CONDAMNAREA LUI SOCRATE – O EROARE AISTORIEI SAU A JURAŢILOR?

 

AL FLORIN TENE

CONDAMNAREA LUI SOCRATE – O EROARE A
ISTORIEI SAU A JURAŢILOR?

Autor: Al Florin Tene 


Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la
noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate
democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui
Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influenţată
de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei? Se
cunoaşte faptul, mai ales din „Apologia”lui Platon, că în anul
399 î. d. Ch., Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de
pietate şi de corupere a tineretului atenian. În faţa celor 500 de
juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe
juraţi de nevinovăţia sa, aşa cum nici, mai târziu, Iisus nu a
convins pe romani şi izraeliţi de adevărul spuselor sale.
Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.
Astfel, 280 de juraţi sau declarat pentru condamnare, iar
pentru achitare. După cum se observă, încă 30 de voturi în
favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi. În Atena
antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.
Socrate era conştient de acest adevăr, o ştim din Apologia lui
Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de
voturi pe care s-a bazat verdictul. El recunoaşte: „Nu m-am
aşteptat la o majoritate atât de mică”, spunea el, „ci la una
mare”. Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui
fuseseră considerate, de-a lungul întregii sale vieţi, drept ostile
faţă de democraţia ateniană. În aceste condiţii, dacă aşanumiţii
demos, care era poporul atenian de rând, ar fi fost atât de
ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate, el nu
ar fi avut într-adevăr nici o şansă. Dar după cum a fost votat
verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse
considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.
Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era
predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei. Despre
această realitate o spune cu mândrie Pericle în „Istoria
Războiului Peloponeziac” scrisă de Tucidide – este vorba de
„şcoala Ellasului”. Datorită acestui fapt filozofi din zona
bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele
interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările. Socrate
declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre
conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese
nici un act vădit împotriva acestui guver, însă acuzarea nu a
oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii. El se
considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean. În acest
context, pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea
şi gândea-a fost, pur şi simplu, o condamnare a unor idei, şi în
concluzie, a fost o decizie care contravenea fundamentalelor
tradiţii ale oraşului – stat Atena. Din păcate Socrate nu a
invocat în apărarea sa libertatea cuvântului, dacă ar fi invocat
principiile fundamentale ale democraţiei ateniene, în mod cert,
ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.
Se pune întrebarea de ce nu a făcuto? Socrate nu credea în
valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.
Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a
decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi. În tot acest
context există o divergenţă fundamentală dintre premizele
democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate. O seamă de
probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate
şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri
ireconciliabile şi chiar antagonice. Gândirea lui Socrate era
antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului. El
dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de
cei mulţi, ca în cazul democraţiei, sau de cei puţini ca în cazul
sistemelor oligarhice. Peste toate acestea Socrate nu credea că
poporul era capabil să guverneze. El considera comunitatea o
turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân, iar
ciobanul nu se consultă cu oile. Concepţia dominată în Grecia
antică, pe care a definito mai târziu Aristotel, era că omul este
un animal 104 politic care trăieşte într-un oraş-stat sau
comunitate, koinonia. El mai spunea că viaţa de comunitate era
posibilă deoarece omul, spre deosebire de animale, posedă
logos, capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi
capabilă că convingă. Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu
considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în
căutarea unor definiţii absolute, ci drept o acumulare continuă
de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa
cotidiană de viaţă. Socrate, aşa cum se spune în Memorabilele
lui Xenofon, era de dorit să guverneze „omul care ştie”.
Desigur, acesta era germenul noţiunii lui Platon cu privire la
guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susţinea că
Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept
decât el. Însă, el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia
că nu ştia, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi
atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta, marele rival şi
duşman al oraşului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta
nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta
