IN MEMORIAM CONSTANTIN NOICA (25 IULIE 1909 – 4 DECEMBRIE 1987)  

noica

Victor NEGHINĂ

 

IN MEMORIAM CONSTANTIN NOICA (25 IULIE 1909 – 4 DECEMBRIE 1987)

 

„Constantin Noica – mândria Sibiului”

Interviu cu scriitoarea Anca Sîrghie

 

Au trecut deja 34 de ani de la plecarea la Domnul a marelui scriitor, filozof și patriot român Constantin Noica. Pornind de la acest fapt, am considerat că a-l readuce în actualitate este o datorie de onoare și patriotică, ceea ce va răscoli amintirile sibienilor despre acest om de elită al filosofiei și literaturii române. Am gândit acest interviu ca pe un omagiu adus lui Constantin Noica, dvs., stimată doamnă Anca Sîrghie, aflându-vă printre puținele persoane care l-au cunoscut foarte bine la Sibiu. În același timp, nu putem uita că  ne-ați încântat sufletele cu amintiri despre Constantin Noica la Cenaclul Literar „Radu Theodoru” din Sibiu.

 

***

Victor NEGHINĂ: În debutul interviului, vă rog să precizați: În ce împrejurări l-ați cunoscut pe Constantin Noica, acest mare om de cultură?

 

Anca SÎRGHIE: Pe (Vă rog să-mi înțelegeți majuscularea, cu semnificația ei implicită) Domnul Constantin Noica l-am întâlnit direct prima dată la Biblioteca Astra din Sibiu în 15 ianuarie 1980, sărbătorind pe  Mihai Eminescu. De ce socotesc că atunci și acolo am participat la un eveniment cu totul memorabil? Ascultându-l vorbind pe Domnul Noica, am simţit cum în mintea mea se năruiau pilonii atâtor discursuri cu care ne obişnuiserăm să-l evocăm pe poetul „nepereche”. Așadar, despre poetul nostru național se poate vorbi și altfel decât știam noi prin tradiție. În esență, Domnul Noica oferea sibienilor copiate prin xeroxare primele 16 din totalul de 44 Caiete Eminescu, manuscrise interesante pentru toți cei pasionați să cunoască șantierul creației poetului și publicistului. Din capul locului, țin să mărturisesc că în anii care au urmat, am profitat din plin de acest „tezaur” oferit de el Bibliotecii județene „Astra”, unde am dus pe toți elevii care studiau cu mine capitolul Eminescu, pe atunci un capitol bogat și temeinic. Mărturisesc că în cei 51 ani de activitate didactică rar am văzut o emoție mai specială decât cea a liceenilor care se întâlneau cu slova eminesciană autentică.

 

La finele acelei conferințe din 15 ianuarie 1980 (Cu stupoare am constatat într-un articol din revista „Rapsodia”, că un ziarist cu renume profesional, din neatenție sau ignoranță, muta evenimentul cinci ani mai târziu…), m-am prezentat, solicitându-i Domnului Noica o dedicație pentru fetele de la Liceul Economic din orașul nostru cu care scoteam un al doilea număr al revistei „Hermes”, unul care nu a mai apărut din cauza interdicției formulate de Elena Ceaușescu, hotărâtă să facă economie prin suspendarea tuturor revistelor școlare din țară. Eram și eu cuprinsă de entuziasmul tuturor participanților la acel eveniment literar unic în felul său, așa că nici nu m-am gândit cum urma să ajungă acel text la mine. La câtă lume se apropia de conferențiar dorind să vorbească cu el, nici nu puteam fi sigură că Noica va da curs solicitării mele.

 

Victor NEGHINĂ: Acela a fost doar primul moment de comunicare directă. Ce a urmat acelui eveniment providențial?

