Îngerul păzitor

Autor:IOAN ROMEO ROȘIIANU

     Zăpuşeala amiezii mă alungase din casă. Îmi târam paşii pe caldarâmul prăfuit. Căldura parcă pustiise străzile. Arar mai treceau maşini sau oameni. Câţiva câini vagabonzi se aciuiseră pe lângă nişte tufe uscate de flori. Am grăbit pasul, dorindu-mi să ajung cât mai repede cu putinţă în Parcul Libertăţii. Gândul că nu peste prea mult timp voi sta tolănit pe una din banci, pe-o alee cât mai umbroasă, şi cât mai aproape de lac, îmi da puteri, îmbărbătându-mă.

     Când am ajuns, eram ud leoarcă de transpiraţie. Dar, spre marea mea mirare, parcul nu era chiar atât de înţesat de lume, cum mă aşteptam, cum îmi imaginasem în timp ce-ncercam să mă strecor cât mai pe lânga blocuri şi garduri, în speranţa unei dâre binefacătoare de umbră.

     Cu cât mă cufundam mai mult în răcoarea parcului, un soi ciudat de linişte punea stăpânire pe mine, inoculându-mi o senzaţie de tihnă. Îmi plăcea. Mă simţeam bine în parcul de lângă Institutul de Meteorologie Filaret şi gara cu acelaşi nume.

     Tot căutând un loc mai umbrit, un loc în care să-mi pot răcori sufletul, m-am trezit în faţa cafenelei “Arenele Romane”. Aşa zisa “Cafenea Literară”era ticsită de lume, de parcă toată populaţia din cartier s-ar fi strâns acolo. M-am strecurat cu greu printre mesele de pe terasă, căutându-mi un loc. La o masă mai retrasă, sub un stejar parcă de când lumea acolo, era un scaun liber. Celelalte trei erau ocupate de tot atâtea puştoaice, strident fardate.

• Se poate? am întrebat, ajungând lângă ele.
• Sigur, sigur! a chicotit una. Chiar vă rugăm! a mai adăugat.

Scaunul ăsta e liber de vreo oră. Nimeni n-a îndrăznit să vină lângă noi. De parcă noi i-am mânca pe bărbaţi! …

     Privindu-se complice, cu subînţeles, puştoaicele au izbucnit în râs. Ca şi cum apropourile lor n-aş fi fost eu, m-am aşezat şi am căutat din priviri pe cineva care să mă servească şi pe mine.

• Dumneavoastră ce doriţi? m-am trezit de-odată întrebat.

     Gândindu-mă că e vreuna din fetele de la masa mea, n-am răspuns. Dar, “vocea” aceea diafană se încăpăţâna:

     – Cu ce să vă servim?

Convins că nu poate fi vorba de-o farsă, m-am întors. Dar, spre marea mea surprindere, fetele cu care mă văzusem nevoit a-mi împărţi liniştea, au pufnit în râs. Conştientizând farsa, m-am resemnat, limitându-mă la a le fixa cu privirea.

     – Lăsaţi-l, dragelor! le-a dojenit una mai oacheşă. Nu vedeţi că s-a fâstâcit de tot?!

     Puţin intrigat de atitudinea lor, mi-am scos din geanta-mi nelipsită o carte. După ce am găsit semnul pe care-l pusesem, am început să citesc, încercând să par indiferent. Spre stupoarea lor.

     Berea era într-adevăr rece. Ospătăriţa avusese dreptate. Am mai sorbit încă o gură din băutura înspumată şi mi-am cătat de lectură. Fetele continuau să şuşotească între ele.

     Cum îşi terminaseră de mult băutura, cele trei au dat să se ridice. Păreau intrigate de tăcerea mea. În treacăt, cea oacheşă mi-a aruncat o privire peste umăr. Am mai stat puţin, şi m-am hotărât şi eu să plec. Razele soarelui, între timp, reuşiseră să pună stăpânire şi pe terasă. Frunzele stejarului secular nu mai ofereau garanţia unei răcori. În plus, o zăpuşeală greoaie făcea aerul abia respirabil.

