Nevoia de Divinitate şi refugiul în tine însuţi

Autor:IOAN ROMEO ROȘIIANU

Într-unul din numerele cotidianului francez „Le Nouvel Observateur” publicista Marie Giselle Landes – făcând un paralelism între incertitudinile pe care ni le ridică existenţa cea de toate zilele şi regresul trăirilor psihologice generate de-această stare de fapt – punea un accent deosebit pe refugiul şi închistarea cetăţeanului în sine însuşi, pe imperioasa necesitate de Divinitate.

„Tinerilor li se spune că lumea în care trăiesc nu este bună de nimic, că (ea) a pierdut raţiunea de-a fi, că este o lume de oameni singuri, de oameni triţti, de oameni uraţi… Se spune asta de o sută, de două sute, de trei sute de ori pe zi. Şi, deodată, soluţia: trebuie să găsim pe cineva care, investit cu o putere divină, este menit a fi urmat, menit să conducă omenirea întreagă spre noul său destin. Şi, fireşte, acela este Profetul” – nota ea.

Trebuie să mărturisesc faptul că respectivul articol m-a pus serios pe gânduri. Apoi, ieşind în stradă, cu groază am constatat că avea deplină dreptate, că încă are deplină dreptate!

Constatând  continua devalorizare a societăţii, a moralei acesteia între altele, constatând că această Societate nu prea mai are nimic de preţ, nici măcar onoarea, omenia în sine, solidaritatea sau munca, nevoia de închistare în mine însumi a venit ca o salvare, nu ca o soluţie simplă de compromis.

Într-o lume improprie visului şi poeziei, în care cei îmbuibaâi dar goi pe dinăuntru sunt preferaţi numai datorită conturilor ciudat îngroşate, a maşinilor de lux şi a vilelor crescute ca ciupercile după ploaie nu prea mai pare a fi loc de suflet şi omenie.

Valorile s-au răsturnat inexplicabil, de parcă am asista la o nouă facere a lumii.

De altfel sau într-o altă ordine de idei, cu mentalitatea de „grup ales”, stare care-i caracterizează pe cei din aşa – zisa Înaltă Societate, nu se poate lupta făţiş.

M-a mirat şi mă miră continua dorinţă de parvenire, pe orice cale şi orice mijloace, fie ele chiar şi mai puţin ortodoxe, a celor aflaţi – vremelnic! – la putere.

De fapt, ţinând cont de faptul că VICIUL cel mai puternic care a dominat, care domină încă şi care va mai domina omenirea până la sfârşitul ei este VICIUL PUTERII, nu-mi rămâne decât să conchid că această atitudine de dezinteres faţă de nevoile şi necesităţile Celuilalt, tinde să fie deja o caracteristică a tuturor. Deci, chiar şi a mea!

De aici şi până la o refulare interioară nu mai este decât un singur pas. Dar şi acela mic, micuţ chiar!

Ce ne rămâne atunci de făcut?

Încotro să ne îndreptăm atenţia din nou şi paşii?

Singura salvare vine atunci chiar din partea Divinităţii, singura care te mai face să te simţi tu însuţi, nestigmatizat şi nedepersonalizatde o continuă regresie a societăţii.

Cum se poate ajunge la o astfel de împăcare cu tine însuţi?

Nu e greu de aflat!

La tot pasul îţi ies în întâmpinare tot felul de Aleşi care-ţi oferă formula „magică”, anume apartenenţa la Sfânta lor Grupare.

Şi cum accentul care, bineînţeles pe faptul că EI sunt Singurii pe Calea Cea Bună, că ei sunt Cei Mai Aproape de Cer, adică de Dumnezeu, îţi şi prezintă un soi de Cod Valoric la… purtător.

Unul pe care, cică, dacă îl respecţi cu stricteţe e ca şi semnat biletul de călătorie spre Mântuirea dorită, odată cu depărtarea de impurităţile trăirilor cotidiene.

Adică spre-o eliberare deplină din strânsul şi, totodată largul corset existenţial, din demagogia care-a devenit o adevărată trăsătură de bază a actualei societăţi.

Urmarea? Nimic nu te mai deranjează, nimic nu te mai interesează – în afară de trâmbiţata mântuire, logic! – nimic nu-ţi mai stârneşte senzaţia de victimă, nimic din tot ce te-ar mai putea nemulţumi.

Devii imun cumva la devalorizarea leului nostru deja văduvit e coamă, la constatarea lărgirii şi adâncirii ropilor din asfalt, la creşterea galopantă a preţurilor, la spectrul obsedant al şomajului şi al asigurării traiului zilnic.

Totul capătă brusc o culoare roz, reconfortantă, lăsând loc numai mulţumirii depline.

Asta aduce cu sine statul în casă, când alţii îşi strigă cu voce tare nevoile în stradă, neapartenenţa la clasa politică, când alţii continuă să spere-ntr-o schimbare la faţă a lumii, la fel faţă şi de multe altele, toate reunite sub un singur cuvânt: Dezinteres, Apatie sau Neputinţă.

O neputinţă care, dacă ar fi bine înţeleasă, ne-ar sări în proprii noştri ochi, nemulţumindune şi mai mult. Dar nu e aşa!

Nu e aşa pentru că acest Joc place, place făcând, la rândul lui, un altfel de joc, al celor aflaţi la Putere, al celor ce nu sunt interesaţi decât de ei înşişi.

Conştientizând că nu e nimic de făcut, singura întrebare pe care mai îndrăznesc să mi-o pun e aceea: CE SĂ FAC?

O întrebare pe care şi-o pune fiecare Om, o întrebare care ne frământă pe fiecare dintre noi.

Chiar dacă nu vrem să recunoaştem că e aşa.

                                                            Ioan Romeo Roşiianu

Mai citește:

Târgul cu Psalmi de Crăciun

COMANDA cartile autoarei Mihaela CD

Clubul GOLD al revistei tiparite

Mihaela CD*Ai grijă de sufletul tău!

Impresii de la dubla lansare autor Mihaela CD -evenimentul Magia Slovelor

CETATEA CU ÎNGERI DE SCHIMB

Invitație de participare la antologiile tematice ”ÎMPREUNĂ” editura GLOBART UNIVERSUM *Montreal 2023

Invitație la concurs: Gala Artelor la ceas aniversar ediția a 4-a- cu participare în revista de colecție nr 12 tipărită

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Susțineți proiectul: 6 CĂRȚI PENTRU BIBLIOTECILE DIN ROMANIA !

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

În fiecare joi cerul e şi mai înalt

In curând va fi publicată revista de colecție cu nr 10 

Nevoia de Divinitate şi refugiul în tine însuţi

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?