 

Anca SÎRGHIE: Surpriză! Peste câteva zile, abia întoarsă de la Liceu, m-am pomenit cu vizita neanunțată a Domnului Noica. Era însoțit  de poetul Ion Mircea și Vasile Barbu, colegii mei de la revista „Transilvania”, unde publicam în răstimpuri câte un articol. Filosoful a coborât din Păltiniș, cerându-le redactorilor să-l însoțească spre adresa mea, necunoscută lui. Surpriza mea a fost dublată de cea a însuși filosofului, care a văzut pe biroul meu de lucru „Lysis” de Platon în traducerea sa, cu sublinieri și adnotări. Când am scos din bibliotecă cartea sa din începuturi „Vieața și Filosofia lui René Descartes”, apărută în colecția Biblioteca pentru toți,  în format mic și cu coperta portocalie, l-am auzit cu toții exclamând: „Cum, și pe aceasta o aveți?” Da, era chiar un exemplar din prima ediție a cărții sale, apărute în  1936, a doua după „Mathesis” din 1934. Discuția curgea plăcut, dar avea o înălțime considerabilă, ușor de sesizat. Noica vorbea eseistic despre mitul androginului și câte altele, dându-ți impresia că ești în fața unei pagini scrise, minuțios elaborate, deși frazele erau simple și stilul clar.

 

A venit vorba de maladiile spiritului contemporan. Pentru că le studiasem recent, i-am putut răspunde care sunt acelea, unele pe care acum, sincer vorbind,  le-am uitat, dar le păstrez undeva scrise și comentate. Cert este că am trecut un fel de examinare ad-hoc, fără să realizez pe moment ce scop avea ea. Dar asemenea întrebări apoi le-am auzit puse fiecărui intelectual pe care îl întâlnea Domnul Noica prima dată. De ce? El ținea să constate ce orizont de cunoaștere are interlocutorul său și, în funcție de acela, purta în continuare discuția cu el.  Am constatat acest lucru când a revenit în familia noastră, și o făcea destul de des din 1980 până în 1987. În cei șapte ani de prietenie,  cu soțul meu, care era specialist în  două ramuri de inginerie, discuta teme anume, chiar îi oferea reviste de acel profil. Cu mama mea, mare melomană,  comenta noutăți în domeniul muzicii, iar vorbind cu mine se referea la literatură, bineînțeles. Nu o dată l-am auzit punând întrebarea directă pe care am primit-o, de altfel,  şi eu: „Cu ce credeţi că veţi putea intra în marea cultură?” Iar atunci când era vorba de o persoană cu preocupări filozofice, ea se vedea cu obligativitate întrebată  dacă stăpâneşte greaca veche şi limba germană, din moment ce fără ele un cugetător nu are instrumentele esenţiale de cercetare în domeniu.

 

Victor NEGHINĂ: Pentru că i-ați cunoscut biografia, care apreciați că sunt primele momente decisive pentru formația viitoare a lui Constantin Noica?

 

Anca SÎRGHIE: O primă etapă semnificativă în devenirea sa au fost anii de liceu. El a urmat între 1924 și 1928 prestigiosul Liceu „Spiru Haret” din capitală, unde a debutat în revista „Vlăstarul” cu eseul „Mathesis sau bucuriile simple”, ce anunța orientarea sa spre filosofie. Tânărul Noica era foarte atent și la viața literară a momentului. Intuindu-i lui Lucian Blaga valoarea între personalitățile vremii, i-a dedicat una dintre poeziile scrise atunci și a publicat o cronică de spectacol cu „Meșterul Manole”, drama expresionistă ce avusese premiera în 1929 la Teatrul Național din București, unde fusese primit cu destulă suspiciune.

 

Constantin Noica a absolvit Facultatea de Filosofie și Litere din București în 1931 cu teza „Problema lucrului în sine la Kant”. El s-a afirmat într-o pleiadă de aur  alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, ei fiind discipolii unui mare profesor, Nae Ionescu, care în esență îi fascinase cu sfatul ca fiecare să se dezvolte pe baza propriilor capacități și nu mulțumindu-se să repete învățătura dată de alții, oricât de mari filosofi ai lumii ar fi aceia. Am citit recent cartea „Magistrul și discipolii” (Editura Hoffman, 2020) de Aurel Goci, care clarifică niște puncte nevralgice, unele ce riscau să umbrească acele destine excepționale. Am făcut o recenzie a acestei cărți, pe care v-o recomand, domnule colonel Neghină.

 

Victor NEGHINĂ: În ce împrejurări a ajuns Constantin Noica să facă studii în mari capitate ale Europei ?