     Cu paşi înceţi, parcă măsuraţi, de om potopit de-ale lui, am părăsit locul. În treacăt, mi-am salutat câţiva cunoscuţi. Apoi, cu gândul la o oază de răcoare şi linişte (acordurile mai înalte ale muzicii ce inunda terasa mă deranjaseră), mi-am reînceput plimbarea pe aleile parcului.

     Copleşit de zăpuşeala ce plutea sufocant în aer, m-am aşezat pe-o bancă, în apropierea lacului. Nici-o undă nu clipocea la suprafaţa apei. Lacul părea mort.

     Când mă aşteptam mai puţin, o voce m-a trezit din reveria în care căzusem:

     – Ce faci, domnule, pe-aici? Crezi că poţi să scapi de arşiţa asta?

     Când am întors capul, am avut de ce să mă bucur. Un vechi prieten era lângă mine. Ne-am îmbrăţişat şi, după amabilităţile de rigoare, ne-am aşezat unul lângă celălalt.

• Ce mai faci, bătrâne? l-am întrebat. Nu te-am mai văzut de-un car de vreme. Parc-ai intrat în pământ!
• De toate pentru toţi fac, mi s-a răspuns. Mai exact, mai nimic nu fac. Aproape că ard gazul degeaba. Asta fac.

     După un răgaz de tăcere, Vasile a tresărit.

• Nelu, mi-a zis el, îţi mai aminteşti cum şi unde ne-am cunoscut noi?
• Cum să nu? m-am mirat eu.
• Ei bine, atunci hai, să mergem ! Acolo trebuie să fie cu adevărat

răcoare la ora asta. Acolo n-o să ne mai sugrume zăpuşeala asta.

     La auzul îndemnului său, cu viteza fulgerului, ca o cometă sidefie mi-au revenit în faţa ochilor momentele primei noastre întâlniri. Era o după amiază de duminică, eram în catedrala cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”…

     Cu pas sprinten ne-am îndreptat spre locul în care ne-am cunoscut. Îmi părea că nu mai are aceeaşi putere arşiţa, că nu mai este la fel de greu de respirat.

     Odată ajunşi, după cele câteva lumânări aprinse atât pentru morţii familiilor noastre, cât şi pentru cei vii, ne-am oprit să privim cupola ce strălucea în bătaia soarelui. Apoi, parcă mai evlavioşi ca oricând, am păşit înăuntru. Era o răcoare plăcută, odihnitoare, ce nu pomenea nimic despre ce era afară. Ne-am aşezat într-una din strane şi ne-am lăsat copleşiţi de liniştea binefăcătoare. O vreme ne-am mai foit pe locurile nostre. Apoi, pe măsură ce ne simţeam din ce în ce mai în siguranţă, ne-am potolit. Fiecare din noi îşi asculta gândurile. Născându-se.

     Încă odată simţeam împlinirea slovei biblice: “La El toate sunt cu putinţă”. Aşa era! În lăcaşul sfânt, lângă umărul Său, găsisem ceea ce nu era cu putinţă în oraşul potopit de căldură: o oază de răcoare şi linişte.

     Îmi simţeam sufletul acordat la diapazonul cerului, mă simţeam copleşit de micimea propriei făpturi. Şi, parcă pentru ca senzaţia să fie şi mai profundă, cineva s-a apucat să cânte la orgă. Ca şi mine, şi celelalte câteva persoane aflate înăuntru, au fost copleşite. O muzică divină inunda interiorul, spărgându-se-n înaltul cupolei.

• Ce cald era afară! a exclamat şoptit Vasile, trezindu-mă din

mijlocul noianului de gânduri, ce mă copleşiseră.

• Cald, cald, i-am răspuns. Ca un ecou.
• Cu toate astea, vezi?, în biserică, aici, la picioarele lui Dumnezeu,

e întotdeauna bine.

• Aşa e, aşa e! i-am răspuns gânditor.

     L-am privit cu coada ochiului. Deoarece era neras, părea cu mult mai bătrân decât în realitate.

     A mai zis ceva, dar eu nu l-am mai auzit. Gândul mă purta spre prima noastră întâlnire, cu niscaiva buna vreme în urma. El zicea în continuare ceva, dar eu nu-l mai auzeam. Însă, tot glasul lui îl auzeam. Era gâtuit de emotie:

• “Ştefan Vasile îmi zice. Am 42 de ani şi locuiesc în imediata

apropiere a acestei biserici, a ţinut el să precizeze atunci. Sunt căsătorit cu Măndiţa din 1981 şi n-am copii. Nu mi-a dat Dumnezeu. Dar, aşa cum El I-a putut da un copil şi lui Avraam şi Sarei, de ce nu mi-ar da şi mie unul? Nici măcar nu-mi fac probleme.

