puțin la o clipă de fericire.

            Am pregătit o floare și pentru doamna Flori și am plecat să i-o duc. Același loc, aceleași zmeie, doar doamna Flori era alta. Nu știam ce se petrecuse, dar am încercat din depărtare să îi transmit veselia care zburda pretutindeni. Apropiindu-mă, observ cum lacrimile îi curgeau șiroi pe obrajii îngălbeniți:

            – Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.

            – Nu trebuia să mă vezi așa.. a răspuns ea, părând mult mai tristă când m-a văzut.

            – V-am adus o floare, astăzi este ziua mamei! am spus eu, crezând că asta ar putea-o liniști.

            – Nicio floare nu mai are preț pentru mine. De când mi-am pierdut ambii copii în urmă cu un an, nimic nu mai are preț pentru mine! a strigat, ca o ușurare, doamna Flori.

            Așadar, doamna Flori trecuse prin cea mai grea traumă pentru o mamă: pierderea copiilor. Încă nu înțelegeam de ce purta mereu acele zmeie după ea. Nu-mi puteam imagina ceea ce simte, dar i-am zis:

            – Nu vă faceți griji, ei se află într-un loc mai bun acum și vă păzesc. Până acum, ei se aflau sub paza dumneavoastră, însă destinul și-a spus cuvântul.

            – O zi de 8 martie e la fel ca o zi obișnuită dacă nu ai pe cine să strângi în brațe și să-i oferi toată dragostea ta. Aceste zmeie sunt singurele care mă păstrează alături de dragii mei. Ei s-au dus în văzduh, însă eu îi țin aici, în viață și îi veghez cât timp voi mai trăi. La moartea lor am făcut o promisiune pe care o voi ține.

            Acum totul avea un înțeles, zmeiele păstrau în viață amintirea celor doi copii, care decedaseră chiar sub ochii doamnei Flori. Viața, în esența sa, este un ciclu care se repetă între viață și moarte, însă în acest caz nu se poate contura din cauza destinului tragic. Pe moment, nu știam ce să fac, însă o voce interioară m-a îndrumat și am dezlegat zmeiele:

            – Ce-ai făcut! a strigat doamna Flori, aruncându-se după sfoara zmeielor, care se îndepărta spre văzduhul adormit sub plapuma mării.

            În acel moment am strâns-o în brațe și i-am spus că de acum în colo, imaginea copiilor ei va rămâne vie pretutindeni, oriunde va privi în zare. Copii ei vor fi în valurile mării, în cântecul unei rândunici, dis de dimineață, și chiar în adierea ușoară a vântului. I-am oferit floarea pe care o aveam ascunsă în buzunar și i-am spus ,,La mulți ani mămico!”, moment în care m-a strâns și mai tare în brațe și mi-a sărutat fruntea, drept mulțumire că am eliberat-o de legământul trecutului apăsător.

            Astfel, am înțeles ce înseamnă cu adevărat fericirea, o adevărată opoziție între ceea ce credeam și ceea ce s-a dovedit a fi. Fericirea este pretutindeni, însă cea mai prețioasă este fericirea pe care o dăruiești altcuiva..sau cel puțin fericirea pe care i-o dăruiești doamnei Flori, știe cu adevărat cum să-ți mulțumească.

 

Abonament revista TIPARITA 1 an

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

C$35,00

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.