 

Anca SÎRGHIE: Iată că întrebarea dumneavoastră mă determină să realizez adevărul că Domnul Noica nu se referea în discuțiile noastre niciodată la  anul petrecut ca bursier al statului francez la Paris, unde a studiat între aprilie 1938 și aprilie 1939. Cert este că el avea o inteligență sclipitoare și o cultură pe măsură, iar averea tatălui său îi asigura condițiile materiale spre a-și împlini un asemenea vis.

 

Eu nu am cercetat ce va fi făcut el în inima Franței, mai ales că imediat apoi, după susținerea la București a doctoratului cu tema Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”,  va pleca în 1940 la Berlin ca referent de filosofie la Institutul Româno-German. Am înțeles că în perioada celor 4 ani el a asistat la seminariile filosofului Martin Heiddeger. Cert este că nimic nu l-a putut ține departe de țară, astfel că el s-a întors în România, spre deosebire de prietenul său Emil Cioran, care plecând cu bursă în 1937 nu s-a mai întors în România niciodată.

 

Victor NEGHINĂ: Când a revenit în țară și care a fost atitudinea organelor comuniste față de Constantin Noica?

 

Anca SÎRGHIE: Întors în România, care a devenit o țară socialistă, Noica era conștient de primejdia în care se afla. Deciziile lui au fost cele ale unui om puternic, având principii clare, ireductibile. A divorțat de soția sa Wendy, englezoaică, pe care a mutat-o în Anglia cu copiii lor, Răzvan și Alexandra.

 

Nimic nu l-a putut convinge să plece din România. Ca atare, deposedat în 1948 de proprietățile moștenite de la familie, el a îndurat cu mult curaj domiciliul forțat la Câmpulung Muscel din 1949 până în 1958 și procesul politic care i s-a înscenat sub titlul „Grupul Noica”,  urmat de ani grei de detenție. A ieșit din închisoare în 1964.

 

Victor NEGHINĂ: Privind din punct de vedere politic, ce orientări a avut Constantin Noica?

 

Anca SÎRGHIE: Nu am cercetat acest subiect în profunzime, pentru că nu este domeniul meu de interes științific. Dar într-un târziu, uluită în fața afirmației făcute de directorul de atunci al Bibliotecii Astra, anume că „Noica este un legionar”, l-am întrebat fără vreo reținere. Ce credeți că a răspuns? „Nu, domniță Anca, eu nu am fost legionar. Atunci a fost un mare val, dar eu am rămas la marginea valului.”

 

Am citit undeva că Noica nu a purtat vreodată uniforma verde, nu a participat la manifestații legionare, dar ar fi scris niște articole cu tentă legionară, în anii aceia de mare entuziasm național, când el se afla sub influența magistului său Nae Ionescu. Cert este că Noica nu a fost omul atras de jocurile politice nici verzi, nici roșii, ci era preocupat de planuri culturale la vârf. Așa l-am perceput eu, ca om al unor acțiuni culturale de anvergură națională.

 

Victor NEGHINĂ: Atunci de ce a fost condamnat  Noica la 25 ani de temniță?

 

Anca SÎRGHIE: Nu-mi amintesc să fi deschis vreodată în poveștile noastre prietenești un asemenea subiect. Discreția sa era recunoscută. Dar din cele citite de mine mai târziu am înțeles că la procesul din 1 martie 1960, un eveniment justițiar de mare răsunet în epocă, socotit a fi cel mai important proces politic la Tribunalul militar din București. Acolo s-au invocat culpe imaginare. Noica a fost acuzat, spre exemplu, pentru că a corespondat cu Cioran, căci s-au găsit dovezi că el ar fi răspuns unei scrisori a prietenului său parizian. Altă culpă era faptul că avea intenția să traducă un eseu al lui Hegel, care urma să fie publicat la Paris cu ajutorul lui Cioran. Aducerea în țară de către regizoarea Marieta Sadova a  cărții „Tentation d’exister” a lui Cioran, apărută la  editura Gallimard în 1956, una dintre cele două volume răspândit între cunoscuți, a fost considerată ca „propagandă anticomunistă”. 

 

Trebuie să aflați că despre aceste aspecte ale biografiei nicasiene se vorbește anual la Simpozionul organizat din generozitatea dlui Emil Hagi la Câmpulung Muscel, ultima ediție fiind tocmai în iunie 2021, unde am ținut o conferință despre „Noica la Sibiu”, discursul fiind însoțit de 58 de imagini fotografice. A fost un succes. Am lansat acolo și „Caietele Constantin Noica”, vol. 1, 2021, o ediție datorată profesorului Marin Diaconu, căruia i-am dat și eu ajutorul necesar.