     Muzica se spărgea-n fărâme, îmbărbătându-ne. Vasile tăcea acum. Pentru mine vorbea totuşi:

• “Am fost un mizerabil, omule, un mizerabil, auzi?! Mă

consideram un nimic nu numai în ochii mei şi ai nevestii pe care mi-a hărăzit-o Dumnezeu, ci şi în ochii tuturor celor ce mă ştiau. Credeam că n-am nici-un preţ. Aşa credeam. În ochii mei nici nu mai încercam, de altfel, să mă privesc. Mi-era ruşine de mine, de faptele mele. Chiar silă  mi-era. Şi, cu toate acestea, în pofida conştientizării greşelilor pe care le tot repetam, nu făceam nimic ca să mă schimb cu ceva. Dar, de câte ori îmi propuneam să fac asta, să mă îndrept adică, parcă făceam boacăne şi mai mari. Aşa că, de la o vreme, mă cam resemnasem. Eram cu totul nefericit. Diavolul îmi întunecase de tot mintea. Beam ca un porc şi făceam numai rele. Multe rele. O, şi de-ar fi fost numai alcoolul la mijloc! Făceam tot ce se putea mai rău pe lumea asta: beam, fumam, umblam disperat după alte femei, jucam toţi banii la jocuri de noroc, unde, se putea altfel?, pierdeam mereu. Deşi eu speram să câştig. Făceam multe scandaluri, îmi băteam şi nevasta şi pe oricine mai îndrăznea să mi se opună. Devenisem tare violent şi mă consideram nedreptăţit de toată lumea înconjurătoare.”

     Vasile părea că este pe altă lume. Îşi sprijinise capul în maini şi nu mai mişca. Muzica se tânguia în liniştea bisericii, înfiorând. Câteva bătrâne băteau mătănii sau aprindeau lumânări. Era mai multă lume acum.

• Ştii, ca să mă înţelegi mai bine, trebuie s-o iau metodic. Să încep

cu bătaia de la care mi se trage pensionarea.

• Ce bătaie? m-am mirat eu atunci.
• Nu ţi-am zis încă? Ei lasă, lasă că-ţi spun acum! m-a asigurat el,

frângându-şi mâinile.

     Mă marcase atunci diferenţa dintre prezenţa lui, dintre corpolenţa lui şi zbuciumul ce-l zbuciuma.

     – Ţi-am zis mai devreme că eram un om de nimic. Beam mult şi făceam multe pocinoage. Aşa se face ca-ntr-o seară l-am bătut pe unul, într-o cârciumă. Mi se păruse mie că se uită urât la mine. Parcă-mi coborâse pe ochi o perdea neagră. L-am bătut crunt. Nu mai vedeam nimic de furie. Cu multă greutate au reuşit unii să mă oprească!

     Omul de lângă mine se oprise atunci. Părea speriat de noianul amintirilor şi-şi trecuse mâinile transpirate prin părul buclat, uşor încărunţit şi dat pe spate.

     – Şi, cum era normal, îşi reluase el istorisirea, omul a prins ciudă pe mine. Ciudă care a devenit ură. A purtat ura asta-n el până m-a prins la cotitură. Eram beat în seara aia, beat turtă. Omul mi-a luat urma, ca să-mi aţină calea. N-a ezitat s-o facă. Îl înţeleg. Avea dreptate. Eu mergeam bălăgănindu-mă pe stradă, lovindu-mă şi sprijinindu-mă de toate gardurile si dând în toate gropile. Mă întorceam acasă. Cântam cât mă ţineau boşogii. Omul s-a apropiat pe furiş de mine şi mi-a dat una de-am văzut stele verzi. Ăla am fost! Nici că-mi trebuiau mai multe! Dar, el nu s-a mulţumit doar cu atât. Ca să-şi descarce nervii, a tăbărât pe mine, în mijlocul străzii. M-a lăsat palancă la pământ, aşa m-a lăsat. M-am ales cu multe contuzii şi cu un traumatism cranio-cerebral de ţi-era mai mare dragul. Nu ştiu cât am zăcut în mijlocul strazii. M-a găsit un şofer care era să dea peste mine. El m-a dus la spital. Au urmat nici mai mult, nici mai puţin de 13 internări. Am fost la mai multe spitale cu secţii de neurochirurgie şi neurologie. Până la urmă, aşa cum îţi zisei, am fost pensionat pe caz de boala.”

