*concurs*Copilării paralele*Genial*

CONCURS COPILARIE-GENIAL

Sectiunea: Creatii literare

 

Copilării paralele

proza

Autor: Elena Stan 

Romania 

 

Auzisem de metrou și îmi doream să mă plimb 3-4 minute cu el. Priveam avioanele pe cer și nu credeam să călătoresc cu unul vreodată.

-Hai, fugi la izvor și adu-ne o sticla cu apă rece și să vii repede, să dai cu grebla pe unde strângem noi fânul!

Parcă aud glasul mamei, parcă văd cum mă trimiteau de colo colo, fiindcă eram cea mai mică și mă urcau și pe căpită să așez fânul și să pun nailonul să nu îl plouă.

-Pe tine nu te dor picioarele ca pe noi, maică! Ai să vezi tu ce greu este de la 60 de ani încolo.

„60 de ani??? Păi eu nu voi fi niciodată de 60 de ani! Voi rămâne copilița aceasta cu păr blond și ochi albaștri pe care o tot trimiteți voi de colo colo. Ah, dar nu mă fac eu mare! Să vedem pe cine mai urcați voi pe căpiță, să îmi intre fân în sân și peste tot și să mă fac cenușie de praful din iarba uscată, care se așază pe transpirație!!!”

-Mâine nu avem fân de strâns, dar te duci cu oile. Doar n-o să ne pierdem noi oameni în toată firea timpul cu ele și tu să stai cu cartea în mână sau să colinzi dealurile și poienile???

Hai, trage mai repede cu grebla aia! Nu vezi că s-au strâns norii de ploaie? Vrei să ne prindă ploaia cu fânul pe jos?

-Dar este vacanță și vreau și eu în excursie sau în tabără, mă aud spunând cu glas timid, în timp ce palma mi se umplea de bășici de la coada groasă a greblei.

-Că eu numai în tabere și în excursii am fost! Copil nerecunoscător ce ești, mă dojenește mama și parcă îi aud și acum glasul lipsit de orice înțelegere față de dorințele mele de copil. Ce tot ne reproșezi că nu ai avut jucării și că ne ajuți la treburi? Tu știi că noi ne duceam desculți la școală pe zăpadă? Câtă bătaie nu am luat eu de la tata cu cureua!

Mereu comparația între ce a fost și ce pot să am eu mă doare. Sufletul meu este sfâșiat de lacrimi. Cel puțin, dacă nu mi s-ar adresa pe tonul ăsta. Îmi amintesc și acum ziua când mi-a spus de la obraz:

-Nu am vrut să te am, dar nu am putut să fac nimic să te împiedic să vii pe lume!

M-a durut, dar parcă mi-a părut grozav de bine că am putut să îi fac în ciudă și să vin pe lume…

-Matei, mamă, vrei să stai la geam sau între noi? Pe geamul avionului poți vedea cât sunt de mici orașele și oamenii.

Puștiul din spatele meu trăiește în altă dimensiune. Are șase ani și mergem împreună la Viena să ne petrecem Crăciunul. A fost un copil dorit și nu i s-a spus niciodată că a venit pe lume să împiedice planuri sau existențe.

-Vreau la geam, mami, să văd totul!

O vreme, copilul este fascinat de tot cee ce vede, apoi se sperie de înălțime.

-Cred că este mai bine să stea tata la geam, iar eu să stau între voi, spune convins cu glas dulce de copil!

Nu visam când eram copil să călătoresc cu avionul și mai ales într-o țară străină. Copilul acesta care a adormit cu capul în poala mamei lui, după ce a ronțăit avioanele din jeleu, dăruite de pilot, are o copilărie fericită și eu sunt mulțumită că nu îl mai arde soarele pe câmp și nu simte gustul sărat al transpirației și nici nu se va umple de praf vreodată.

Avionul plutește cu 150 de oameni la bord peste dealuri, munți și râuri. Pierdută în gânduri, mă întreb acum dacă nu am trecut și deasupra casei noastre sau a fânețelor pe care am lucrat din copilărie până la maturitate.

Extenuată de efort, mă așezam la umbră și auzind zgomotele unui avion, îndrăzneam să ridic ochii să îl privesc cum strălucește în soare și lasă în urma sa un fum alb.

„Ce fericiți trebuie să fie oamenii din el, îmi spuneam, ștergându-mi transpirația de pe frunte cu mâna! Oare mă zăresc și pe mine stând sub acest pom? Ah, mi s-au uscat buzele, gura și sufletul de sete. Sticla cu apă am așezat-o la umbră, dar este deja clocotită. Nu mă ajută, decât să îmi umezesc buzele. Nu pot să mă bucur că astăzi terminăm aici, fiindcă mai avem de făcut fân în 4-5 locuri, la 4-5 kilometri de casă. Urcăm prin pădure de ni se taie răsuflarea. Terminăm fânul, trecem la scos de cartofi, apoi la culesul porumbului și tăiatul cocenilor, se coc prunele și merele…”

Ridic cortina amintirilor copilăriei și iată-mă, în sfârșit, printre oamenii norocoși ai lumi! Nu îmi vine să cred! Îmi vine să mă frec la ochi de mai multe ori, să îmi dau seama că nu visez. Acum vin stewardezele cu cărucioarele pline cu pahare de unică folosință, cu termosurile pline cu ceai și cafea, cu sticle cu suc și cu gustările ambalate frumos.