 

Victor NEGHINĂ: Despre relația lui Constantin Noica cu orașul de pe malurile Cibinului ce ne puteți spune? Cum a evoluat aceasta în decursul timpului? Ce activități a desfășurat Constantin Noica în Sibiu?

 

Anca SÎRGHIE: În ciuda aberației că Domnul Noica ar fi avut domiciliu forțat la Păltiniș, (confuzia făcându-se cu anii 1949-1958, când el a fost obligat să locuiască la Câmpulung-Muscel), adevărul este că filosoful și-a ales Sibiul din proprie convingere. Pentru el Păltinișul cu aerul său ozonat și cu liniștea propice scrisului, a fost o oază de creație. El și-a constituit un ritual al plimbării matinale, după care  scria cu spor, iar seara, atunci când avea persoane interesate, preda limba germană sau discuta temele zilei cu „mușchetarii” sosiți de la București. Și nu doar cu ei. Când se anunțau autorii unor creații de factură dramaturgică, care țineau să primească un atestat de valoare, Domnul Noica mă ruga să urc în Păltiniș, ca să-i dau o mână de ajutor, pentru că el nu se considera autorizat să rostească opinii critice în domeniul teatrului.

 

În orașul Sibiu el era invitat să țină conferințe, cum a fost cea despre bătrânețe de la Societatea medicilor, cu sediul în Piața Mare a orașului,  sau cea de la Congresul național al fizicienilor de la Sala Sindicatelor. Am participat la aproape toate prezențele sale publice, cu încântarea  de a-i asculta discursurile, greu de egalat ca densitate a ideilor. În iunie 1984 l-am condus cu mașina mea la Festivalul „Lucian Blaga” de la Sebeș. Succesele lui de public erau excepționale, ca dovadă că intelectualitatea transilvăneană i-a intuit valoarea, indiferent de rezervele pe care le aveau oficialii partidului unic ori Securitatea care îl urmărea pas cu pas; era o inițiativă fără noimă și fără vreun rezultat dintre cele așteptate, așa cum se demonstrează și în cartea cu două volume a Dorei Mezdrea „Noica și Securitatea”.

 

Victor NEGHINĂ: Ce a reprezentat pentru dumneavoastră, personal, Constantin Noica?

 

Anca SÎRGHIE: Cu timpul, Noica s-a impus în conştiinţa mea drept omul care întruchipa generozitatea intelectualităţii ajunse la valori absolute. Totul izvora la el din firesc, dintr-un firesc al atingerii esenţelor, pe care le ştia preţui şi valorifica. El cugeta, spre exemplu, afirmând că există „trei tipuri de adversitate: război-sport-dialog. În război trebuie să învingă unul. La sport, idealul e să nu fie învingători şi învinşi. Într-un dialog, se cuvine «să fie învinşi amândoi»”. Îi sunt recunoscătoare pentru că m-a ajutat să înţeleg de ce „un cuvânt este ca un arbore” sau că verbul ESTE nu a putut fi definit cu adevărat vreodată. Îmi explica rostul tăcerii în filozofie şi în creaţie, în general.

 

Mai târziu am realizat şi faptul că prepoziţia ÎNTRU, spre deosebire de ÎNTRE sau PRINTRE, în vecinătatea semantică a cărora se află, are valoarea unui operator. Aceasta este una dintre  descoperirile lui Noica, folosită la fiinţa care devine întru, ca acţiune venită din interior. Discutam de ce SINELE este o lume mai vastă decât EUL INTERIOR. Chiar acţiunea lui asupra celorlalţi era menită să reinstaleze firescul, acel firesc deranjat de o forţă malefică, pe care el o intuia şi încerca să o contracareze. De altfel, cugetătorul Noica îndemna pe fiecare la meditaţie întoarsă spre sine, “spre acel sine mai profund decât eul.”

 

Victor NEGHINĂ: Cum vă privea filosoful pe dumneavoastră?