     După ce tăcuse puţin, parcă adunându-şi gândurile, parcă mai îmbărbătat, Vasile îşi continuase povestea:

     “- După acel incident, Miliţia mi-a cerut să le spun dacă nu cumva am recunoscut pe cineva în seara aia. Deşi ştiam cine e cel care mi-a copt-o aşa de bine, nu le-am spus. Voiam să mă razbun eu, nu să mă răzbune ei. Cum eram eu tare negru în cerul gurii, nu voiam nici să-l iert. Aşa că, încet, încet, am început şi eu să-l pândesc. L-am întâlnit de câteva ori, dar n-a prea fost loc de întors. Aşteptam doar momentul prielnic.Eram sigur că el o să se ivească, eram sigur. Medicii îmi interziseseră cu desăvârşire să mai beau. Dar, ce crezi? Eu i-am ascultat? Tot mai beam câte o duşcă-două. Şi cum le beam, iar se năruia cerul peste mine. Iar am început să fac scandaluri. De data asta , mult mai des ca înainte. Mă luam de toată lumea. Însă, fiincă mă ştiau bolnav cu capul, îmi dădeau pace toţi, nu mă mai luau în seamă. Asta mă înciuda şi mai mult. Şi, uite-aşa, a venit, de-odată, vara lui  89. Atunci, în august, am fost invitat cu soţia mea, la o petrecere de familie. Cum n-a reuşit nimeni să mă facă să nu beau, în scurtă vreme eram deja beat. Şi, în starea în care eram, mi s-a părut mie că nevastă-mea îi cam face ochi dulci lui unu. Atât mi-a trebuit! Am chemat-o pe Măndiţa într-o altă cameră şi am luat-o la bătaie. Faptul că nega totul, m-a enervat şi mai tare. Ţipetele ei i-au atras pe ceilalţi. Sora ei, gazda, a încercat să mă oprească. I-am croit şi ei câteva. După asta, bărbaţii care erau acolo, m-au imobilizat. Măndiţa a prins prilejul ca să fugă. Eu după ea, că mă smucisem şi scăpasem din mâinile lor. Mai şi ţipam cât mă ţinea gura. De la etajul doi şi până la parter, în graba mea, am căzut de vreo trei ori. Am mai căzut odată şi la ieşirea din bloc. Când m-am ridicat, Măndiţa nu mai era pe nicăieri. Nervos, m-am întors în apartament. Nimeni nu mai chefuia. Eu am mai băut. Cât timp nu mi-a zis nimeni nimic, mi-am văzut de băutura mea. Dar, parcă neavând ce face, cumnatul meu s-a găsit să mă dojenească. Cuvintele lui m-au înfuriat aşa de tare că i-am tras şi lui câţiva pumni. Mai mult, ca să fiu sigur că nimeni n-are curajul să se mai ia de mine, am luat un cuţit în mână. La un timp, fiincă mi se cam făcuse rău am ieşit pe balcon. Să mă răcoresc. În minte mă rodea gândul că nevasta mă înşeală. Şi că toţi îi iau apărarea fiincă îi dau dreptate. Cum eram şi un tip tare orgolios, n-am conceput că pot să trăiesc o asemenea “ruşine”. Am încălecat balustrada balconului şi mi-am dat drumul de la etajul doi. Cumnatul meu a mai apucat să mă prindă de cureaua de la pantaloni. Dar, cum eram mai solid decât el, eram să-l trag şi pe el în jos, după mine. Numai că, aşa a fost să fie, pe el l-a prins un altul. Mi s-a rupt, în schimb, cureaua de la pantaloni. Era una din imitaţie de piele şi s-a rupt. Am căzut sub ochii lor neputincioşi. În urlete şi ţipete au coborât scările. Eu zăceam, lat intins. M-au luat pe braţe şi m-au urcat în apartament. Cineva, din vecini, a anunţat Salvarea. Dar, spre marea lor mirare, mi-am revenit imediat ce m-au înins în pat. Nu le venea să creadă ochilor. Toţi mă vazuseră căzând. Când m-au întrebat cum mă simt, le-am spus că n-am nimic. Aburii alcoolului băut până atunci parcă se evaporaseră. Nu mai aveam nimic din starea aia de beţie. Au început să mă pipăie şi să fie grijulii cu mine. Mai alea Măndiţa, care apăruse ca din senin.Asta m-a deranjat puţin. Mi-am luat nevasta de mână şi-am dat să plec acasă. Pe scări m-am întâlnit cu brancardierii de la Salvare. M-am făcut că plouă şi am dat să plec mai departe. Însă , nici n-apucasem bine să iau colţul blocului că m-au şi ajuns din urmă. Erau toţi cu ei.  La insistenţele lor, am mers la spital, ca să mi se facă un control. Când au văzut că n-am nici măcar un fir de păr clintit, au înmărmurit. Dar, şi mai mare le-a fost mirarea când le-am spus că era normal să fie aşa, atâta timp ce, în timpul căzăturii, am simţit cum parcă două mâini nevăzute, uriaşe, mă ţin şi mă aşează cu grijă pe pământ. Le-am mai spus că am auzit şi-o voce care mă asigura că Dumnezeu mă iubeşte. Aşa păcătos cum sânt.”

