Mitul labirintului în romanul Orbitor

70911904_2429371467152297_6360640144952786944_n

 

Mitul labirintului în romanul Orbitor de Mircea Cărtărescu

 analiza/critica literara 

de Rebeca Chirila 

Motivul labirintului a constituit mereu o atracție pentru scriitorii și filosofii dornici să surprindă una din experiențele fundamentale ale omului. El este și una din obsesiile constante ale lui Mircea Cărtărescu, care îl abordează în opera sa literară. Labirintul poate fi descoperit în numeroase sfere ale vieții umane: în fondarea cetăților, în orientarea meterezelor și a fortificațiilor, în identificarea peșterilor cu geografia infernului. Astfel, labirintul constituie o structură simbolică. El descrie, mai în adâncime, rătăcirea și căutarea, drumul spre centru, iar uneori chiar atingerea celui din urmă. Viața este, în fapt, o pluralitate de labirinturi. Rătăcit prin toate acestea, omul se îndreaptă către sine însuși, către propriul său centru. Acesta poate fi un centru spațial, dar și unul temporal și, totodată, un centru spiritual. La cel din urmă, mai ales, se ajunge numai prin ritualuri inițiatice, prin încercări și depășirea propriilor limite.

Mitul labirintului se reflectă și în opera Orbitor de Mircea Cărtărescu. Prin acest roman, avem confirmarea tensiunii esențiale în opera autorului: impactul între aspirația romantică de a cuprinde totul și conștiința literară postmodernă pentru care totul nu poate fi decât o himeră, lumea fiind definită  fragmentar. Dintre toate cărțile de proză ale autorului, Orbitor se anunță cea mai ambițioasă. Primei părți a romanului, Aripa stângă, îi vor urma Aripa dreaptă și Trupul. Romanul nu schimbă temele obsesive ale autorului. Într-un comentariu a primei părți a trilogiei, Livius Ciocârlie, scria: „E limpede și net: adâncimea nu poate fi decât o aparență. Totul e o suprafață palimpsest, acoperită de desene față de care se pot adopta, zeci de puncte de vedere, cărora le corespundeau alte și alte ordonări ale desenelor”.[1]  În ansamblul operei, adâncimea pare că se naște din obsesiile operei lui Cărtărescu.

Romanul începe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustrează pe scurt conţinutul romanului: “Căci cunoaștem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvarșit, acest în parte se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur am terminat cu ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”[2]

Ultima din trilogia Orbitor, Aripa dreaptă este cea care are menirea de a contura ideile, viziunilor din primele două volume, Corpul şi Aripa stângă. Vorbim deci, de cartea care oferă articulaţiile corpului de fluture, aşa cum este el conceput la un nivel simbolic, de Mircea Cărtărescu. Ancorat în atmosfera Bucureştiului din anul 1989, profunzimea romanului se referă la viaţă şi suferinţă, la o creaţia care ar putea izvorî doar din acestea două, la metamorfoza fiinţei care, prin natura ei plină de viziune, îşi va putea cunoaşte viitorul.

În Orbitor se împletesc o mie și una de povești asemeni unui labirint, unele încă nu sunt despărțite total de real, majoritatea sunt desprinse din el și făcute să alunece, amețitor, în fantastic, altele decupate complet, din puritatea proiecției ficționale. În mijlocul lor, conviețuiesc personaje care aparțin tuturor planurilor proiectate în roman, și care în cea mai mare parte sunt proiectate de personajul Mircea.

„Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului”. Această eminesciană afirmație ascunde atitudinea duală a prozatorului față de lume: pe de o parte angajare romantică, pe de altă parte ironie postmodernă, pe de o parte obsesie a „totului”, pe de altă parte conștiință a relativității absolute. Observăm ciocnirea, în interiorul romanului , a celor două filozofii: „Și doar atuncii se va petrece marea unificare, nu a celor patru forțe într-una singură, ci a ochiului care vede cu lumea văzută de el, într-un continuum ochi-lume sau lume-ochi care se va putea numi Totul” și „Sîntem pînze subțiri de păianjen umflate și sfîșiate de vînt. Sîntem franje de interferență pe un balon de săpun, multicolore, umede, disperate… Sarcopți în pielea balonului de săpun, lăsîndu-ne acolo ouăle și gunoiul… Lumea noastră e fără greutate și fără sens. Sîntem simulacre de ireal, la rîndul lui un simulacru”.