 

Anca SÎRGHIE: În generozitatea sa funciară, Domnul Noica se bucura de fiecare succes şcolar al meu. Mă încuraja în ceea ce scriam. În chiar primul an din cei şapte în care ne-a fost dat să comunicăm, mă aprecia epistolar într-o formă de-a dreptul memorabilă. Prima lui epistolă trimisă mie se încheia astfel: „Ştiţi versul: Semăna-ţi-aş numele/ în toate grădinile…// V-aş semăna râvna în toate şcolile/.” Erau cuvinte încurajatoare scrise de el în 5 martie 1980, iar azi recitindu-le  înţeleg că ele m-au marcat. Este sigur lucrul acesta. El a citit atent două capitole din teza mea de doctorat, răsfoindu-le pe celelalte. Apoi mi-a făcut surpriza de a scrie un Scurt referat, care a fost citit la susținerea de la Cluj a tezei la 9 mai 1981. A încercat să mă ajute să plec cu o bursă ADDA în Germania, ca să-mi desăvârșesc studiile, el oferindu-mi formularele de înscriere, la care pe atunci se ajungea foarte greu. Dar eu depășisem vârsta de 40 de ani, care era o condiție prevăzută în documente. Aprecierile lui Constantin Noica au fost pentru mine mai mult decât o medaliere sau o premiere naţională, căci ele au funcţionat ca un atestat, cu rol propulsor în plan intelectual. În edificarea mea intelectuală am avut câteva personalități care au jucat rol modelator, mai ales în anii de studenție.

 

Dar după Domnul Noica, socotesc că nimeni nu s-a mai ridicat la nivelul său de intelectualitate rafinată. Vă dau numai un singur exemplu. Parcă neîncrezător în cuvintele spuse prin viu grai când i-am oferit la Păltiniș un cadou, filozoful mi-a mulţumit în mod neaşteptat  printr-o scrisoare datată 19 martie 1986. Am rămas uimită să constat că o epistolă avea pentru el importanţa clasică de dar şi de necesară confesiune. Iată textul: „Stimată şi iubită Coniţă Anca, După câteva încercări nereuşite de a vă găsi la telefon, îmi dau seama că este cu mult mai potrivit să vă scriu. Mi-aţi făcut o atât de mare plăcere cu darul D-voastră, Septuaginta, încât trebuie să vă exprim într-alt fel decât telefonic recunoştinţa mea. În fiecare seară – când ziua mi-a fost normală – citesc câte două pagini din Noul Testament, text grec şi latin. Septuaginta îmi lipsea şi mi-o doream! Îmi este cel mai frumos dar pe care-l puteam primi, iar faptul că, în ritmul în care o voi citi, îmi va lua 8 sau 10 ani, reprezintă, pentru mine, urarea Dvoastră mişcătoare de viaţă lungă şi neclătinată în cele ale gândului. Cum să vă mulţumesc? Poate spunându-vă că ori de câte ori mă voi gândi la D-voastră  mă voi certa singur că nu voi fi ştiut să vă mulţumesc îndeajuns. Vă doresc toate împlinirile, pe măsura celor pe care înzestrarea şi vrednicia D-voastră le vestesc de pe acum.”

 

Victor NEGHINĂ: Când și din ce motive a ales Noica să-și trăiască ultima parte a vieții în stațiunea Păltiniș din județul Sibiu? Cum l-au recepționat scriitorii și alți oameni de cultură de aici?

 

Anca SÎRGHIE: Ceea ce mi-a povestit el însuși este că pe când împlinea 60 de ani, a constatat că „mulți colegi de generație apleacă steagul” și salvarea de amenințarea morții o găsea într-un mediu mai sănătos decât Bucureștiul, prea poluat și zgomotos. După o căutare febrilă, trecând din Snagov la Brașov și din Sibiu la  Rășinari, el a decis să se stabilească în oaza de sănătate care este Păltinișul. Din relatările sale mai mult întâmplătoare, am aflat că doar câțiva universitari sibieni mai tineri, așa ca Didi Cenușer, îl vizitau la Păltiniș. Îmi amintesc de dorința colegei mele de catedră Sanda Odaie de a-l cunoaște pe Noica, drept care am urcat la Păltiniș, împreună cu prof. univ. Gavril Scridon de la Cluj. Cu vreo două săptămâni înainte de accidentarea sa, m-a convocat pentru o reuniune mai specială dedicată Caietelor Eminescu, a căror soartă îl nemulțumea, și știu că i l-am prezentat pe tânărul cineast londonez Liviu Tipuriță. Dar îmi amintesc cu plăcere că Noica în mod frecvent telefona din Păltiniș cu întrebarea: „Dacă voi coborî, are domnul inginer o tărie pentru mine? Oare ce dulciuri ați mai preparat?” Sigur că îl invitam la masă, uneori însoțit de Andrei Pleșu sau alți prieteni cu care ne vizita. Convingerea lui era că hrănirea trebuie să rămână o treabă intimă, nu publică.