     Îi dăduseră lacrimile Atunci lui Vasile. Ca un copil plângea, ca un copil. Apoi recăpătându-şi liniştea, a continuat:

     “- A mai durat agonia mea aproape încă o jumătate de an. În tot timpul ăsta, cei din jur credeau că m-am ţicnit şi mai tare. Vorbeam singur, aveam privirile goale şi cătam mereu cu ele-nspre ceruri. După ce am vorbit cu preotul de la biserica asta, parcă mi s-a limpezit mintea. De la spovedanie am ieşit cu sufletul împăcat şi plin. De-atunci n-am mai pus picătură de alcool în gură. M-am schimbat cu totul. Nevestii aproape nici că-i venea să creadă. Şi, asemeni ei, nici altora ce mă ştiuseră altfel.”

     Vasile îşi terminase plângând istoria vieţii, istoria împăcării lui cu Dumnezeu şi cu oamenii. Erau lacrimi de fericire, însă, erau lacrimi de recunoştinţă şi descătuşare.

     Ca o obsesie, imaginea bogat redată de el, cea a căderii în gol, mă dimina. Dumnezeu îmi demonstrase încă odată că El e “Cel la care se poate totul”.

     Când am întors capul, Vasile mă privea mirat. Am dat să zic ceva, dar m-a oprit, făcându-mi semn c-a început slujba. Am tresărit când am auzit cuvintele preotului:

     – Şi ne iartă nouă greşelile noastre, că Tu eşti Cel care se milostiveşte de sufletele noastre, că Tu eşti Cel care ne-ai dat fiecăruia dintre noi câte un înger păzitor, care să ne aducă aminte că Tu nu ne-ai dat pre noi uitării, şi că ne iubeşti, aşa păcătoşi şi nerecunoscători cum Îţi suntem…

Mai citește:

Târgul cu Psalmi de Crăciun

COMANDA cartile autoarei Mihaela CD

Clubul GOLD al revistei tiparite

Mihaela CD*Ai grijă de sufletul tău!

Impresii de la dubla lansare autor Mihaela CD -evenimentul Magia Slovelor

CETATEA CU ÎNGERI DE SCHIMB

Invitație de participare la antologiile tematice ”ÎMPREUNĂ” editura GLOBART UNIVERSUM *Montreal 2023

Invitație la concurs: Gala Artelor la ceas aniversar ediția a 4-a- cu participare în revista de colecție nr 12 tipărită

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Susțineți proiectul: 6 CĂRȚI PENTRU BIBLIOTECILE DIN ROMANIA !

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

În fiecare joi cerul e şi mai înalt

In curând va fi publicată revista de colecție cu nr 10 

Nevoia de Divinitate şi refugiul în tine însuţi

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?