Observăm în opera lui Cărtărescu imaginea „undelor concentrice”, în Orbitor existența lor e duală.  O parte a romanului evoluează, prin măreția romanului pe o scară largă, intercalând realitatea cu fantasticul.  Cealaltă parte, ca și în alte cărți de proză ale autorului, centrul prozei comunică permanent cu extremitatea, romanul fiind construit print-un șir de puneri în abis. Postmodernismul acestui roman nu se limitează doar la nivel de filozofie românească, ci și la compoziție. Mircea Cărtărescu e prezent și are această tendință  de a pune împreună sfere lexicale și conceptuale dintre cele mai diverse. Complexitatea acestor amalgamări, făcute cu o știință care în Orbitor atinge apogeul, se suprapune complexității viziunii, posibil de regăsit în spusele naratorului în trei trepte transformate în continuum: „După astfel de seri, care ajunseseră să fie însuși aerul vieții mele singure și frustrate, după plimbările de cîrtiță prin continuum-ul realitate-halucinație-vis ca printr-un triplu imperiu inextricabil, mă trînteam în pat și luam la-ntîmplare o carte din vraful de jos, de lîngă ladă”. Nivelul realist al acestei prime părți a trilogiei are forma unei saga balcanice, plasate, din nou, în aria ambiguă în care asumarea existențială face casă bună cu distanțarea ironică.

Pasta postmodernă în care „pictează” Cărtărescu mitul labirintului poate fi descoperită în odiseea strămoșilor Badislav, care părăsesc Bulgaria pentru a trăi la nordul Dunării. Realismul și himericul se împletesc într-un ansamblu din care răzbat aluzii culturale surprinzătoare. Bătălia îngerilor cu diavolii amintește nu numai de imaginile icoanelor pe lemn ortodoxe, dar și de viziunile de coșmar din pictura lui Bosch.[3]

Imaginea Bucureștiului prezintă și ea un motiv labirintic, entuziasmul tumultos al lui Cărtărescu pentru București, permite în Orbitor, o nuanță subtilă. Nu întămplătoare este  imaginea Bucureștiului, revenind obsesiv în mintea naratorului în momentele de reflexivitate ale acestuia: „Mă ridic în picioare și privesc, de la masa de scris, Bucureștiul, orașul meu, alter-egoul meu”[4]. Nu observăm la nici un prozator român că imaginea autorului  se identifică cu imaginea orașului. La Cărtărescu însă imaginea simultan romantic-postmodernă asupra lumii pretinde ființei că se identifică cu universul. Altfel spus, tensiunea împreunării contrariilor este însăși esența acestei cărți. Metafora de bază a romanului este un fluture gras ca un bivol, pe care Badislavii fugari îl scot de sub Dunărea înghețată și îl mănâncă.

Obsesia mamei, ca prezență esențială în opera lui Cărtărescu, devine un simbol al labirintului. Imaginea uriașă a mamei domină începutul romanului: „Apărea în poemele mele  mama, pășind pe șoseaua Ștefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnînd camioanele și tramvaiele, strivind cu tălpi uriașe chioșcurile de tablă, măturînd trecătorii cu fusta ei ieftină, de diftină. Se oprea în dreptul ferestrei triple a camerei mele, se ghemuia și privea înăuntru. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprînceana ei încruntată mă umplea de teroare. Apoi se ridica și se-ndrepta spre apus, dărîmînd cu părul sîrmos și fosforescent avioane poștale și sateliți artificiali de pe cerul plin de sînge…”.[5] Miracolul este  cel al nașterii și de aceea imaginea mamei se leagă de cea a fătului care-și amintește: „Tatăl mereu pe drumuri, iar când venea acasă, congestionat la față, mirosind a transpirație…” [6]Nașterea însăși apare la Cărtărescu momentul de grație, un moment absolut.

Livius Ciocârlie afirma în Suprafață și adâncime în Orbitor: „Lumea nu e decît iluzia unui vis. De pildă, toată omenirea de la Tântava, locul unde se naște mama, era la fel de trecătoare și de iluzorie ca și fragmentul de anatomie al minții care-i visa.”. [7]Aflăm din Orbitor căci realitatea este dată de poveste, nu de substanță. Astfel, nu există adâncime, ci numai suprafață.

În romanul Orbitor biograficul şi oniricul îşi dispută pe rând întâietatea, autorul încercând din nou să găsească drumul care leagă nostalgia de vis. Scopul cărţii pare să fie descoperirea sensului unui singur cuvânt – ORBITOR– , scriitorul dând impresia că a făcut un pariu cu el însuşi pentru a-şi demonstra că este pregătit pentru această revelaţie totală.

Nostalgia cărtăresciană înseamnă unificarea contrariilor, refacerea simetriei lumii şi a fiinţei. Aceasta presupune reintrarea simbolică a actului de creaţie. Scenariile iniţiatice încărcate de sensuri ascunse repetă gesturile creatorilor lumii, pentru a-l pregăti pe scriitor pentru revelaţie; recuperarea memoriei se poate face numai prin scris.