 

Uneori dormea la noi și consider că în biblioteca mea cu mobilă în stil Empire la loc de cinste este „patul lui Noica”. Scopul vizitelor lui era altul, desigur. În sufrageria noastră, pe care el o socotea „un salon literar”, întâlnea profesori ca Mircea Tomuș, Dumitru Chioaru, scriitori precum Mircea Ivănescu, Vasile Avram, dar nu mai puțin personalități sosite din alte locuri ca Andrei Marga, Eugen Simion, Laurențiu Ulici, Doina și Eugen Uricaru etc. Discuțiile  care se închegau erau totdeauna legate de cărți de valoare, teme interesante, probleme de actualitate culturală. Realizam că ni s-au pus microfoane și niciodată nu se ataca vreo temă politică. Mai târziu din cartea Dorei Mezdrea am aflat că eram și eu urmărită de Securitate, dar exact cum reacționa Noica, m-am obișnuit să răspund și eu: „Ei și, ce puteau să afle urmăritorii?”, căci noi nu făceam din principiu politică. Esențial era că eu citeam și foloseam în analizele la clasă citate din „Sentimentul românesc al ființei” sau din „Introducere la miracolul eminescian”, unde filosoful îmi apărea dublat de un literat atent la motivele găsite în basme precum „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” sau în „Luceafărul” și atâtea alte poezii eminesciene, comentate într-o interesantă paralelă cu opere din literatura universală.

 

Victor NEGHINĂ: Când s-a sfârșit din viață Constantin Noica și unde își are locul de odihnă cerească?

 

Anca SÎRGHIE: Domnul Noica s-a accidentat căzând în camera sa într-o dimineață de noiembrie 1987, când îl enerva un șoricel, care îi ataca  borcănelele cu iaurt. Așadar, pe un atât de mare gânditor l-a doborât un șoricel, cum îmi spunea cu un umor amar, atunci când îi duceam medicamente străine și mâncare la spital. Fractura de șold necesita o operație. Dar organismul său s-a dovedit prea slab pentru o asemenea intervenție și după o săptămână de tatonări la Spitalul din Sibiu, s-a stins în noaptea de 3 spre 4 decembrie 1987. Dorința lui mai veche de a fi înmormântat la Schitul din Păltiniș i-a fost împlinită de Mitropolitul Antonie, care  mi-a confirmat la telefon că acceptă încălcarea unei reguli, aceea de a înmormânta într-un asemenea loc sacru numai oameni ai bisericii. Nu uit emoția cu care am pus întrebarea: „Înalt Prea Sfinte Antonie, acceptați ca Domnul Noica să fie îngropat la Schit?” A urmat un minut de tăcere, care mie mi s-a părut un ceas. Apoi rostirea mitropolitului a fost avântată și decisă: „Sigur că accept!” Au urmat din belșug cuvinte de mulțumire din partea mea. Eram la redacția revistei „Transilvania” și ne-am bucurat cu toții de asemenea veste. Abia mai târziu s-a întors la Sibiu din Păltiniș Gabriel Liiceanu, care zăbovise în camera filosofului de la Vila 12, de unde luase tot ce socotea să merită păstrat. El aflase înaintea noastră de acceptul Mitropolitului Antonie. În tristețea imensă care ne copleșea, vestea aceasta aducea un licăr de împăcare.