erau pustiurile culturale ale Greciei antice. Aceste două cetăţi,
Sparta şi Creta erau stat militariste. Ştim de la Platon că
Socrate admira aceste oligarhii militariste. Socrate făcea parte
din clasa tinerilor aristocraţi care urau democraţia. El devenind
idolul acestora, printre care se numărau Platon şi Xenofon. În
ultimii ani ai vieţii lui Socrate, datorită înfrângerilor militare
suferite de Atena, tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate, au
răsturnat de două ori, cu concursul Spartei, orânduirea
democratică şi au instituit un regim de dictatură. Prima
răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î. d. Ch. iar
cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci, condusă de
Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui
Socrate. Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri
venerate. În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi
ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi
s-ar fi alăturat opoziţiei. Totuşi în „Memorabilele” lui Xenofon,
Socrate nu apare ca fiind în raporturi bune cu Critias şi Cei
Treizeci. Aceştia au folosit proprietăţile lui Leon pentru a
acoperii cheltuielile suferite cu întreţinerea garnizoanei
spartane care ocupase Atena. Şi care îi ţinea pe dictatori la
cârma statului atenian. După părerea este că dacă Socrate nu ar
fi fost condamnat, dacă l-ar fi avertizat pe Leon, dacă ar fi făcut
o declaraţie publică de protest, dacă ar fi denunţat acele acte
imorale şi ilegale şi dacă ar fi părăsit oraşul alăturându-se
opoziţiei. Însă el a făcut invers faţă de propriile idei de virtute
promovate de-a lungul întregii sale vieţi. Socrate era decis să-i
aţâţe pe juraţi împotriva lui. Dovezile, în acest sens, se află în
„Apologia” lui Xenofon. „Apologia” lui Platon ascunde câteva
lucruri esenţiale. Xenofon este de acord că modul de apărare
susţinut de Socrate era voit să provoace condamnarea sa. Dar
acest fapt susţine Xenofon nu ar fi trebuit să mire pe nimeni,
fiindcă Socrate dorea să moară. Atât Xenofon, cât şi Platon
spun că cea ce a stârnit dezaprobarea juraţilor a fost afirmaţia
lui Socrate că Oracolul de la Delfi îl calificase drept cel mai
înţelept om. Sau, în formularea mai enigmatică a lui Platon, că
nu există un om mai înţelept ca el. În „Apologia”sa, acesta
relatează că afirmaţia lui Socrate a stârnit strigăte de mânie în
rândurile juraţilor. După proces în „Crito”, discipolii lui
Socrate se plângeau că Socrate nu s-a apărat cum se cuvenea.
După un timp, în „Fedon”, ei sugerează chiar că mentorul lor
părea decis să comită un fel de act de sinucidere. La aceste
opinii condamnabile, Socrate răspunde printr-un discurs
deosebit, mistic, dar în esenţă lipsit de sens, în care susţine că
filozoful are menirea zeiească să caute moartea drept împlinire,
deoarece numai prin moarte, sufletul este eliberat 106 de trupul
muritor şi devine capabil să cumpănească Ideile eterne şi
neschimbătoare. „Fedon”, în această situaţie, devine o odă
închinată morţii şi eternităţii ei. În apărarea lui, era de-ajuns ca
Socrate să evoce libertatea cuvântului care pentru atenieni era
un drept fundamental. Grecii antici aveau patru termini pentru
noţiunea de libertatea cuvântului. Cel mai vechi apare în opera
lui Eschil, este compus din adjectivul eleutherus (liber) şi
stomos (gură). Cel de-al doilea cuvânt apare în scrierile lui
Herodot care este isegoria (etimologic înseamnă egalitate
privind dreptul de a lua cuvântul), următorul este parrhasia
(dreptul de a face uz de libertatea cuvântului) care a apărut în
piesele lui Euripide. Şi al patrulea cuvânt este isologia
(egalitate în privinţa dreptului de a lua cuvântul). Văzând
importanţa pe care o dau atenienii libertăţii cuvântului, Socrate,
în apărarea sa ar fi trebuit să invoce acest deziderat la care
atenienii şi juraţii erau foarte sensibili. El trebuia să spună:
Adevărata libertate a cuvântului nu constă în a putea spune sau
gândi ceea ce spun şi gândesc conducătorii, indiferent dacă
aceştia îi reprezintă pe cei puţini sau pe cei mulţi. Chiar şi sub
cel mai nefast dictator nu este interzis să fi de acord cu el.
Libertatea cuvântului este libertatea de a nu fi de acord. Ideile
nu sunt atât de fragile ca oamenii. Socrate ştia că ideile lui-şi
exemplul dat de el aveau să dăinuiască şi că Atena avea să
poarte pata morţii lui. Sorbind cupa cu otravă de cucută Socrate
a trecut din efemera viaţă în trăinicia eternităţii.

Mai citeste: 

Clubul GOLD al revistei tiparite

Invitatie -antologia GALAXY -ECOURI LITERARE ROMANESTI

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Cumpara antologiile Universum!

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

35,00 CAD

Uneori elefantii zboara/Sometimes elephants are flying *FORMAT ELECTRONIC (ebook)

Uneori elefanţii zboară a autoarei Mihaela CD este o culegere extraordinară de reflectii si enunturi motivationale, realizata in pagini color de inalta calitate, care se adresează tuturor celor care vor să creadă în visele lor! Pe parcursul celor 250 de pagini pline de culoare vei descoperi secrete ale succesului ca sa fii mai puternic si mai bun! Comandati acum la numai 25 dolari canadieni.

25,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Un gând despre „CONDAMNAREA LUI SOCRATE – O EROARE AISTORIEI SAU A JURAŢILOR?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.