În romanul Orbitor avem un personaj-narator pe nume Mircea (nume care provine probabil de la prenumele slav ,,Miroslav / Mirco’’ și care înseamnă ,,slava Păcii’’), nume care este și al autorului. Acest fapt dă o tentă autobiografică romanului, autorul împrumutând numele său personajului principal.

Avem o ficțiune, cea care nu se poate suprapune istoriei, a copilăriei, nealterată de televiziune, de perioada postdecembristă. Lumea este prielnică copilăriei când totul poate fi transpus în plan fantastic. Copilăria redată de către narator ar fi imposibil de pus in plan cinematografic pe de-a întregul. Tot ce respiră din Orbitor pare pura imaginație a unui copil, Mircișor. Cărtărescu parcă și-ar fi păstrat memoria intactă de la vârsta inocenței, perioada dintre trei și șase ani, parcă un copil ne-ar descrie universul său imaginar. După această vârstă începe vârsta conștiinței de sine, când iți pierzi inocența (trecerea din planul copilăriei în cel social).

Dorința de a explora spații imaginare, o explorare a inconștientului – un inconștient care provoacă imaginația, dă frâu liber acesteia, libertatea de exprimare se poate desfășura în voie. Casa este simbolul labirintului – labirint al minții suprainvadată de fantastic. Fiecare colțișor al casei, fie ea casa din Floreasca, sau apartamentul din Ștefan cel Mare, reprezintă spații infinite ale memoriei, dar și ale ficțiunii și visului.

Astfel din fiecare spațiu real este construit un labirint, în care personajul se pierde conștient. Avem un labirint desenat pe capul lui Herman, dar și labirintul pe care acesta îl desenează la rândul lui pe capul micuței Silvia cu focuri mistuitoare și, mai ales, cu fluturii aceia văzuți din copilărie pe trupul mamei, zeiță în care spațiul și timpul rescriu istorii succesive: „În mijlocul lumii era o casă. În mijlocul casei era o mamă. În mijlocul mamei stătuse el, și amintirea acelor luni fericite îl atrăgea încă acolo, cu forța unui milion de brațe moi și elastice. În templul ciudat al vilei din Floreasca se afla o singură, gigantică statuie de zeiță. Dar cu câtă enigmă în jurul ei“.[8]

Personajul Mircea este un tânăr care locuiește în București, și care lucrează la o carte. Firea sa meditativă, înclinată spre scris îl poartă în diferite lumi imaginare. El preferă spațiul imaginar celui real, ca mijloc de evadare din cotidian. Spațiul nu este deloc limitat. El este foarte vast.

Lumea e văzută ca o imensă ficțiune, iar cititorul trebuie să înțeleagă faptul că între lumea reală și ficțiune nu e mare deosebire – Universul operei cuprinde fragmente, secvențe, e un colaj compus din aspecte ale realității.

Astfel romanul este de un subiectivism sincer, populat de personaje și de obiecte fascinante, care ne atrag într-un labirint psihanalitic luminat de splendide curcubee baroce. Un metaroman al citirii și scrierii trecutului, prezentului din care se poate întrezări în permanență viitorul. Pesonajul principal, tânarul Mircea își poartă cu el manuscrisul romanului, mai mult chiar manuscrisul vieții.

[1] Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu:monografie,antologie comentată, receptare critică., Brașov, Ed. Aula, 2000, p. 51.

[2] Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, București, Ed. Humanitas, 2018, p. 5.

[3] Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu:monografie,antologie comentată, receptare critică., Brașov, Ed. Aula, 2000, p.52

[4] Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, București, Ed. Humanitas, 2018, p. 109.

[5] Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, București, Ed. Humanitas, 2018, p.18.

[6] Idem, p.19.

[7] Ciocârlie, Livius, Suprafață și adâncime în Orbitor, Orizont, numărul 1, 1998, p.53.

[8] Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă, București, Ed. Humanitas, 2018, p. 26.

Mai multe articole: 

Despre Orbitor*critica literara

Învățământul online

Pluto

TRIO! Cadoul tau de suflet! FORMAT TIPARIT (softcover)

Cumpara cele TREI ”bucatele de suflet”ale autoarei Mihaela CD volumele ”Uneori elefantii zboara”(250 pag) ”Focul din Noi” (240 pag) si ”Binecuvantare si chin”(250 pag) si ofera-ti un cadou de suflet tie, sau celor dragi tie! Comanda acum pachetul TRIO [in valoare de 107$] la numai 85$!

85,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.