 

Permiteți-mi, domnule colonel Neghină,  să citez pe Octavian Goga, un alt nume care face cinste orașului nostru. El scris articolul-evocare „A murit Caragiale”, amintind vizita pe care maestrul comediei românești i-a făcut-o în închisoarea de la Seghedin. Caragiale venea de la Berlin și se întorcea în Germania. Goga a socotit că se bucurase de o mare cinste, dar emoția lui a fost enormă când și-a dat seama că imediat apoi Caragiale s-a stins. Iată cum meditează Octavian Goga asupra stingerii acelui mare spirit al literaturii române: „… un Caragiale cu mânile încrucisate pe piept, amuțit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe vecie ochii lui cari pătrundeau sufletul și străluceau de departe ca două suliți de argint? Ce să facă pământul cu ei?… Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frământat, acest complicat și sensitiv seismograf intelect…” comenta Octavian Goga.  Evocarea se încheie cu o perspectivare a staturii scriitorului în posteritate: „Noi însă, cari am avut norocul să-l vedem şi să-l auzim, vom rămâne toată viaţa stăpâniţi de senzaţia că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbaţie cosmică. Cu cât va trece vremea, va creşte tot mai mult silueta lui şi vom rămâne totdeauna vrăjiţi de farmecul celui mai luminos creier românesc. Îi vom spune poveştile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende şi personalitatea lui va lua proporţii mitice. Generaţiile viitoare nici nu vor putea înţelege dacă din strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare… Peste un sfert de veac, trecând cutare bătrân de-a lungul străzii, oamenii îşi vor scoate pălăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect… «Cine-i moşul ăsta de-i faceţi atâta cinste?», va întreba cutare băieţandru… «A cunoscut pe Caragiale», vor răspunde cu toţii.”

 

Tot despre o minte strălucită era vorba în 4 decembrie 1987, când a trecut la cele veșnice Constantin Noica. Mă despărțisem de el în ziua precedentă, când i-am dus mâncare ce putea, spunea el cu o tainică speranță, să-l hrănească mai multe zile. Pe moment a servit doar laptele de pasăre. Ne-a mulțumit din suflet, mie și familiei, pentru tot ce făcuserăm pentru el. Probabil că simțea că ne despărțim. „Mâine mă operează”, repeta el.  Medicul de gardă cu care am vorbit imediat, mi-a explicat că pacientul avea un suflu aspru, pentru că plecase un cheag de sânge spre inimă. Apoi m-a asigurat că nu se poate face nimic altceva decât cu o săptămână în urmă, când printr-un noroc cheagul acela a trecut cu bine de punctul critic. Spre seară au sosit Pleșu, Liiceanu și meteorologul Niculae. Pe la ora 23:00 bolnavul a fost pus pe aparate, ca apoi să se declare decesul în jur de ora 4:00 AM. Vestea morții Domnului Noica s-a răspândit în Sibiu de dimineață, dar eu nu puteam concepe o asemenea realitate, pentru că știam ce minte limpede avea filosoful. O seară înainte de accidentare se despărțise de Andrei Cornea, socotit un ucenic al său în traduceri din Platon. Ținea la el ca la un fiu, după cum mi s-a destăinuit. Câte mai erau de împlinit la Păltiniș, din care el făcuse un punct iradiant al culturii! Am alergat la morga Spitalului și acolo l-am văzut pe targă. Câtă liniște era acum în el! Dincolo de toate impasurile politice, care i-au fost date, înfruntate cu demnitate, acum răzbise solaritatea ființei lui. Un Noica al tăcerii, așadar. Mi-am amintit de „Cuvântul împreună cu rostire românească”, unde Noica afirmase: „La capătul ei, deci, rostirea devine, într-un fel, tăcerea ființei.” După atâtea ziceri care m-au încântat, acum Domnul Noica mă întâmpina cu tăcerea lui.  

 

Urma să intre la autopsie. Da, nu mai era nimic de făcut. Mi-am amintit zisele lui „E foarte curios! Se moare de milioane de ani și lumea nu s-a învățat cu asta.” Am vorbit cu autopsierul, care cândva îmi fusese elev la Liceul „Gh. Lazăr”. Procedurile își urmau cursul firesc. Înmormântarea din 6 decembrie 1987 a adunat la Schitul din Păltiniș, în jurul sicriului său, vechi prieteni de spirit ca Alecu Paleologu, Nicu Steinhardt, Mihai Șora, dar și mai tinerii lui emuli Pleșu și Liiceanu. Era acolo elita intelectuală a Sibiului, cu profesori, precum Leo și Steriana Köver și Nicolae Jurca, medici ca Maria și Vasile Moldovanu, Doina și Cornel Manta, apoi domnișoara Magdalena Abraham și familia lui Aurel Cioran, care a adus-o pe Mariana Noica, soția defunctului, unica dată urcând în Păltiniș. Predica Mitropolitului Antonie Plămădeală, aflat în fruntea soborului de preoți, care au oficiat slujba de înmormântare, a fost emoționantă în bogatul ei adevăr. De atunci, am participat la slujbele de comemorare organizate de-a lungul anilor la Schit și nu cred să fi urcat vreodată în Păltiniș fără să mă opresc la mormântul filosofului, de obicei aducând acolo musafiri din țară și chiar din străinătate. Simt că este un popas ritualic de care nu mă pot lipsi.

