Scrisoare către Carmen Doreal, ilustră poetă şi artist plastic* Daniel Corbu

Scrisoare către Carmen Doreal, ilustră poetă şi artist plastic (,,Créer, c’est vivre deux fois!”)

pictura: Maci , artist  CARMEN DOREAL 

Dragă prietenă, încep a-ţi scrie mai multe rânduri, deşi mă aflu într-o stare ca aceea în care îmi închipui că se afla Eminescu atunci când a scris: ,,Buza mi-i rece, sufletul sec”. Dar tocmai pentru a depăşi starea de necomunicare cu lumea, de apostol al tăcerilor lungi, încerc o deconspirare cu ajutorul cuvintelor, aceste atelaje deseori ingrate dar care ne-ajută în trecerea spre ceva, mai bine spus, spre ceva-altceva. Sau, şi mai bine spus, în trecerea în ceva cu mult mai înalt şi mai benefic spiritual. Însă foarte des, de la noi până la noi, adevărurile despre noi sucombă. Şi cum să fie întotdeauna vina cuvintelor? Aş fi ingrat să cred asta, când de-atâţia ani ştiu ca poet că pentru a fi crezut, fiecare cuvânt trebuie să treacă prin rănile tale.

Chiar dacă nu sunt într-o fastuoasă stare (blegomanie serafică oare cum s-ar traduce în engleza de azi, cea a precarei mondialităţi globaliste?), aceste rânduri sunt de mulţumire, dragă prietenă, pentru răbdarea cu care ai colaborat la tomul nostru de dialoguri ,,VIAŢA CA O CARTE, CARTEA CA UN DESTIN” dar şi pentru a-mi reaminti acel timp al rememorărilor, când fără să vrei devii un teluric împătimit sau devii prin confesiune diafan până la levitaţie. Cred că în cele două luni ale lu-crului, pentru prima oară mi-am dat seama mai accentuat că singurătatea nu are numai duşmani exteriori, că unul dintre cei mai mari duşmani ne este propria memorie. Dar lucrând cu atât de dedicata slujitoare a artei, Carmen Doreal, am fost stimulat. Eşti poetă (îmi bine amintesc cât m-au entuziasmat, între altele, versurile ,,ne regăsim/ înfioraţi magnetic/ nuferi cereşti/ pe ape abstracte”!) şi eşti pictoriţă căreia i se recunoaşte originalitatea. Iar pentru mine, orice femeie artistă este o zeiţă născută precum gheizerile, din miracolul preaplinului. Pe deasupra, îmi pare bine că acolo, în depărtata Canadă, la Montreal, ţii sus steagul bunei speranţe româneşti şi al armonioaselor relaţii sociale. Un om cu magnetism, care oferă energii şi în acest fel este iubit. Nu sunt un om fericit, cum cred mulţi dintre cei care mă citesc, deşi spun mereu că sunt un privilegiat: m-am născut în mirificul ţinut al Neamţului, pe malul Ozanei, Iordanul literaturii române, cum am pretins şi altora să-i spună, trăiesc în România, cea mai poetică ţară din Europa şi locuiesc deun buchet de ani în Iaşi, considerat cel mai poetic oraş din România. De-un timp, m-am întors ,,cu arme şi bagaje” în chilia mea înflorită de la Neamtz, de pe malul Ozanei, acolo unde mi-am început ,,aventura”, cu ajutorul câtorva oameni, a lui Dumnezeu şi al măreţei bibliotececi care m-a crescut (peste cinci mii de volume, în vreo şase limbi). Asta nu înseamnă c-am devenit călugărul de chilie, apostolul poeziei egolatre, pentru că egoul, se ştie bine, e duşmanul de moarte al poeziei. Dar singurătatea e primordială. Numai prin ea se salvează un creator. Să poţi capta un mesaj transcendental şi să-l îndeşi în tiparul unui cântec, oh, Doamne, ce victorie deasupra atâtor mărunte victorii! Nu sunt un fericit, dragă prietenă! Nu sunt cel după care orbecăi atât, cel de mine idealizat, visat ca supus magiilor dar întotdeauna învingător. Întâlnirile cu mine sunt în majoritatea lor o deziluzie. Ca pe un teribil secret, îţi spun acum că toată viaţa am vrut să fiu mai mult decât un poet. Am vrut să fiu Cel-care-vede. Pentru asta, ştii bine că în sanscrită există cuvântul dārsanic (cel care vede mult mai departe), iar în indiana de azi termenul kavi înseamnă poet înţelept. Îmi cer iertare dacă ceea ce urmează ca idee seamănă cu un fragment de discurs egologic, dar trebuie să spun, cu aere de regret, că aş fi putut aşeza pe picioare o specializare vremelnică în iniţiere şamanică. Constatasem că am organ pentru spiritualitatea Indiei, învăţasem multe cifruri ale spectacolului budist şi, mai ales, mă bazam pe propensiunea pentru previziuni. Acum e clar că am ratat nu numai idea unei şcoli iniţiatice ci chiar înţelepciunea, dar că în tot ce mai înalt sau mai puţin înalt am construit m-a salvat metafora vizionară. Şi spun că mai am spre dreaptă apărare, de fapt mi-i neclintită încrederea în scrisul liric, care nu ştiu ce măreţ univers construieşte, dar mi-a devenit necesitate şi sens, probare de rost. ,,Créer, c’est vivre deux fois!” Era oare convins cu adevărat Camus când a spus asta? Ne rămâne ca sprijin şi fast, IMAGINAŢIA: imperiala, dureroasa escrescenţă cu care poţi atinge ceea ce nu este. Dar nu e o mulţumire suficientă pentru dărâmătorul de limite în favoarea cunoaşterii, a coborârii permanente într-un Abis fiinţial illuminator, al rugilor pentru Cel-ce-ne-poate-dezvălui. Totuşi, a scrie, a scrie poezie, adică ceva care provoacă ieşire din timp, depăşire de tine prin viziune şi fast imaginativ, înseamnă sfâşiere, chiar autodistrugere. Despre mine pot spune: încet, încet scrisul mi-a devenit dat natural, postament al echilibrului, chiar şi atunci când povestesc invizibilul. Deşi în urmă cu mai mulţi ani, când, întâlnindu-mă într-un Bucureşti întomnat, i-am spus lui Umberto Eco ,,Eu am venit să vă povestesc invizibilul”, mi s-a părut mie însumi că exagerez, că mă agăţ de-o şarjă. Dar nu, dar nu! Ce putem face mai mult în timpuri vitrege acestor ocupaţii? Se vede de la o mie de leghe: întreaga artă şi-a pierdut aura, artistul nu se mai vede şi, în social, nici nu mai este dorit, conform noilor ideologii pozitivist-globaliste. Dar noi, prietenii şi admiratorii înduioşaţi ai lui Sisif, continuăm ceea ce ne-a fost oferit ca dar din marele har. Cum să-i intereseze pe miliardarii şi politicienii care manipulează (Doamne, ce uşor!) o întreagă lume, de problemele noastre, de viaţa deseori precară dar mereu în aşteptarea inspiraţiei, pe care, în ce mă priveşte, (ne vorbeam şi altădată!) o curtez, o presimt, apoi îi simt apropierea precum apropierea unei femei frumoase şi pătimaşe. Cam astfel stau lucrurile, delicata şi dedicata mea prietenă! Totul e să-ţi păstrezi demnitatea, să nu te-nchini nimănui, nici din lumea literară, nici din politică, să fii convins că tot ceea ce faci e în legătură cu transcendendul, cu Atotputernicul, singurul comandament care îţi oferă o nobleţe spirituală şi un suportabil confort. Pe Dumnezeu nu trebuie să-l cauţi pe străzi, prin grădină, prin buzunare, prin geantă. Dacă-l porţi în inimă, e cu tine mereu. E forţa ta! Pe urmă: A TE DĂRUI. A juca foarte larg pentru a obţine mult. Sau a pierde mult. Aşa e în artă, aşa e în prietenie. O, dar generozitatea e chiar o relaxare bucuroasă, amestecată, ce-i drept, cu puţină inconştiienţă, dar poate fi şi un dulce bumerang, treaptă şi curs al pătimimirii în tragicomedia gândirostivieţuirii, cum ar spune un vechi prieten patafizician. Aşa dar. Aşa deci. Gândindu-mă la fulgerătoarea trecere a anilor, spun: a venit timpul, dragă Carmen Doreal, să mai adăugăm încă puţină dragoste la tot ceea ce-am iubit. Adică la tot ce a devenit adevărat prin iubire. (Nu de mult, vorbeam într-o scrisoare către Rilke despre miracolul dar şi despre sfâşierile re-amintirii!). Pentru că vine, fără să-l invoci, un timp al rememorărilor. Un timp neaşteptat de noi, însă emoţionant, în care poţi descoperi lucruri aşezate în ocniţele misterioase ale creierului la care n-ai umblat de atâţia ani. Şi, Doamne, câte s-au adunat: un malström de informaţii despre om, lume, cer, speranţă, visare, teorii, principii, experienţe livreşti şi personale despre vise-ntrerupte, întortocheate ziceri şi interziceri. Şi, Doamne, e cutremurător cu câtă informaţie (folosită, nefolosită) plecăm în mormânt!