Au echilibru și se mișcă grațios printre rândurile de scaune, iar uniformele le vin ca turnate. Zâmbesc, sunt frumoase și vorbesc în engleză. Spectacolul norilor este fascinant. Uneori par din vată de zahăr perfect albă, alteori sunt roz sau roșii.

Ne așteaptă Viena cu strălucitorul ei târg de Crăciun, cu palatele, cu muzeele și catedralele. Voi lua puiul acesta de om de mânuță și ne vom pierde printre oamenii de alte naționalități.

„Nu mai plânge pentru o rochie și o jucărie! Înțelege că nu avem bani! De câte ori să îți spun că mă bătea tata cu cureaua și ne trimitea mama desculți pe zăpadă la școală!”

Nu știu de ce îmi vin în minte aceste cuvinte pe care le-am auzit de multe ori în copilărie. Ninge dezlănțuit și parcă sunt din nou copil. Febra Crăciunului îmi face bine, mai ales că acum acel:„Nu avem” sau reproșul: „Eu mă duceam desculță pe zăpadă la școală”au rămas departe.

Mă opresc în mall, să îi cumpăr ceva lui Matei, mai ales că am auzit că este bolnav și nu poate veni cu mine în oraș. Trag mai tare de șalul lung și gros și ghinion! S-a prins în fermor, iar fermorul s-a blocat. Trag de ciucurii șalului și se strică fermorul!

 Nu pot ieși din mall cu cojocul descheiat! Îl dezbrac și îmi cumpăr o geacă, apoi fericită merg pe jos prin ninsoare cei 2 kilometri, să ajung la băiețelul care mă așteaptă. Nu m-am îndurat să pun cojocul gros și elegant la coș, iar pe stradă văd o femeie care merge într-o rochiță de vară pe vifornița asta. O întreb dacă vrea cojocul și ochii i se umezesc de fericire, dar îmi cere și bani de o cafea.

Ador să merg pe zăpadă și să știu că voi face un copil fericit. Sun la ușa. Îmi deschide el: cu ochișorii roșii, merge clătinându-se și tușește.

-Mamiii, a venit Penina! Îmbracă-mă să ies cu ea în oraș! Vreau să mă plimbe cu metroul, să îmi cumpere prăjituri și jucării.

Mă tem că plimbarea nu va avea loc și mi se topește sufletul de mila lui, dar el insistă. Nu mai are febră și mama începe să îl îmbrace. Nu pot să mă așez pe un scaun, fiindcă el vrea cu mine în oraș cât mai repede. Mă prinde cu mânuța mică și caldă și pornim amândoi prin viscol. Viforul suflă turbat. Îl iau în brațe și îi ascund fața la pieptul meu, iar el ridică privirea mulțumit către fulgii care vin cu miile:

-Niciodată nu am să uit ninsoarea asta, îmi spune cu recunoștință! Aș vrea ca mai întâi să îmi iei o înghețată și să ai răbdare să o mănânc încet, apoi să mă duci la jucării, să îmi cumperi una și să ne întoarcem acasă.

Primul popas îl facem la cafeneaua la care găsim înghețată. Mă grăbesc să iau meniul și îi citesc nemulțumirea din ochi. Cer un meniu și pentru el și i-l dau, chiar dacă îl ține invers. Se face că citește, apoi pune degețelul ca florea de măr pe produsele dorite. I le comand fără să stau pe gânduri. Facem planuri în timp ce eu beau o cafea, iar el își savurează încet înghețata.

Vorbește mult, este fericit-fericit și după ce termină cupa de înghețată, mergem la magazinul cu jucării.

-Cum suntem noi bogați sau săraci, mă întreabă?

-Matei, alege ce jucărie dorești, fiindcă ți-o cumpăr!

Se oprește lângă o cutie în care se află un lego uriaș:

-Pot? Să nu îmi spui că vrei tu și ai bani și ai să îmi cumperi lego acesta să îmi faci cea mai mare bucurie a vieții mele!

-Poți să îl iei, Matei!

Ne îndreptăm fericiți cu el către casa de marcat, plătim și ne întorcem pe aceeași viforniță demonică acasă.

Sunt 4 ani de-atunci, dar Matei nu uită să îmi spună:

-Ții minte când am plecat noi doi pe vifornița aceea în oraș? La început am mers în spatele tău să nu îmi vină fulgii în ochi și să nu mă dea vântul jos, apoi m-ai luat în brațe și fugeai cu mine prin zăpadă.

…1 mai 2020 acum nu vreau să spun câți ani, fiindcă vreau să îmi prelungesc copilăria, am venit pe lume. Matei, partenerul meu de joacă este la sute de kilometri de mine. Aș vrea să pot să zbor și să mergem prin mall și prin parc, să împrăștiem puf de păpădie peste tot, să facem împreună povești. Pandemia aceasta ne ține în case și departe de cei pe care îi iubim. Cu toate acestea, Matei mi-a trimis cel mai frumos cadou și în curând voi zbura să îi îndeplinesc dorințele!

 

genial

 

 

ABONAMENT ELECTRONIC(eBook) pe un an /4 numere

ABONAMENT ELECTRONIC 4 numere/an .Revista de colectie aduna in paginile sale literatura, arta , articole si evenimente culturale. Primesti prin email in format pdf fiecare număr al revistei timp de un an pentru numai 20 dolari canadieni.

C$20,00

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.