 

Victor NEGHINĂ: Despre activitatea Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, privindu-l pe Constantin Noica, ce ne puteți relata?

 

Anca SÎRGHIE: În anii săi păltinișeni, filosoful Noica era totdeauna binevenit în redacțiile publicațiilor sibiene. Eu mi-l amintesc venind cu bucurie la revista „Transilvania”, mai ales de când redacția s-a mutat din Piața Mică pe str. Ioan Rațiu. În presa locală apăreau articolele filosofului ca autor și articole despre el. Totdeauna unii dintre membrii USR-ului participau la conferințele lui Noica în Sibiu. Aceasta se întâmpla, ignorând ostilitatea pe care i-o arătau organele de partid, la care Noica nu le-a dat niciun motiv să-i reproșeze ceva. Dimpotrivă, în străinătate, unde în călătoriile sale și-a întâlnit vechii prieteni, adică pe E. Cioran, E. Ionescu, M. Eliade, pe Sanda Stolojan  și pe alții, el le vorbea despre progresele și realizările României socialiste. Reacțiile acelora dovedeau nedumerirea lor, ei considerând că… „Noica a înnebunit”. Încerc să cred că el nu era oportunist, ci chiar credea în ceea ce afirma. Același interes l-au dovedit în posteritate directorul Onuc Nemeș și colectivul Bibliotecii Astra, care au scos o carte semnificativ intitulată „Constantin Noica și Sibiul”. Cele 8 scrisori pe care le păstrez din corespondența mea cu filosoful au fost solicitate atunci de domnul director, dar -surpriză!- ele nu au apărut în carte, din cauza unei răutăți colegiale mai vechi și total nejustificate. Dar ele au fost publicate și comentate într-o serie net superioară ca ținută grafică și ca circulație, anume în „Modelul Cultural Noica”, apărut sub îngrijirea profesorului universitar Marin Diaconu la Fundația Națională pentru Știință și Artă, București (Vezi:  vol. II, 2009, p. 530-564,  vol. III, 2014, p. 372-419,  vol. IV, 2019, p. 312-336.)

 

Nu este lipsit de semnificație faptul că în orașul Sibiu activează pe str. Oștirii Liceul Teoretic „Constantin Noica”, o dovadă că  sibienii îl recunosc pe filosof drept o personalitate emblematică a orașului lor. Filosoful a mai dat numele Librăriei Humanitas, ceea ce ne încredințează că, deși nu a fost încă declarat cetățean de onoare al orașului, cum ar merita, Constantin Noica se bucură de o prețuire aleasă din partea intelectualilor sibieni.

 

Victor NEGHINĂ: Fără a considera că am acoperit întreaga viață și opera lui Constantin Noica, propun să punem punct acestui interviu. Aceasta, nu înainte de a vă transmite cele mai sincere mulțumiri pentru amabilitatea cu care ați acceptat realizarea unui asemenea proiect de mare importanță pentru cititorii publicațiilor în care va apărea acest bogat și realist interviu.

––––––––-

A consemnat:

 

Col(r) Victor NEGHINĂ

Sibiu, 4 decembrie 2021

 

7-carti-2

Mai citeste :

Invitatie -antologia GALAXY -ECOURI LITERARE ROMANESTI

ZIUA ROMANIEI, Ziua Românilor de Pretutindeni în Montreal, Canada

Invitatie la concurs: Gala Artelor la ceas aniversar editia a 3-a- cu participare in revista de colectie nr 8 tiparita

DĂRUIEȘTE CA SĂ FII DĂRUIT!

oferta 3+1

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.