Dar nu e prea multă vorbitură despre lucruri întristătoare? Să n-o facem chiar noi, care mai ştim să iubim o livadă cu vişini! Am învăţat că dacă un poet găseşte prilejul să vorbească despre sine, e bine să dea la o parte lucrurile triste şi să nu ocolească fastul. În rest, vorba unui prieten mai mare, majestuosul Rainer Maria Rilke, al cărui bunic, pe care-l admira la nesfârşire, a fost demn stegar în armata prusacă: ,,Mare e Moartea, peste măsură/ suntem ai ei cu râsul pe gură!” Cu aceeaşi întreagă consideraţie, un împătimit prinţ şi sclav din Ordinului Metaforei

Daniel Corbu

Mai citește:

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Profil Gold: Mihaela CD 

Creatii literare: Mihaela CD

Pictura și Art Design:Mihaela CD

Referinte critice: Mihaela CD

Salut Romanesc din Montreal *emisiunea ta de suflet *din 21 octombrie 2022!

Invitație de participare la revista numărul 11/2022

Cadoul tău pentru revista noastră la ceas aniversar- de 4 ani alături de voi!

Un mare proiect ce se naște dintr-o mare inima : 6 cărți noi pentru a fi donate la biblioteci -proiect al autoarei Mihaela CD

Ce mai e nou prin librărie?

DONEAZĂ  ȘI TU PENTRU CAMPANIA 6 CĂRȚI  ÎN BIBLIOTECILE DIN ROMANIA